ICCJ. Decizia nr. 2981/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2981/2012
Dosar nr. 6011/1/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 904/36/2012, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a avut în vedere atât persistenţa pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, aspect ce se impune a fi avut în vedere din perspectiva deciziei nr. 17/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi insuficienţa garanţiilor oferite de inculpat în sensul că procesul se poate desfăşura în condiţii corespunzătoare, ţinându-se seama, totodată, de elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat inculpatul, cât şi datele care circumstanţiază persoana acestuia.
Pe de altă parte, a fost avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care gravitatea deosebită a acuzaţiilor justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp, în condiţiile în care necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal o impune.
În consecinţă, s-a reţinut că oportunitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar se impune a fi apreciată şi prin prisma subzistenţei temeiurilor iniţiale ale arestării, gravitatea faptei, durata arestului şi persoana inculpatului, toate raportate la finalitatea desfăşurării în condiţii corespunzătoare a procesului penal.
Raportat la circumstanţele reale în care s-a reţinut că s-ar fi comis faptele, cu relevanţă în ceea ce priveşte temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a avut în vedere că inculpatul, prevalându-se de calitatea sa de ofiţer de poliţie la un departament important din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, respectiv investigarea fraudelor, pe o perioadă îndelungată de timp, a pretins fie pentru sine, fie pentru colegi, şi ei ofiţeri de poliţie, diverse sume de bani, pentru a interveni pe lângă aceştia pentru neluarea în considerare a unor nereguli ce s-ar constata cu ocazia controalelor efectuate, pentru neangajarea răspunderii penale a acestora, promiţând chiar servicii viitoare în sensul celor menţionate.
În baza indiciilor temeinice existente la dosarul cauzei, s-a apreciat că există presupunerea rezonabilă că inculpatul a atras în activitatea infracţională un coleg de-al său, în baza relaţiilor de prietenie şi colegialitate, a obţinut informaţii de la colegii săi pe care le-a comunicat denunţătorilor referitor la controalele ce se vor efectua, dar şi la stadiul dosarelor, profitând de aceleaşi relaţii de colegialitate, care fiind atât de evidente, impun presupunerea că, şi în continuare, inculpatul va uza de aceleaşi relaţii pentru a-şi atenua eventuala răspundere penală, scop evident din declaraţia dată de inculpat, care, deşi a susţinut că doreşte să i se aplice procedura simplificată prin recunoaşterea în integralitate şi necondiţionată a faptelor comise, nu a procedat conform dispoziţiilor legale. Aceeaşi suspiciune s-a reţinut că se desprinde şi din relaţiile de afinitate şi prietenie care există între inculpat şi persoane din conducerea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa, soţia inculpatului fiind colegă de serviciu cu foştii colegi ai acestuia.
Având în vedere aceste aspecte, dar şi faptul respingerii, în parte, însă sub aspecte esenţiale, de către inculpat, a susţinerilor celor doi denunţători, unul dintre ei fiind cercetat într-un dosar penal aflat la Inspectoratul Judeţean de Poliţie, s-a apreciat că s-ar putea ajunge la denaturarea declaraţiilor acestora, fiind necesară privarea de libertate a inculpatului, pentru administrarea în condiţii corespunzătoare a probatoriului.
S-a reţinut, de asemenea, că atât gravitatea deosebită a faptelor ce se reţin a fi comise, persistenţa în rândul opiniei publice a sentimentului că persoane cu funcţii importante pot negocia aplicarea legii, pentru sume importante de bani, atingerea gravă a autorităţii instituţiilor publice, durata arestului, suspiciunea că faptele ar fi fost comise pe fondul imposibilităţii susţinerii din venituri licite a datoriilor pe care le avea inculpatul, dar şi necesitatea desfăşurării în condiţii corespunzătoare a procesului penal, impun concluzia că scopul măsurii arestării preventive nu se poate realiza prin liberarea provizorie sub control judiciar.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale favorabile inculpatului, referitoare la vârstă, lipsa antecedentelor penale şi integrare familială şi atitudinea parţial sinceră, s-a apreciat că acestea nu pot conduce la o concluzie contrară.
Împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 904/36/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.I.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă:
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefîind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere, prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi Curtea de apel - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.I.A., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Astfel, este adevărat că recurentul-inculpatul beneficiază de circumstanţe personale favorabile - vârsta, lipsa antecedentelor penale, integrare familială şi atitudinea parţial sinceră - însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracţiunilor săvârşite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produc.
Totodată, se reţine că până în prezent nu a fost depăşită durata rezonabilă a unei detenţii provizorii, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 904/36/2012.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2982/2012. Penal → |
|---|
