ICCJ. Decizia nr. 2984/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2984/2012
Dosar nr. 9031/62/2011/a10
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 9031/62/2011, printre altele, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul C.A., deţinut în Penitenciarul Codlea, având ca obiect liberarea provizorie sub control judiciar.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.A., având ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care acesta locuieşte.
În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul C.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că inculpatul C.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, susţinând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., aducând la cunoştinţa instanţei faptul că a mai fost liberat provizoriu în prezenta cauză, iar revocarea liberării provizorii ar fi avut la bază unele acuzaţii care s-au dovedit a fi neîntemeiate, câtă vreme s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive ce fusese luată faţă de acesta într-o altă cauză penală.
S-a reţinut că cererea formulată de inculpatul C.A. îndeplineşte toate condiţiile de formă prevăzute de art. 1607 C. proc. pen. şi sunt îndeplinite şi condiţiile liberării prevăzute de art. 1602 C. proc. pen.: infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mici de 18 ani, precum şi condiţiile prevăzute la alin. (2) din acelaşi text de lege.
Analizând pe fond cererea de liberare provizorie a inculpatului, Curtea de apel a reţinut că, deşi formal nu există interdicţia de acordare a liberării, la acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere scopului procesului penal, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
A fost avută în vedere împrejurarea că prin încheierea de şedinţă din data de 05 decembrie 2011 a Tribunalului Braşov pronunţată în prezenta cauză, s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.A., iar ulterior, prin adresa din 28 martie 2012 a D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Braşov, a fost sesizat Tribunalul Braşov în sensul revocării liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului C.A. conform art. 16010 lit. b) teza finală C. proc. pen.
Ca urmare a acestei sesizări, Tribunalul Braşov, prin încheierea de şedinţă din data de 30 martie 2012, a dispus, în baza art. 16010 lit. b) teza finală C. proc. pen., revocarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului C.A. şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 16010 alin. (3) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la 30 martie 2012 la 28 aprilie 2012, inclusiv. Totodată, în baza art. 16010 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a inculpatului C.A.
Curtea de Apel Braşov a reţinut că inculpatul C.A. a susţinut în cererea de liberare provizorie că revocarea anterioară a liberării provizorii ar fi avut la bază unele acuzaţii care s-au dovedit a fi neîntemeiate, câtă vreme s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive ce fusese luată faţă de acesta într-o altă cauză penală.
Procedându-se la analiza deciziei penale nr. 239/R din 15 iunie 2012 a Tribunalului Braşov prin care a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva încheierii de şedinţă a Judecătoriei Braşov, pronunţată în dosarul penal nr. 9104/197/2012, prin care această din urmă instanţă a dispus revocarea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul C.A., s-a constatat că revocarea măsurii arestării preventive în Dosarul nr. 9104/197/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Braşov, a avut la baza faptul că în Dosarul nr. 9031/62/2011 (cauza ce face obiectul verificării în apel) - ce se afla la data respectivă pe rolul Tribunalului Braşov - a fost revocată liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu motivele indicate de inculpat în cuprinsul cererii de liberare provizorie.
Adoptând soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., Curtea de apel s-a raportat la circumstanţele persoane ale inculpatului, care nu este la primul conflict cu legea penală, fiind cunoscut cu antecedente penale ce au atras starea de recidivă postexecutorie, faptul că acesta, pe parcursul procesului penal, a beneficiat de o liberare provizorie sub control judiciar, perioadă în care a comis din nou nu mai puţin de 14 fapte de natură penală cu violenţă, fapte ce au primit calificările juridice menţionate în cuprinsul rechizitoriului cu care a fost sesizată Judecătoria Braşov în cauza nr. 9104/197/2012, pericolul social al faptelor pentru care este judecat inculpatul şi care este exprimat prin modalitatea concretă de săvârşire a acestora.
Cu privire la argumentele prezentate de inculpat cu ocazia luării declaraţiei în această procedură, în sensul că doreşte să se angajeze şi să-şi susţină copilul minor, instanţa a reţinut că aceste aspecte de fapt au fost avute în vedere şi la liberarea provizorie ce i-a fost acordată inculpatului în prezenta cauză prin încheierea de şedinţă din data de 05 decembrie 2011, inculpatul nerespectând obligaţiile impuse de această modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea faţă de inculpatul C.A. a măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar elementele de fapt desprinse din probaţiunea administrată în cauză, nu conduc la o modificare a celor care au făcut obiectul de analiză din momentele luării şi menţinerii acestei măsuri, mai ales că în cauză a intervenit şi o soluţie de condamnare faţă de inculpat.
În privinţa termenului rezonabil invocat de inculpat, s-a reţinut că acesta trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte, stabilirea limitelor rezonabile ale arestării preventive raportându-se atât la complexitatea cauzei şi atitudinea inculpatului, cât, mai ales, la modul în care este instrumentat de către autorităţile judiciare, apreciindu-se în acest sens că durata arestării preventive nu a depăşit un termen rezonabil.
Ca atare, s-a reţinut ca fiind incident în cauză, în continuare, cazul reglementat de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., având în vedere că pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii imputate inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, astfel că, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.
Împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 9031/62/2011, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpat numai sub aspectul dispoziţiei de respingere a cererii formulate de inculpatul C.A., având ca obiect liberarea provizorie sub control judiciar şi al dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de inculpat, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă:
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi Curtea de apel - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.A., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de către Curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
În cauză, Curtea de Apel Braşov a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare menţinerea stării de arest.
Astfel, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 9031/62/2011.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3021/2012. Penal → |
|---|
