ICCJ. Decizia nr. 2989/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2989/2012
Dosar nr. 2538/108/2011
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 470 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011, s-a respins cerea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, prin apărător ales, din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.
În baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c), raportat la art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.I.C. la 3 ani închisoare, pentru viol.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
În baza art. 65 alin. (2), art. 66 C. pen., ca pedeapsă complementară, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 17, raportat la art. 348 C. proc. pen., a respins acţiunea civilă, exercitată din oficiu de Ministerul Public, pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.300 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 19 aprilie 2011, din Dosarul nr. 271/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, a fost trimis în judecată inculpatul D.I.C., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinându-se, în fapt că la data de 21 aprilie 2010 partea vătămată S.O.M. (în vârstă de 13 ani la data faptei), s-a deplasat în satul C.A., pentru a-şi vizita rudele, în jurul orelor 20.00 a plecat spre staţia de autobuz, însoţită de numitul I.E., cu intenţia de a se întoarce acasă.
Deoarece nu venea niciun autobuz sau vreo maşină de ocazie, cei doi s-au deplasat la terenul de fotbal de la marginea satului, unde se aflau mai mulţi băieţi (printre care martorii D.L.C. şi B.A.), care se jucau. Ulterior, au venit la terenul de fotbal, pe rând, inculpatul D.I.C. şi martorii P.G.A., N.L.G. şi B.V.
După ce toţi martorii au părăsit terenul de fotbal, au mai rămas la faţa locului doar inculpatul şi partea vătămată, care s-a hotărât să plece şi ea acasă. În timp ce partea vătămată se îndrepta spre staţia de autobuz, inculpatul a venit în urma ei, i-a pus mâna la gură din spate şi a tras-o până la vestiarul de pe marginea terenului de fotbal. După ce a introdus-o în vestiar, a aşezat-o la sol, pe spate şi, cu toate că partea vătămată striga şi îl lovea cu mâinile şi cu picioarele, inculpatul i-a rupt ciorapii, a lovit-o cu palma peste faţă şi a tras-o de păr, apoi a ţinut-o imobilizată la sol, în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după care a întreţinut cu ea un raport sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare intravaginală.
La terminarea raportului sexual, inculpatul s-a îmbrăcat şi a părăsit locul faptei, iar partea vătămată s-a deplasat cu o maşină la Sântana, reclamând în aceeaşi seară, la Poliţia oraşului Sântana, infracţiunea comisă de inculpat.
Conform raportului de constatare medico-legală cu examinarea persoanei din data de 30 aprilie 2010, partea vătămată S.O.M. a suferit multiple leziuni traumatice, care pot data din 21 aprilie 2010 şi a căror topografie pledează pentru o agresiune sexuală. De asemenea, prezenţa spermatozoizilor în secreţia vaginală examinată citologic, confirmă consumarea unui raport sexual vaginal recent.
În faza de urmărire penală, partea vătămată a declarat că se constituie parte civilă cu o sumă pe care urma să o precizeze în faţa instanţei.
Iniţial, inculpatul nu a recunoscut fapta comisă, însă, în ultimele declaraţii a recunoscut fapta, dar a precizat că partea vătămată a fost de acord cu raportul sexual.
Starea de fapt a fost dovedită cu: declaraţia părţii vătămate; raportul de constatare medico-legală; declaraţiile inculpatului; declaraţiile martorilor; constatarea tehnico-ştiinţifică; fişa cazier judiciar; şi în faza judecăţii: declaraţia inculpatului; adrese de căutare a minorei parte vătămată; adrese pentru constituire de parte vătămată; declaraţie reprezentant parte vătămată; declaraţiile martorilor; referatul de evaluare privind pe inculpat. Instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive al infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., respingând astfel cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de acesta prin apărător.
La individualizarea pedepsei, având în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., instanţa a ţinut seama de faptul că inculpatul, persoană tânără, nu este cunoscut cu antecedente penale. Chiar dacă din referatul de evaluare, întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, ar rezulta că a avut conflicte cu unele persoane, în cursul anului 2009, din relatările vecinilor reiese faptul că inculpatul este cunoscut ca fiind un băiat respectuos, harnic, săritor. El este căsătorit şi are un loc de muncă.
Pe parcursul cercetărilor, s-a prezentat în faţa organelor de urmărire penală la fiecare chemare; a colaborat cu organele de cercetare penală; s-a prezentat în faţa instanţei la aproape toate termenele de judecată; a avut o atitudine reverenţioasă; după săvârşirea infracţiunii a încercat să se împace cu partea vătămată, să ajungă la o înţelegere, oferind chiar o sumă de bani. Însuşi inculpatul declară că partea vătămată a cerut, iniţial, suma de 8.000 RON, apoi 6.000 RON şi, deşi la început nu a fost de acord să le dea niciun leu, până la urmă, pentru a nu se face de ruşine în sat, ar fi acceptat, însă înţelegerea nu s-a finalizat.
Din această declaraţie rezultă recunoaşterea implicită a săvârşirii faptei. Această afirmaţie se coroborează cu declaraţia dată de reprezentantul părţii vătămate N.F.M., care confirmă sumele de 8.000 RON şi 6.000 RON. Reprezentantul părţii vătămate declară că ultima ofertă făcută de inculpat a fost de 2.000 RON.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa a reţinut în favoarea inculpatului, circumstanţele atenuante, prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
În raport cu scopul pedepsei, astfel cum este reglementat în dispoziţiile art. 52 C. pen., ţinând cont de gravitatea faptei comise, instanţa a apreciat că scopul pedepsei nu poate fi atins în altă modalitatea, decât prin executarea efectivă a pedepsei.
Referitor la acţiunea civilă, instanţa a reţinut că reprezentatul părţii vătămate nu a solicitat acordarea de despăgubiri astfel că, la data de 16 iunie 2011, reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 17 C. proc. pen., a arătat că exercită, din oficiu, acţiunea civilă, solicitând ca instanţa să individualizeze daunele morale.
Analizând acţiunea civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen., instanţa a apreciat că aceasta este nefondată pe de o parte, având în vedere lipsa de interes a părţii civile în soluţionarea acţiunii civile, instanţa, în baza art. 17 raportat la art. 348 C. proc. pen., a respins acţiunea civilă, exercitată din oficiu de Ministerul Public, pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M. Împotriva sentinţei penale nr. 470 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul D.I.C.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa apelată este netemeinică în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului - ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante - sancţiunea fiind prea blândă în raport de gravitatea faptei şi insuficientă pentru a realiza scopurile menţionate în art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că sentinţa este nelegală în ceea ce priveşte soluţia adoptată în latura civilă a cauzei privind neacordarea daunelor morale.
Inculpatul a solicitat în apelul său desfiinţarea sentinţei penale, schimbarea încadrări juridice şi aplicarea unei pedepse lagale.
Prin decizia penală nr. 16/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a majorat pedeapsa aplicată inculpatului de la 3 ani închisoare la 6 ani închisoare.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timişoara şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
Critica inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., întrucât inculpatul ar fi întreţinut un raport sexual normal cu partea vătămată care este prostituată, leziunile descrise în certificatul medico-legal fiind urmarea locului în care a avut loc raportul sexual şi nu există probe materiale, este nefondată.
În ce priveşte vinovăţia inculpatului, instanţa de apel a reţinut că a fost dovedită potrivit declaraţiei părţii vătămate, declaraţiile martorilor G.I.A. şi C.R.I., care confirmă starea părţii vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului de constatare medico-Iegaiă în care se arată că „topografia leziunilor traumatice, pledează pentru o agresiune sexuală” şi buletinul de analiză citologică, care confirmă consumarea unui raport sexual recent.
Afirmaţiile inculpatului referitoare la faptul că partea vătămată anterior săvârşirii faptei ar fi întreţinut raporturi sexuale cu mai mulţi bărbaţi este irelevantă cu privire la infracţiunea de viol.
Nu pot fi reţinute susţinerile inculpatului referitoare la faptul că datorită aspectului fizic al părţii vătămate a crezut că aceasta are 18 ani, deoarece aceste aspecte sunt contrazise potrivit pozei părţii vătămate de la dosar urmărire penală.
Astfel, în cauză s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul este autorul infracţiunii de viol.
Instanţa de apel a apreciat ca fondată critica procurorului cu privire la individualizarea pedepsei în sensul majorării cuantumului.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., precum şi scopul său astfel cum a fost prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen., reţinând şi faptul că, în mod corect, au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), c) C. pen. de către prima instanţă.
Curtea a constatat însă că pedeapsa aplicată de către prima instanţă, respectiv 3 ani închisoare, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante este prea mică, având în vedere limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune, respectiv închisoare de la 10 la 25 de ani, motiv pentru care a majorat pedeapsa aplicată la 6 ani închisoare raportat la dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.
În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, criticile formulate de către procuror au fost apreciate ca întemeiate, instanţa de apel stabilind că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece în cauză s-a dovedit vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., precum şi raportul de cauzalitate dintre fapta săvârşită de către inculpat şi prejudiciul produs părţilor civile. Chiar dacă partea vătămată în vârstă de 13 ani la data săvârşiri faptei nu s-a constituit parte civilă prin reprezentant, acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu în cauză potrivit art. 17 C. proc. pen., iar instanţa trebuie să aibă în vedere în principal interesul superior al minorului în soluţionarea cauzei, chiar dacă reprezentanta părţii vătămate (bunica acesteia) nu a manifestat interes în soluţionarea acesteia, probabil şi datorită vârstei, pregătirii profesionale.
La stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale s-au avut în vedere suferinţele psihice cauzate părţii vătămate, aceasta având mai multe leziuni traumatice descrise în raportul de constatare medico-legală pentru care a avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale, suferinţe care au avut efecte traumatizante asupra dezvoltării fizice şi psihice ulterioare a minorei în vârstă de 13 ani.
Suma de câte 20.000 RON acordată drept daune morale este justificată, asigurând sprijinul necesar părţii vătămate pentru depăşirea momentelor de suferinţă, atenuând sentimentele de frustrare datorate urmărilor negative ale faptei inculpatului.
Împotriva deciziei penale a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor şi rejudecând să se schimbe încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii şi să se aplice o pedeapsă pentru noua infracţiune a cărei modalitate de executare să nu fie privativă de libertate.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru cele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică.
În motivarea recursului inculpatul arată că în mod greşit instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta săvârşită de el întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, întrucât raportul sexual cu partea vătămată a avut loc cu consimţământul acesteia.
Instanţa de recurs constată ca această critică nu poate fi primită întrucât în cauza este vorba de o minoră de 13 ani care a fost constrânsă să întreţină raport sexual cu inculpatul, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză.
Înalta Curte constată că nu se impune schimbarea încadrării juridice, astfel cum a solicitat recurentul inculpat, din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.
Deosebirea dintre infracţiunea de raport sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 C. pen., şi infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen., constă în aceea că, pe când în primul caz raportul sexual are loc cu consimţământul minorului, în cel de-al doilea caz, raportul sexual se realizează prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, problema care rămâne în discuţie este aceea dacă partea vătămată a fost sau nu constrânsă de către inculpat.
Din modalitatea de săvârşire a faptei rezultă în mod neechivoc că partea vătămată a fost constrânsă fizic de către inculpat să întreţină raport sexual cu el.
Faptul că inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu victima rezultă cu prisosinţă din probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, relevante fiind declaraţia părţii vătămate, declaraţiile martorilor G.I.A. şi C.R.I., care confirmă starea părţii vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului de constatare medico-legală în care se arată că „topografia leziunilor traumatice, pledează pentru o agresiune sexuală” şi buletinul de analiză citologică, care confirmă consumarea unui raport sexual recent.
Raportul de expertiză medico-legală confirmă situaţia de fapt descrisă de victima în vârstă de 13 ani.
Astfel, în timp ce partea vătămată se îndrepta spre staţia de autobuz, inculpatul a venit în urma ei, i-a pus mâna la gură din spate şi a tras-o până la vestiarul de pe marginea terenului de fotbal. După ce a introdus-o în vestiar, a aşezat-o la sol, pe spate şi, cu toate că partea vătămată striga şi îl lovea cu mâinile şi cu picioarele, inculpatul i-a rupt ciorapii, a lovit-o cu palma peste faţă şi a tras-o de păr, apoi a ţinut-o imobilizată la sol, în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după care a întreţinut cu ea un raport sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare intravaginală.
Faţă de cele precizate, Înalta Curte constată că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpatul D.I.C. este corectă, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., astfel că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs formulat de inculpatul D.I.C., circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., prin care solicită reindividualizarea pedepsei aplicate de instanţa de apel, întrucât pedeapsa de 6 ani închisoare este excesiv de mare, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.
Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului, pedeapsa fiind aplicată, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Individualizarea judiciară a pedepsei şi modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.
Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni, să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
Referitor la individualizarea pedepsei stabilită în sarcina inculpatului D.I.C., se constată că instanţa de apel, pornindu-se de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., a aplicat o pedeapsă într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunilor şi circumstanţelor personale ale inculpatului, nefiind astfel întemeiată solicitarea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate acestuia, având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, de împrejurările comiterii acesteia şi de consecinţele produse.
Totodată, Înalta Curte reţine că modalitatea de executare a pedepsei stabilită de instanţa de prim control judiciar, este corespunzătoare gradului de pericol social al faptei şi periculozităţii făptuitorului, care prin apărarea formulată a încercat să schimbe situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin prezentarea eronată a modului în care a fost comisă fapta. Comportamentul inculpatului nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată ori sub supraveghere a executării pedepsei ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea acestuia şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
În speţă, se constată că circumstanţele personale ale inculpatului au fost corect evaluate cu prilejul stabilirii modalităţii de executare a pedepsei, în mod corect apreciindu-se că nu se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim neprivativ de libertate, ţinând seama de gradul de pericol concret al faptei, dar şi pentru preîntâmpinarea unor noi situaţii cu risc criminogen.
În contextul celor anterior menţionate, criticile formulate de recurentul inculpat sunt neîntemeiate, apreciindu-se că doar o pedeapsa cu executare în regim de detenţie, este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată acestuia, pe de altă parte.
Neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.I.C. împotriva deciziei penale nr. 16/A din data de 02 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică azi, 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2987/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2991/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
