ICCJ. Decizia nr. 2982/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2982/2012
Dosar nr. 7054/2/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012), în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.D.E.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. 7054/2/2012 inculpatul P.D.E. a solicitat ca în temeiul art. 1602 şi urm. C. proc. pen., să se dispună liberarea sa provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în baza încheierii din camera de consiliu din data de 10 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5554/2/2012.
În motivarea acestei cereri s-a arătat, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea sa provizorie sub control judiciar, atât cele de admisibilitate, cât şi cele de fond, în sensul că pentru niciuna dintre infracţiunile de care este acuzat legea nu prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani, nu există date din care să rezulte necesitatea de a fi împiedicat să săvârşească alte infracţiuni sau din care să reiasă că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, iar măsura liberării provizorii este oportună având în vedere faptul că în acest moment procesual urmărirea penală este într-un stadiu înaintat, toate documentele care sunt folosite ca mijloace de probă în sensul art. 89 C. proc. pen. au fost ridicate, au fost audiaţi inculpaţii şi o mare parte din martori, practic ultima prelungire fiind solicitată pentru a se putea efectua în cauză o expertiză contabilă.
Pe de altă parte, din perspectiva prevederilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen. şi a criteriilor de care, potrivit jurisprudentei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se ţine seama la alegerea măsurii preventive, s-a solicitat ca în examinarea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecăţii să fie avute în vedere şi circumstanţele personale favorabile ale inculpatului, rezultând din aceea că are studii superioare, este bine integrat în societate, are o familie cu un copil minor în întreţinere şi un domiciliu stabil, precum şi de criteriul vârstei şi al stării de sănătate, care astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, este una precară, suferind de tulburări anxioase mixte, claustrofobie, diabet zaharat insulino-dependent, hipercolesterolemie, pancreatită, ulcer, prostată şi nu numai, afecţiuni pentru care necesită un tratament adecvat, pe care nu îl poate primi în bune condiţii în stare de arest. Sub acelaşi aspect, s-a solicitat a fi luate în considerare şi actele medicale ale soţiei sale V.M.P., care suferă de cancer la sân, precum şi ale mamei mele, S.E. şi, respectiv ale surorii sale, P.C., acestea din urmă fiind, de asemenea, diagnosticate cu grave afecţiuni medicale şi aflându-se în întreţinerea sa.
Totodată, în argumentarea susţinerii că este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, a fost invocată şi durata stării de arest preventiv care prin faptul că durează de peste 70 de zile, a depăşit, în opinia acestuia, limitele unui termen rezonabil garantat de art. 5 parag. 3 din Convenţie, astfel cum este definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerându-se că nu mai există motive „pertinente şi suficiente”, care să justifice continuarea măsurii preventive privative de libertate, în condiţiile în care pe parcursul perioadei de detenţie nu au apărut elemente de fapt noi care să justifice menţinerea acestei măsuri.
Nu în ultimul rând, în susţinerea cererii deduse judecăţii, a fost invocat şi faptul că, raportat la datele concrete ale cauzei, la circumstanţele personale favorabile ale inculpatului şi la atitudinea pozitivă de care a dat dovadă faţă de desfăşurarea procesului penal, concretizată în aceea că a dat declaraţii în cauză şi că a răspuns tuturor solicitărilor organelor de urmărire penală, aspecte ce nu pot fi contestate, scopul măsurilor preventive menţionat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la judecată) poate fi realizat şi prin lăsarea sa în libertate sub control judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., aceasta corespunzând unei măsuri preventive care pe parcursul desfăşurării procesului penal reprezintă o veritabilă alternativă legală la arestarea preventivă. În plus, s-a precizat că liberarea provizorie sub control judiciar impune condiţii suficient de riguroase pentru a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în situaţia în care instanţa ar admite cererea de lăsare în libertate cu stabilirea obligaţiilor ce formează controlul judiciar, astfel că, dacă s-ar constata ulterior încălcarea cu rea-credinţă a oricărei obligaţii impuse de instanţă, consecinţa procesuală ar fi una singură, respectiv rearestarea, conform art. 16010 alin. (3) C. proc. pen.
La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012, la solicitarea inculpatului, Curtea de apel a încuviinţat şi a fost administrată proba cu înscrisuri în circumstanţiere, în cadrul căreia au fost depuse la dosarul cauzei, în copie conformă cu originalul, numeroase documente medicale atestând afecţiunile de care suferă atât el, cât şi soţia, mama şi sora sa, precum şi înscrisuri care dovedesc retragerea sa începând cu anul 2005 din SC C.P. SRL.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că inculpatul P.D.E. este cercetat în Dosarul nr. 54/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, în sarcina acestui inculpat s-a reţinut că a fost implicat în activităţile grupului infracţional organizat şi coordonat de numiţii N.R., G.G., J.A.F., C.D. şi M.O.I., care a iniţiat un amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente a importante cantităţi de motorină, comercializate pe piaţa internă sub denumirea unor produse petroliere inferioare, prin intermediul unor societăţi comerciale tip fantomă, controlate prin persoane interpuse, totul cu asigurarea unui palier de protecţie reprezentat din foşti factori decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F., în cadrul acestei grupări inculpatul P.D.E. deţinând un rol de coordonare a operaţiunilor de transport motorină de la SC E.R.G. SRL la beneficiarii finali din judeţul Sibiu, în principal, SC B.O. SRL (deţinută de M.O.I.) şi SC A.O. SRL (deţinută de G.P.D.). Totodată, s-a reţinut că inculpatul P.D.E. a coordonat activităţile derulate în beneficiul grupării de către J.A.F., cel din urmă fiind şi afin al acestuia, iar firma SC C.P. SRL Ploieşti, controlată de către P.D.E., apare ca beneficiar al motorinei livrate de către SC E.R.G. SRL, cu sustragerea de la plata accizei aferente, societatea în cauză fiind în relaţie directă cu SC G.I.S. SRL Bucureşti (firmă fantomă interpusă pe circuitul evazionist din speţă). În acest sens, s-a reţinut că în perioada 08 iulie-16 august 2011, SC C.P. SRL a efectuat plăţi în valoare de 1.000.000 RON către SC G.I.S. SRL Bucureşti.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin încheierea din 10 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5554/2/2012, pentru o perioadă de 29 de zile, încheierea respectivă rămânând definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului promovat de inculpat, conform deciziei penale nr. 2425 din 13 iulie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar ulterior, durata măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpat a fost prelungită succesiv de două ori pentru perioade de câte 30 de zile, ultima dată până la data de 05 octombrie 2012 inclusiv, conform încheierii din data de 31 august 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 6776/2/2012, şi rămasă definitivă, la data de 05 septembrie 2012, ca urmare a respingerii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 2678/2012, a recursului declarat de acesta.
Examinând temeinicia cererii deduse judecăţii, Curtea de apel a constatat că nu există argumente pertinente care să conducă la concluzia că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.D.E. ar fi oportună, menţinerea sa în stare de arest preventiv fiind în continuare justificată şi, totodată, necesară pentru garantarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Astfel, s-a reţinut că inculpatul este acuzat de comiterea unor infracţiuni care în concret prezintă o gravitate sporită, activitatea infracţională în care a fost implicat acesta fiind una de amploare, generatoare de prejudicii importante aduse bugetului de stat, prin sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor către stat sau prin diminuarea frauduloasă a cuantumului acestora. Ca atare, s-a apreciat că natura faptelor anchetate şi circumstanţele concrete în care se bănuieşte în mod legitim că acestea au fost comise (prin folosirea unui număr impresionant de societăţi comerciale de tip „fantomă” controlate prin persoane interpuse şi prin angrenarea în derularea acestor tranzacţii comerciale şi financiare nelegale a numeroase persoanelor fizice care, acţionând în mod coordonat şi conform unui plan bine articulat, au căutat a realiza circuite cât mai „complexe” prin intermediul entităţilor tip „fantomă” utilizate, apte a contribui la satisfacerea scopului grupării infracţionale, toate aceste activităţi contrare legii realizându-se în condiţiile asigurării unui palier de protecţie reprezentat din foşti factori decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F.), sunt aspecte ce conduc la concluzia că la momentul respectiv liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.D.E. nu este oportună.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în evaluarea oportunităţii punerii inculpatului în libertate provizorie sub control judiciar, nu poate fi ignorată nici percepţia aproape generalizată în rândul opiniei publice asupra escaladării fenomenului evazionist ce generează consecinţe dramatice pentru bugetul statului, mai ales în contextul social şi economic actual, marcat de o criză financiară profundă şi de durată, împrejurare în care fapte de genul celor reţinute în sarcina inculpatului au un puternic impact negativ în societate, astfel că şi din această perspectivă, conduita antisocială a inculpatului reclamă o reacţie fermă din partea organelor judiciare, reacţie ce presupune luarea măsurilor necesare - în speţă, menţinerea inculpatului în stare privativă de libertate - pentru protejarea ordinii publice şi restabilirea unui echilibru social firesc.
Referitor la apărarea ordinii publice, s-a reţinut că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în jurisprudenţa sa constantă, că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor deosebită şi reacţia publicului, pot crea o stare de nelinişte capabilă să justifice detenţia preventivă, ori în cauza de faţă, faptele reţinute în sarcina inculpatului, prin natura şi gravitatea lor deosebită, se înscriu într-un asemenea registru (cauza Vestellier contra Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).
În ceea ce priveşte referinţele personale invocate de inculpat (referitoare la nivelul înalt de instruire şi pregătire profesională, la apartenenţa sa unui mediu social organizat şi la conduita socială adecvată manifestată anterior), aspecte care de altfel au fost evaluate şi la momentele când, anterior, s-a dispus arestarea sa preventivă, iar apoi prelungirea duratei acestei măsuri, fără a fi fost considerate apte să înlăture pericolul concret ce ar fi determinat pentru ordinea publică de lăsarea lui în libertate (reţinut ca temei al măsurii respective), Curtea de apel a constatat că acestea nu sunt de natură a legitima, prin ele însele, liberarea provizorie pe durata cercetărilor, întrucât tocmai aceste date care circumstanţiază pozitiv persoana inculpatului ar fi trebuit să-i impună adoptarea unei conduite sociale şi profesionale impecabile.
De asemenea, s-a apreciat că nici preocuparea pe care inculpatul o dovedeşte pentru situaţia delicată a membrilor familiei sale (soţie, mamă şi soră), care se confruntă cu serioase probleme de sănătate conform înscrisurilor medicale ataşate la dosar, nu pledează în favoarea punerii sale în stare de libertate, fie şi sub control judiciar, reţinându-se că ar fi fost de dorit ca acest argument să-l fi determinat ante factum a manifesta un comportament social pe deplin responsabil.
Referitor la starea de sănătate precară a inculpatului, s-a apreciat că afecţiunile medicale invocate de acesta şi care se dovedesc a avea o existenţă reală conform înscrisurilor ataşate la dosar, nu sunt totuşi de plano incompatibile cu starea privativă de libertate, atâta timp cât însuşi legiuitorul prin dispoziţiile art. 1391 C. proc. pen., a prevăzut posibilitatea ca în cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, să se dispună de către administraţia locului de deţinere efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice.
Tot astfel, s-a apreciat că nu poate fi acceptată nici susţinerea că s-ar impune liberarea provizorie a inculpatului pe motiv că durata arestării preventive ar fi depăşit limitele unui termen rezonabil, întrucât în raport cu complexitatea sporită a cauzei (pentru a cărei justă soluţionare este necesară administrarea unui amplu material probator), precum şi cu comportamentul concret al organelor judiciare implicate, cărora nu le poate fi imputată vreo atitudine de tergiversare a soluţionării cauzei, durata privării preventive de libertate a inculpatului - de 71 de zile - se încadrează fără rezerve în limitele unui termen rezonabil, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a constatat, prin urmare, că menţinerea, cu titlu provizoriu, a stării privative de libertate a inculpatului apare ca fiind justificată şi din perspectiva asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, conform dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care, având în vedere comportamentul concret al inculpatului din timpul săvârşirii faptelor, caracterizat de o preocupare sistematică de a nu fi descoperită activitatea ilegală desfăşurată, precum şi conduita procesuală actuală a acestuia, ar putea fi anticipată temerea rezonabilă a existenţei unui risc major de încercare a denaturării adevărului judiciar prin influenţarea vreunora dintre probele care susţin acuzarea sa sau de tergiversare a desfăşurării anchetei, în scopul întârzierii pe cât posibil a pronunţării unui verdict final.
Împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012), în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.D.E., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei - în speţă fiind vorba despre infracţiuni de o gravitate sporită, inculpatul fiind implicat într-o activitate infracţională amplă, generatoare de prejudicii importante aduse bugetului de stat - la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi Curtea de apel - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.D.E., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Astfel, este adevărat că recurentul-inculpatul beneficiază de circumstanţe personale favorabile - gradul de pregătire profesională, conduita corespunzătoare manifestată anterior, starea sa de sănătate şi a membrilor familiei -, însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracţiunilor săvârşite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produc.
Totodată, se reţine că până în prezent nu a fost depăşită durata rezonabilă a unei detenţii provizorii, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D.E.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D.E. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012).
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2981/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2984/2012. Penal → |
|---|
