ICCJ. Decizia nr. 3090/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3090/2012

Dosar nr. 32794/3/2011

Şedinţa publică din 02 octombrie 2012

Prin sentinţa penală nr. 912 din 15 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost respins cererea inculpatului D.G.D. de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata C.M.A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpata s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpata s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii aplicate inculpatei pe durata unui termen de încercare de 6 ani, ce se va calcula cu începere de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 86¹ alin. (1) C. pen., i s-au pus în vedere inculpatei să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituţie;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Datele prevăzute la lit. b), c), d) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, instituţie căreia instanţa îi încredinţează supravegherea.

În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. cu referire la art. 83 C. pen., privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere stabilite prin prezenta hotărâre.

S-a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv în cauză de la data de 15 aprilie 2011 la data de 13 mai 2011.

S-a constatat că faţă de inculpată subzistă liberarea provizorie sub control judiciar dispusă prin decizia penală nr. 1100/R din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata G.A., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpata s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura eeiei de care inculpata s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., i s-a pus în vedere inculpatei să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituţie;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Datele prevăzute la lit. b), c), d) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, instituţie căreia instanţa îi încredinţează supravegherea.

În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. cu referire la art. 83 C. pen., privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere stabilite prin prezenta hotărâre.

S-a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv în cauză de la data de 15 aprilie 2011 la data de 13 mai 2011.

În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor) pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 86¹ C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, ce se va calcula cu începere de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 86³ alin. (1) C. pen., i s-a pus în vedere inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituţie;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Datele prevăzute la lit. b). e). d) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, instituţie căreia instanţa îi încredinţează supravegherea.

În baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. cu referire la art. 83 C. pen., privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere stabilite prin prezenta hotărâre.

S-a constatat că faţă de inculpat subzistă măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 09 mai 2011.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare dintre inculpaţi la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:

La data de 12 aprilie 2011, inculpaţii C.M.A., G.A. şi D.G.D., în calitate de poliţişti locali în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie Locală - Direcţia Generală, Serviciul Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare, având drept principale atribuţii de serviciu constatarea şi sancţionarea contravenţională a abaterilor la legislaţia care reglementează protecţia mediului înconjurător şi verificarea modului de respectare a legislaţiei relevante (a se vedea fişele postului pentru cei trei inculpaţi) au efectuat un control în cadrul societăţii SC A. SRL, cu sediul în sectorul 6, Bucureşti.

La controlul efectuat inculpatele C.M.A. şi G.A. au procedat la verificarea documentelor prezentate, în timp ce inculpatul D.G.D. a efectuat o verificare pe teren, la aceste activităţi asistând martorul denunţător A.M.C., directorul administrativ al societăţii, şi martorul M.A., cel care urma să preia atribuţiile de director.

După efectuarea controlului a fost întocmită de către inculpata C.M.A. o notă de constatare, fiind notate neregulile observate - lipsa recipientelor omologate pentru deşeuri reciclabile, necolectarea selectivă a deşeurilor, lipsa documentelor privind deratizarea/dezinsecţia şi lipsa unui raport de analiză a emisiilor, inculpaţii insistând asupra gravităţii neregulilor constatate şi a cuantumului ridicat al amenzilor ce puteau să fie aplicate societăţii. Această notă de constatare a fost întocmită şi semnată de inculpaţi, fără ca în cuprinsul acesteia să fie menţionate termene de remediere sau invitaţia la sediul Primăriei Sectorului 6.

La insistenţele martorului A.M.C. de a nu se proceda la aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, inculpata C.M.A. i-a spus acestuia că îl poate lăsa să aleagă una din sancţiunile ce ar fi urmat să fie aplicate, iar inculpatul D.G.D. i-a întrebat cum altfel ar putea fi rezolvată această problemă.

Înţelegând din atitudinea inculpaţilor faptul că aceştia ar fi fost dispuşi să primească o anumită sumă de bani pentru a nu proceda la sancţionarea societăţii, martorii A.M.C. şi M.A. au purtat o discuţie cu martorul P.T., directorul de zonă al societăţii, căzând de acord să ofere suma totală de 300 RON acestora.

Această ofertă a fost comunicată inculpaţilor, condiţii în care inculpata C.M.A. a completat nota de constatare cu invitaţia de prezentare în cursul zilei următoare la sediul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti, martorilor fiindu-le adus la cunoştinţă şi că li se lasă termen de gândire până a doua zi şi că nota de constatare a fost transformată în invitaţie pentru a nu se aplica amenda pe loc.

În cursul zilei de 15 aprilie 2011, în jurul orei 10.00, martorul A.M.C. s-a prezentat la sediul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti, unde a luat legătura cu inculpaţii. Într-o primă etapă, discuţiile dintre aceştia au vizat neregulile constatate, martorul insistând asupra faptului că societatea pe care o administrează îndeplinea toate cerinţele impuse de autorizaţia de mediu. În acest context, inculpaţii au făcut mai multe afirmaţii din care rezulta faptul că aveau posibilitatea de a proceda la sancţionarea contravenţională a societăţii, inculpata C.M.A. manifestându-şi însă disponibilitatea de a scuti societatea de îndeplinirea unora dintre cerinţele impuse iniţial - efectuarea analizelor de emisii.

La invitaţia inculpatei C.M.A. „Hai să ieşim un pic!”, discuţia dintre inculpaţi şi martor a continuat pe holul instituţiei cu referire la cele petrecute la data de 12 aprilie 2011. Astfel, martorul le-a comunicat acestora că s-au gândit la cele întâmplate, moment în care inculpata C.M.A. afirmă că îl lasă pe el să hotărască şi că rămâne „cât” au zis şefii, aspect la care achiesează şi inculpatul D.G.D., care acceptă propunerea martorului „cum aţi spus dumneavoastră atâta este”. Oferta „de trei ori trei ... pentru fiecare” a fost acceptată verbal de inculpata C.M.A., după care în discuţie a intervenit şi inculpata G.A. pentru stabilirea modalităţii în care urma să se realizeze contactul ulterior pentru intrarea în posesia banilor.

Această modalitate a fost stabilită de martor împreună cu inculpatul D.G.D., care a dat asigurări colegelor sale că pot să meargă la şedinţă întrucât va discuta el cu denunţătorul.

În urma acestei înţelegeri, la aproape o oră, martorul A.M.C. l-a contactat telefonic pe inculpatul D.G.D., la numărul dat în acest scop, între cei doi având loc o întâlnire în apropierea sediului Primăriei, ocazie cu care martorul i-a remis inculpatului suma de 900 RON, primind asigurări că totul va fi bine şi că suma va fi împărţită şi cu colegele sale.

Această sumă, înseriată în prealabil, a fost descoperită asupra inculpatului cu ocazia percheziţiei efectuate de organele de urmărire penală.

Situaţia de fapt reţinută mai sus, a rezultat din coroborarea declaraţiile martorilor A.M.C., M.A. şi P.T., cu procesele-verbale de redare a înregistrărilor efectuate în mediul ambiental în baza autorizării provizorii a procurorului, confirmată de Tribunalul Bucureşti, planşele fotografice efectuate cu ocazia prinderii în flagrant a inculpatului D.G.D., dar şi cu declaraţiile inculpaţilor, chiar în varianta nerecunoaşterii infracţiunii.

Deşi declaraţiile martorilor A.M.C. şi M.A. conţin anumite neconcordanţe, acestea au fost constante în ceea ce priveşte elementele esenţiale pentru soluţionarea cauzei de faţă pe tot parcursul procesului penal.

Astfel, aceştia au arătat în mod constant faptul că inculpaţii au insistat cu ocazia controlului asupra cuantumului ridicat al sancţiunilor ce puteau fi aplicate, că au arătat că situaţia constată este una foarte gravă, că invitaţia pentru a doua zi la sediul Primăriei a fost formulată abia după momentul în care s-a oferit suma de 300 RON, inculpaţii arătând că se lasă un timp de gândire, şi că impresia lor a fost aceea că în lipsa prezentării cu o ofertă suplimentară s-ar fi ajuns la sancţionarea contravenţională a societăţii.

Oferirea la data de 12 aprilie 2011 a sumei de 300 RON şi lipsa unui refuz clar al acesteia a fost recunoscută şi de inculpatul D.G.D., acesta confirmând şi referirile la cuantumul mare al amenzilor ce puteau ii aplicate, la faptul că li s-a spus martorilor că pot să aleagă ei una dintre contravenţiile pentru care urmau a fi sancţionaţi şi că, după oferirea sumei de 300 RON, s-a procedat la completarea notei cu invitaţia la sediul Primăriei şi li s-a comunicat martorilor că au un termen de gândire.

Şi inculpata C.A.M. a arătat că, în urma controlului, i-a comunicat martorului denunţător că societatea este pasibilă de aplicarea a 4 sancţiuni contravenţionale, spunându-i că poate să îşi aleagă una dintre ele, insistând asupra caracterului de glumă al acestei afirmaţii, şi că s-a menţionat la întâlnirea din data de 12 aprilie 2011 faptul că amenzile prevăzute sunt foarte mari.

În ceea ce priveşte poziţia inculpaţilor, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Inculpatul D.G.D. a recunoscut, în general, faptele reţinute în sarcina sa, negând însă, cu ocazia audierii de către instanţa de judecată, faptul că suma de 900 RON ar fi fost acceptată pentru a nu se proceda la sancţionarea contravenţională a societăţii, nerecunoscând astfel o acuzaţie esenţială ce i-a fost adusă prin rechizitoriu. Tot prin declaraţia din faţa instanţei, inculpatul a negat faptul că atitudinea lor cu ocazia întâlnirii din data de 12 aprilie 2011 ar fi fost una de natură să sugereze că neregulile constatate ar fi putut fi înlăturate prin oferirea unor foloase, susţinând că nu se intenţiona să se aplice o sancţiune societăţii având în vedere perioada sărbătorilor pascale. În aceste condiţii, Tribunalul a constatat că poziţia inculpatului nu a fost una de recunoaştere a faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei. acesta solicitând aplicarea procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. doar în mod formal, motiv pentru care acesta nu poate beneficia nici de cauza de reducere a pedepsei prevăzute de art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.

Inculpatele C.M.A. şi G.A. au negat săvârşirea infracţiunii, arătând că nu a existat intenţia de a proceda la sancţionarea societăţii, că la data de 15 aprilie 2011 nu se mai putea proceda la sancţionarea contravenţională, în condiţiile în care fuseseră stabilite termene de remediere, şi că nu au luat în serios referirile denunţătorului la acordarea unei „atenţii” în valoare de 300 RON de persoană.

Apărările inculpaţilor sunt însă infirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi de cuprinsul procesului-verbal de redare a dialogului purtat la data de 15 aprilie 2011 între denunţătorul A.M.C. şi aceştia, dialog interceptat în baza ordonanţei nr. 159/P/2011, confirmată prin încheierea din data de 19 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti (Dosar nr. 498/A.I./2011).

Astfel, la întâlnirea din data de 15 aprilie 2011, inculpatul D.G.D. îl întâmpină pe denunţător afirmând „Chiar ne întrebam: ce ne facem, trimitem sancţiunea sau să n-o mai trimitem?”, iar, ulterior, în cursul discuţiei cu denunţătorul despre necesitatea ca acesta să prezinte anumite acte se adresează inculpatei C.M.A. spunând „Auzi, mă, eu zic că dacă domnii zice că nu prevede nimica, nu prevede nimic, dă-i şi tu o sancţiune pe una din ele şi vedem dacă prevede în instanţă şi gata..”. Aceste afirmaţii ale inculpatului D.G.D., coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, vin să infirme susţinerile apărării referitoare la faptul că invitaţia denunţătorului la sediul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti a fost făcută doar pentru prezentarea unor documente, neexistând posibilitatea aplicării unor sancţiuni contravenţionale la acel moment.

În plus, în unele declaraţii, inculpaţii D.G.D. şi G.A. au confirmat faptul că, în cauză, exista posibilitatea aplicării unei sancţiuni contravenţionale SC A. SRL arătând că „potrivit procedurii, după întocmirea notei de constatare, dacă sunt găsite nereguli, se aplică amendă”, „i-am spus domnului A. că transformăm nota de constatare în invitaţie ca să nu îi dăm sancţiune pe loc”, „în ipoteza în care A. s-ar fi comportat urât i-am fi aplicat o sancţiune pentru neregulile constatate”, „la momentul controlului i s-a spus denunţătorului că trebuie să i se aplice o amendă” sau că „nu s-au aplicat cu ocazia controlului sancţiunile contravenţionale faţă de SC A. SRL, deoarece reprezentantul acesteia A.M. a solicitat un răgaz pentru a se documenta cu privire la neregulile constatate”.

Totodată, în nota internă depusă la dosar de inculpata C.M.A. se precizează expres faptul că „în cazul invitaţiilor, în momentul prezentării reprezentantului legal al societăţii comerciale cu actele solicitate, precum şi în baza celor constatate la punctul de lucru şi consemnate în invitaţie, controlul se va încheia cu o notă de constatare sau proces-verbal de constatare a contravenţiei”.

De altfel, stabilirea unor termene de remediere, concomitent cu aplicarea unor sancţiuni contravenţionale, este o practică curentă în materie contravenţională, fiind utilizată nu numai în ceea ce priveşte contravenţiile în legătură cu protejarea mediului înconjurător, dar şi în materii, precum inspecţia muncii, sănătatea publică, în general, nerespectarea termenelor de remediere stabilite constituind o contravenţie distinctă.

Astfel, rezultă că la momentul la care au acceptat primirea sumei totale de 900 RON inculpaţii aveau posibilitatea de a proceda la sancţionarea contravenţională a societăţii reprezentate de martorul denunţător A.M.C., fiind evident şi scopul primirii acesteia.

Chiar dacă procedura ar fi fost astfel cum au descris-o inculpaţii şi aceştia nu ar mai fi avut, legal, posibilitatea la data de 15 aprilie 2011 de a aplica o sancţiune contravenţională, modul de a se comporta al inculpaţilor implica faptul că aceştia puteau în continuare să procedeze la aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, dar şi faptul că aceştia puteau manifesta o anumită „bunăvoinţă” faţă de denunţător. Relevante în acest sens sunt, pe lângă afirmaţiile inculpatului D.G.D. anterior menţionate, şi următoarele fragmente din conversaţie în care inculpata C.M.A. afirmă „ca să-i fac un bine, aş putea să-i tai emisiile - efectuarea de analize pentru emisii - n.n.”, „A să nu i le mai dau”, „nu pot să tai nota de constatare aşa că ... ă... nu mi-e decât că o să se uite cineva pe notă şi când o să...” „vă încercuiesc trei-ul - pct. 3 din nota de constatare ce prevedea efectuarea unor analize pentru emisii - n.n. ca să ştiu eu de el, da?! Pe nota mea de constatare. Uite v-am mai scutit de nişte bani... hai că nu le mai dau...”.

Susţinerile inculpatei C.M.A. referitoare la împrejurarea că „tăierea emisiilor” nu a reprezentat un gest de „bunăvoinţă”, ci consecinţa faptului că dovada nedepăşirii parametrilor impuşi se putea realiza prin prezentarea verificărilor tehnice ale utilajelor, este contrazisă de declaraţia inculpatei G.A., care a arătat că buletinul de analiză a emisiilor nu putea să fie înlocuit cu niciun alt act, dar şi de întreaga discuţie din data de 15 aprilie 2011, în care inculpata a susţinut că, în ciuda deţinerii unor analize pentru utilaje, efectuarea analizelor emisiilor este necesară pentru că „aşa am specificat”).

Tot inculpata C.M.A. este cea care face propunerea, după intrarea în birou a altor colegi, ca discuţia să continue pe coridor - „hai să ieşim un pic!”, iar conversaţia care are loc după acest moment este de natură să înlăture orice dubiu cu privire la ceea ce s-a discutat la întâlnirea din data de 12 aprilie 2011:

„A.M.C.: Ne-am gândit... nu ştiu, spuneţi cum...

C.M.A.: Numai, acum cum hotărâţi...

A.M.C.: Nu, nu...

C.M.A.: ...am vorbit, ne-am împrietenit... vă lăsăm pe dumneavoastră, gata...

A.M.C.: Dar nu să fie...

C.M.A.: Cum au zis şefii, capa ... e Ok!

D.G.D.: Cum aţi spus dumneavoastră atâta este... Suntem şi noi oameni şi noi şi dumneavoastră la fel.

A.M.C.: Deci eu acum la mine nu am, dar... nu ştiu... să fie...

C.M.A.: Cum vreţi dumneavoastră, e Ok, da?!

A.M.C.: Să fie de trei ori, ori trei...deci cât am discutat, e bine?

C.M.A.: E bine, e perfect.

A.M.C.: ...pentru fiecare.

G.A.: ...ne sunaţi... şi sau cum?

A.M.C.: Nu vă sun. Aveţi numărul meu de telefon...ajung la birou şi daţi-mi un telefon.

G.A.: A, da, chiar c-avem cartea de vizită...

C.M.A.: Nu că o am în cealaltă...

G.A.: Da.

A.M.C.: Sau daţi-mi un număr de telefon şi să sun eu.

D.G.D.: 0722...

D.G.D.: Hai, mergeţi la şedinţă că stabilesc eu cu dânsul cum facem ..”

Ulterior acestui moment discuţia dintre denunţător şi inculpatul D.G.D. continuă cu referire la efectuarea unei retrageri de numerar de către denunţător pentru a putea da „300 de persoană”, inculpatul D.G.D. arătând că e mai bine „să fim mulţumiţi amândoi... amândouă părţile, că na!”.

Această conversaţie a demonstrat atât faptul că a existat o discuţie anterioară referitoare la primirea unei sume de bani de către inculpaţi, cât şi faptul că acceptarea acesteia s-a realizat de toţi inculpaţii, după cum a arătat, de altfel, şi inculpatul D.G.D.

Apărările inculpatei C.M.A., care a susţinut că afirmaţiile sale aprobative erau datorate doar intenţiei sale de a „scăpa” de denunţător care avusese un comportament maliţios, nu au fost primite de prima instanţă. Un astfel de comportament nu ar fi justificat în niciun caz bunăvoinţa manifestată de inculpată prin „tăierea emisiilor” şi nici invitaţia adresată denunţătorului de a ieşi împreună din birou, existând, evident, alte modalităţi pentru a scurta vizita martorului A.M.C.

Nici apărările inculpatei G.A., care a arătat că discuţiile ulterioare referirii denunţătorului la „trei ori trei”, respectiv stabilirea modului de contact, nu aveau legătură cu suma de bani promisă de denunţător, ci cu remedierea neregulilor constatate, nu pot fi acceptate. Astfel, după momentul ieşirii persoanelor implicate din birou, nu se mai poartă nicio discuţie în legătură cu actele ce ar fi trebuit să fie prezentate de SC A. SRL, singurele discuţii fiind cele legate de suma de bani pe care denunţătorul urma să o dea inculpaţilor şi de modalitatea în care se putea stabili legătura între aceştia.

De altfel, poziţia inculpatelor în legătură cu această discuţie a fost una oscilantă, acestea „amintindu-şi” de cele întâmplate după ieşirea din birou (în condiţiile în care iniţial afirmaseră că toate discuţiile s-au purtat doar în interiorul biroului) abia după studierea dosarului de urmărire penală cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, aspect suplimentar care a condus la înlăturarea declaraţiilor acestora ca nesincere.

Faţă de cele arătate, la stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de fond a procedat la înlăturarea apărărilor inculpaţilor, luând în considerare doar acea parte din declaraţiile lor ce se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Criticile referitoare la nelegalitatea mijloacelor de probă formulate de apărătorul inculpatei C.M.A., cu referire la nerespectarea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora „este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe”, au fost considerate de Tribunal ca fiind neîntemeiate.

Apărătorul inculpatei a susţinut că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor citate întrucât organele de urmărire penală l-ar fi determinat pe martorul A.M.C. să săvârşească la data de 15 aprilie 2011 infracţiunea de dare de mită. Or, în opinia instanţei de fond, articolul respectiv se referă la activitatea de provocare a inculpatului pentru ca acesta să săvârşească o infracţiune în scopul obţinerii unor probe împotriva sa şi nu la ipoteza din speţa de faţă. De altfel, în ceea ce priveşte fapta martorului A.M.C. din data de 15 aprilie 2011 nu se poate reţine că aceasta ar constitui infracţiunea de dare de mită, lipsind intenţia specifică acestei infracţiuni.

De asemenea, pretinsa provocare din partea martorului A.M.C. nu este de natură să ducă la înlăturarea mijloacelor de probă administrate în cauză. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de provocare a săvârşirii unei infracţiuni este legat de o acţiune a organelor statului sau a unor persoane care acţionează sub coordonarea acestora, interpretarea fiind diferită în condiţiile în care această provocare provine din partea unui particular (a se vedea, în acest sens, decizia din cauza Shannon împotriva Regatului Unit, cauza nr. 67537/01).

În cauze similare celei de faţă, când organele statului au intervenit ca urmare a sesizării unui particular cu privire la posibila săvârşire a unei infracţiuni de luare de mită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că nu a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi că probele obţinute în aceste condiţii respectă cerinţele art. 6 din Convenţie. Menţionăm în acest sens cauza Miliniene împotriva Lituaniei (hotărârea din 24 iunie 2008), unde confruntată cu o situaţie aproape identică, Curtea a arătat că, prin intervenţia lor, organele de urmărire penală şi-au respectat doar obligaţia de a investiga plângerile penale referitoare la săvârşirea de infracţiuni de corupţie şi că rolul lor nu a fost unul esenţial, rolul principal avându-l denunţătorul şi persoana acuzată de săvârşirea faptelor de corupţie. S-a mai arătat că în aceste împrejurări se poate considera că poliţia nu a iniţiat activitatea infracţională, ci, mai degrabă, s-a „alăturat” unei activităţi în desfăşurare.

În drept, fapta inculpaţilor C.M.A., G.A. şi D.G.D., care în calitate de poliţişti locali cu atribuţii de control în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie Locală - Direcţia Generală, Serviciul Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare, nu au refuzat la data de 12 aprilie 2011 şi au acceptat la data de 15 aprilie 2011 de la numitul A.M.C., director administrativ al SC A. SRL, o sumă de bani (ce a fost şi remisă inculpatului D.G.D.) pentru a nu aplica o sancţiune contravenţională pentru nerespectarea normelor în domeniul protecţiei mediului şi gestionării deşeurilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 eu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. Elementele laturii obiective a infracţiunii rezultă din situaţia de fapt reţinută mai sus, iar, în ceea ce priveşte latura subiectivă, Tribunalul a apreciat că inculpaţii au acţionat cu intenţie, dându-şi seama de urmăririle acţiunii lor şi urmărind producerea acestora.

Faţă de calitatea inculpaţilor şi de atribuţiile de serviciu ale acestora este justificată reţinerea incidenţei art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, precum şi a alin. (2) al art. 254 C. pen., iar săvârşirea faptei de către cei trei inculpaţi împreună atrage şi incidenţa circumstanţei agravante legale prevăzute de art. 75 lit. a) C. pen.

Faţă de cele arătate, constatând că fapta există şi a fost săvârşită de inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, Tribunalul a pronunţat o hotărâre de condamnare a acestora.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, Tribunalul a avut în vedere, în condiţiile art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor.

Sub aspectul gradului de pericol social, instanţa de fond a apreciat că acesta este unul mediu spre redus, prin raportare la circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta şi la urmăririle ce s-ar fi putut produce dacă aceasta nu ar fi fost descoperită. Se constată astfel că în ciuda acceptării de către inculpaţi a sumei totale de 900 RON pentru a nu proceda la sancţionarea contravenţională a SC A. SRL, aceştia au insistat pentru remedierea deficienţelor constatate în cadrul societăţii şi pentru respectarea de către aceasta a dispoziţiilor legale. Practic, în schimbul sumei de bani, inculpaţii au convenit doar să nu aplice amenda contravenţională la momentul respectiv, lăsând un interval de timp societăţii pentru a intra în legalitate.

Totodată, deşi circumstanţele personale ale inculpaţilor nu sunt suficiente pentru a duce la coborârea pedepsei sub minimul special, prin reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., având în vedere specificul funcţiei exercitate de aceştia (care impune lipsa antecedentelor penale şi obţinerea anumitor calificative), acestea nu pot fi ignorate la individualizarea pedepsei. Sub acest aspect, se remarcă faptul că inculpaţii au avut o conduită anterioară bună, fiind apreciaţi din punct de vedere profesional, dar şi uman, au un nivel de educaţie peste medie, elemente de natură să contribuie la reeducarea acestora.

Raportat la aceste elemente, Tribunalul a apreciat că aplicarea unor pedepse într-un cuantum orientat spre minimul special este suficientă pentru îndeplinirea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen., la stabilirea în concret a pedepselor urmând a fi avută în vedere şi atitudinea procesuală de recunoaştere a inculpatului D.G.D., chiar dacă nu în modalitatea descrisă de Parchet, şi atitudinea nesinceră a celorlalte două inculpate, care justifică aplicarea unor pedepse într-un cuantum mai ridicat.

În consecinţă, Tribunalul a dispus condamnarea inculpatelor C.M.A. şi G.A. la câte o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, precum şi condamnarea inculpatului D.G.D. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., instanţa de fond a interzis inculpaţilor cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, b) şi c) C. pen., apreciind că săvârşirea infracţiunii îi face pe aceştia nedemni de ocuparea unei funcţii elective publice, a unei funcţii implicând exerciţiul autorităţii de stat sau a unei funcţii ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor.

Pentru aceleaşi considerente, în baza art. 65 alin. (2) C. pen., prima instanţă a aplicat inculpaţilor pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., după executarea pedepsei principale, pe o durată de 3 ani în cazul inculpatelor C.M.A. şi G.A. şi 2 ani în cazul inculpatului D.G.D.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, având în vedere circumstanţele în care a fost săvârşită infracţiunea, gradul de pericol social concret al acesteia, elementele favorabile ce caracterizează inculpaţii, instanţa de fond a apreciat că scopurile prevăzute de art. 52 C. pen. pot fi atinse şi prin suspendarea sub supraveghere a executării. Această modalitate de executare, împreună cu pierderea de către inculpaţi a funcţiei publice pe care au exercitat-o, este suficientă pentru a evita săvârşirea de noi fapte penale în viitor, pentru a asigura reeducarea acestora, conţinând şi suficiente elemente de constrângere prin obligaţiile ce vor fi impuse. Pedepsele aplicate şi modalitatea de executare apar ca suficiente şi pentru atenţionarea altor persoane aflate în poziţii similare inculpaţilor şi tentate să săvârşească fapte de luare de mită.

În consecinţă, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate pe un termen de încercare de 5 ani în cazul inculpatului D.G.D. şi 6 ani în cazul inculpatelor C.M.A. şi G.A., urmând a le fi impuse şi obligaţiile stabilite de art. 86³ alin. (1) C. pen. şi a fi atrasă atenţia acestora asupra cauzelor de revocare a suspendării acordate.

Totodată, instanţa de fond a constatat că inculpatele C.M.A. şi G.A. au fost reţinute şi arestate preventiv în cauză de la data de 15 aprilie 2011 la data de 13 mai 2011 şi că faţă de acestea subzistă liberarea provizorie sub control judiciar dispusă prin decizia penală nr. 1100/R din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. De asemenea, s-a constatat faptul că faţă de inculpatul D.G.D. subzistă măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 09 mai 2011.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii D.G.D., C.M.A. şi G.A.

Prin decizia penală nr. 35/A din 09 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul inculpatului D.G.D., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 912 din 15 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi art 320¹ C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie de natura celei de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv o funcţie ce implică atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor), pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

în baza art. 86¹ C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, iar în baza art. 86³ alin. (1) C. pen., s-a pus în vedere inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituţie;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. cu eferire la art. 83 C. pen., privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere stabilite prin prezenta hotărâre.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele C.M.A. şi G.A.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea, analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate şi, din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, a reţinut următoarele:

Instanţa de fond, în urma unei riguroase şi coroborate analize a ansamblului probator, a reţinut corect situaţia de fapt şi întrunirea condiţiilor tragerii la răspundere penală a inculpaţilor. Astfel, au fost avute în vedere declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului D.G.D., declaraţiile martorului denunţător A.M.C., ale martorului ocular M.A., aceştia din urmă menţinându-şi declaraţiile iniţiale şi în faţa instanţei de fond.

Martorul indirect P.T., audiat şi în faţa instanţei de fond, a avut, de asemenea, o poziţie constantă susţinând cele relatate şi în faza de urmărire penală şi cunoscute de la martorul denunţător şi de la martorul ocular.

Aceste aspecte constant relatate de inculpatul menţionat şi martori se coroborează şi cu cele consemnate în procesul-verbal de redare a înregistrărilor, de altfel recunoscute de inculpatul D.G.D. şi în parte de inculpata C.M.A. Ca urmare, în baza art. 69 C. proc. pen. şi având în vedere caracterul divizibil al declaraţiilor, în mod corect au fost îndepărtate din ansamblul probator, aspectele din declaraţii ce conţin poziţia de negare a coinculpatelor C.M.A. şi G.A., întrucât aceste elemente nu se coroborează cu datele şi informaţiile ce rezultă din probatoriul administrat.

Referitor la aspectele privind nulitatea actului de sesizare şi noţiunea de acuzaţie în materie penală, Curte a reţinut următoarele:

Potrivit art 300 C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

Curtea a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2011, prima instanţă a pus în discuţie regularitatea actului de sesizare, iar părţile prezente şi asistate de apărători aleşi şi reprezentantul Ministerului Public nu au avut excepţii sau cereri de invocat. Ca urmare, prima instanţă a constatat regularitatea actului de sesizare şi apoi a procedat la prezentarea rechizitoriului.

S-a reţinut că rechizitoriul poartă viza „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi întruneşte exigenţele art 264 C. proc. pen. Mai mult decât atât faptele descrise şi caracterizate în drept, reţinute în sarcina fiecărui inculpat, au fost evidenţiate în cuprinsul procesului-verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii sau inculpării, în rezoluţia de începere a urmăririi penale, în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi în procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

Astfel, prin rezoluţia din data de 15 aprilie 2011 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de: D.G.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constând în aceea că în datele de 12 aprilie 2011 şi 15 aprilie 2011, împreună cu C.M.A. şi G.A., a pretins de la numitul A.M.C. o sumă de bani pentru a nu aplica o sancţiune contravenţională pentru nerespectarea normelor în domeniul protecţiei mediului şi gestionării deşeurilor societăţii SC A. SRL, societate în care A.M.C. are calitatea de director executiv, iar în data de 15 aprilie 2011 a primit, pentru sine şi pentru C.M.A. şi G.A., suma de 900 RON în scopul arătat anterior; C.M.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin.(1), (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constând în aceea că în datele de 12 aprilie 2011 şi 15 aprilie 2011, împreună cu D.G.D. şi G.A., a pretins de la numitul A.M.C. o sumă de bani pentru a nu aplica o sancţiune contravenţională pentru nerespectarea normelor în domeniul protecţiei mediului şi gestionării deşeurilor societăţii SC A. SRL, societate în care A.M.C. are calitatea de director executiv, iar în data de 15 aprilie 2011, după ce a fost de acord cu cuantumul acesteia, respectiv 300 RON pentru fiecare funcţionar public, a convenit cu colegii săi şi cu A.M.C. ca acesta să se întâlnească cu D.G.D. pentru remiterea sumei solicitate; G.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin.(1), (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., constând în aceea că în datele de 12 aprilie 2011 şi 15 aprilie 2011, împreună cu D.G.D. şi C.M.A., a pretins de la numitul A.M.C. o sumă de bani pentru a nu aplica o sancţiune contravenţională pentru nerespectarea normelor în domeniul protecţiei mediului şi gestionării deşeurilor societăţii SC A. SRL, societate în care A.M.C. are calitatea de director executiv, iar în data de 15 aprilie 2011, după ce a fost de acord cu cuantumul acesteia, respectiv 300 RON pentru fiecare funcţionar public, a convenit cu colegii săi şi cu A.M.C. ca acesta din urmă să se întâlnească cu D.G.D. pentru remiterea sumei solicitate.

Ulterior, prin ordonanţa din 15 aprilie 2011 s-a dispus, faţă de inculpatele C.M.A. şi G.A., punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceleaşi fapte descrise şi încadrate juridic, astfel cum anterior se reţinuseră că în actul de începere a urmăririi penale.

Faţă de toţi inculpaţii s-au întocmit procese-verbale de aducere la cunoştinţă a acuzaţiei, respectiv a învinuirii sau inculpării.

Atribuţiile de serviciu ale celor trei inculpaţi rezultă din deciziile de numire în funcţia publică de execuţie şi din fişele posturilor şi constau în esenţă în desfăşurarea de activităţi în temeiul atribuţiilor stabilite autorităţii publice locale prin legea cadru, respectiv prevenirea, prin verificare şi control, a activităţilor cu impact asupra mediului înconjurător şi sancţionarea contravenţională a abaterilor de la normele legale în vigoare, elaborarea de acte şi documente ce decurg din planurile şi programele în domeniul protecţiei mediului la care autoritatea local fac parte şi dezvoltarea de parteneriate pentru elaborarea de programe în domeniul specific, acţiuni de educaţie eco-civică. În aceste condiţii, Curtea de apel a reţinut că constatarea şi sancţionarea contravenţională în urma operaţiunilor de verificare a SC A. SRL, intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale celor trei inculpaţi, care de altfel au întocmit şi semnat nota de constatare din 12 aprilie 2011.

Ca urmare, Curtea a apreciat că acuzaţia în materie penală a fost adusă la cunoştinţa inculpaţilor şi a fost coerent descrisă în actul de sesizare, inculpaţii având posibilitatea să-şi organizeze apărarea în mod eficient încă de la momentul declanşării prezentului proces penal.

Referitor la cererea de restituirea a cauzei la procuror, nulitate a urmăririi penale pe motivul incidenţei art. 68 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 332 alin. (2) C. proc. pen., instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Pentru restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale trebuie să se constate incidenţa unui motiv de nulitate absolută ce afectează această fază a procesului penal. Nu se poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., constatându-se caracterul ilegal al mijloacelor de probă pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât instanţa se pronunţă asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 13 din 08 ianuarie 2007.

Dispoziţiile art. 68 alin. (1), (2) C. proc. pen. se referă la faptul că în condiţiile strângerii şi administrării probatoriilor este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări, alte forme de constrângere, promisiuni şi îndemnuri în scopul de a obţine probe sau în scopul de a determina o persoană să continue săvârşirea unei fapte penale în vederea obţinerii unei probe.

Curtea a aprecit că art. 68 alin. (1), (2) C. proc. pen. nu este incident în cauză, organul de urmărire penală obţinând şi administrând probele cu respectarea dispoziţiilor legale specifice.

Astfel, denunţătorul A.M.C. la data de 14 aprilie 2011 a arătat în sesizarea sa olografă: „Sunt director administrator la SC A. SRL din februarie 2008.

La data de 12 aprilie 2011, in jurul orei 15.00, la punctul de lucru al societăţii s-au prezentat trei inspectori de la Direcţia Generală de Poliţie Locală - Serviciul Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare (un bărbat şi două femei) pentru efectuarea unui conirol pe linia respectării legislaţiei protecţiei mediului şi colectării deşeurilor.

Unul dintre inspectori a prezentat o legitimaţie şi s-au recomandat a fi „de la sediu”, fără să indice exact instituţia.

I-am invitat într-un birou şi au cerut documente privind colectarea deşeurilor şi salubritatea. Le-am pus la dispoziţie toate documentele solicitate şi, totodată, le-am cerut să menţioneze în Registrul Unic de Control faptul că efectuează acest control.

Precizez că inspectorii nu au solicitat acest registru şi, ştiind că până atunci la orice control s-a efectuat la societate organele abilitate de control cereau în primul rând acest registru, I-am dus eu inspectorilor din proprie iniţiativă şi am insistat să consemneze controlul.

După ce au verificat documentele puse la dispoziţie, unul dintre inspectori a început să completeze o notă de constatare, ocazie cu care am observat că sunt de la Consiliul Local Sector 6. În timpul întocmirii notei, inspectorii făceau tot felul de afirmaţii în sensul că ar exista unele nereguli referitoare la raportările privind deşeurile, la lipsa unui contract privind dezinsecţia şi deratizarea, la inexistenţa unui raport de analiză a emisiilor şi la colectarea selectivă a deşeurilor.

După ce au întocmit nota de constatare, fără ca aceasta să fie completată la ultimul paragraf care priveşte invitaţia la sediul Primăriei Sector 6 Bucureşti pentru a prezenta eventuale documente ce erau lipsă la momentul controlului, au afirmat că s-a încheiat controlul şi mi-au dat nota de constatare pentru a face o copie.

Apoi femeia care a scris nota de constatare a afirmat că urmează să fim amendaţi şi să alegem noi una dintre cele patru nereguli pentru care să aplice amenda, spunând totodată că amenda este cuprinsă între 30.000 şi 100.000 RON.

Mi s-a părut o glumă, mai ales că ştiam foarte bine că societatea respectă legislaţia privind protecţia mediului şi cea privind deşeurile, având toate avizele necesare şi toate contractele încheiate în acest scop. Precizez că societatea a făcut demersuri pentru protecţia mediului chiar mai mult decât prevede legea.

Le-am mai spus că sunt totuşi pentru prima dată în control la noi, că ar putea să ne lase totuşi un termen pentru îndreptarea neregulilor şi că dacă chiar vor să aplice o sancţiune ar putea da un avertisment.

Precizez că după ce am fotocopiat nota de constatare, am restituit originalul inspectorilor, iar doamna care a completat-o, urmare a acelor discuţii, a mai adăugat, fără să îmi spună ceva, în notă termene pentru îndreptare neregulilor de la punctele 1-4 de la capitolul Concluzii din nota de constatare.

Unul dintre inspectori, probabil bărbatul, a solicitat o pauză de o ţigară şi să mergem afară să discutăm amiabil. Am mers împreună la locul de fumat, unde bărbatul tot insista că sunt nereguli şi că ar dori totuşi să ne amendeze, dar nu a avut o atitudine fermă în acest sens, făcându-ne să înţelegem că ar putea „închide ochii” în schimbul a ceva. Nu le-am făcut nici un fel de ofertă pentru a nu ne sancţiona.

Arăt faptul că anterior ieşirii la fumoar, bărbatul, însoţit de colegul meu M.A., au făcut o verificare în curtea punctului de lucru, în magazin şi în depozit, inspectorul efectuând şi fotografii. La întoarcerea din acest control ne-a reproşat că suntem în neregulă, că depozităm deşeurile în containere neomologate, că nu depozităm deşeurile selectiv - referindu-se la faptul că o folie de plastic era depozitată la un loc cu hârtia.

La revenirea în birou, doamna care a completat nota de constatare, a pus pe masă un carnet format A5 având ca antet sigla Consiliului Local Sector 6 sau a Primăriei Sector 6, afirmând că trebuie să ne amendeze. Având în vedere atitudinea anterioară constatată la cei trei inspectori, i-am întrebat dacă nu putem rezolva şi altfel. Au spus că este OK, dar să ne hotărâm noi cu privire la cuantumul sumei. Precizez că eu l-am întrebat totuşi pe bărbat cât doresc, însă acesta a spus că rămâne la latitudinea noastră. Le-am spus că nu dispunem de un fond de protocol în firmă şi că trebuie să discut cu directorul de zonă cu privire la sumă. Am mers în biroul şefului de zonă, P.T., i-am spus că inspectorii au constatat unele nereguli, că amenda este între 30.000 şi 100.000 RON şi că pentru a nu ne amenda doresc şpagă. P.T. a devenit nervos, dar într-un final am considerat că ar fi suficientă suma de 300 RON. Precizez că biroul lui P.T. este situat lângă cel în care se aflau inspectorii, despărţit de un geam.

Am revenit la cei trei inspectori şi le-am spus că suntem dispuşi să le dăm suma de 300 RON. Bărbatul, auzind această sumă, a devenit nervos şi mi-a spus că ne lasă termen de gândire până a doua zi când trebuia să mergem noi la ei la birou. Atunci doamna care scrisese nota de constatare a mai adăugat în notă, la ultimul paragraf, data şi camera la care trebuia să ne prezentăm.

Doamna inspector care a scris nota de constatare mi-a înmânat un exemplar al acesteia, cu toate adăugirile ulterioare, şi au plecat”.

Aspectele conţinute în sesizarea denunţătorului sunt susţinute şi de conţinutul notei de constatare.

După data de 12 aprilie 2011, ziua controlului efectuat de inculpaţi şi întâlnirea din 15 aprilie 2011 de la sediul Direcţia Generală de Poliţie Locală - Serviciul Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare dintre denunţător şi inculpaţi, urma a se stabili o nouă întâlnire între martorul-denunţător şi inculpatul D.G.D. pentru remiterea sumei de 900 RON de către primul menţionat.

În acest context, la data de 15 aprilie 2011, s-a întocmit procesul-verbal de prindere în flagrant care atestă că în ziua menţionată, în jurul orei 11.00, martorul denunţător s-a întâlnit cu inculpatul D.G.D., i-a remis acestuia o sumă de bani pe care inculpatul a introdus-o într-un buzunar, de altfel această sumă fiind găsită la percheziţia corporală efectuată în prezenţa martorului asistent M.A. Bancnotele găsite asupra inculpatului au fost comparate cu cele consemnate în procesul-verbal din 15 aprilie 2011, constatându-se că seriile corespund.

Această activitate a organului judiciar de surprindere în flagrant a fost de altfel înregistrată, fiind depuse la dosar planşe foto.

La data de 15 aprilie 2011, martorul denunţător A.M.C. a precizat că înţelege să menţină denunţul formulat astfel:

„D.G.D., însoţit de colegul meu M.A., au făcut o verificare în curtea punctului de lucru, în magazin şi în depozit, inspectorul efectuând şi fotografii. La întoarcerea din acest control ne-a reproşat că suntem în neregulă, că depozităm deşeurile în containere neomologate, că nu depozităm deşeurile selectiv - referindu-se la faptul că o folie de plastic era depozitată la un loc cu hârtia.

La revenirea în birou, C.M.A. a pus pe masă un carnet format A5 având ca antet sigla Consiliului Local Sector 6 sau a Primăriei Sector 6, afirmând că trebuie să ne amendeze, însă nu a dat nici un semn că ar vrea să alegem pentru care dintre nereguli să ne sancţioneze, mi-au întărit convingerea că ar dori să le oferim ceva pentru a nu aplica o eventuală sancţiune. Având în vedere această atitudine a inspectorilor, i-am întrebat dacă nu putem rezolva şi altfel. Au spus că este OK, dar să ne hotărâm noi cu privire la cuantumul sumei. Precizez că eu l-am întrebat totuşi pe D.G.D. cât doresc, însă acesta a spus că rămâne la latitudinea noastră. Le-am spus că nu dispunem de un fond de protocol în firmă şi că trebuie să discut cu directorul de zonă cu privire la sumă. Am mers în biroul şefului de zonă, P.T., i-am spus că inspectorii au constatat unele nereguli, că amenda este între 30.000 şi 100.000 RON şi că pentru a nu ne amenda doresc şpagă. P.T. a devenit nervos, dar într-un final am considerat că ar fi suficientă suma de 300 RON. Precizez că biroul lui P.T. este situat lângă cel în care se aflau inspectorii, despărţit de un geam.

Am revenit la cei trei inspectori şi le-a spus că suntem dispuşi să le dăm suma de 300 RON. D.G.D., auzind această sumă, a devenit nervos şi mi-a spus că ne lasă termen de gândire până a doua zi când trebuia să mergem noi la ei la birou. Atunci doamna care scrisese nota de constatare a mai adăugat în notă, la ultimul paragraf, data şi camera la care trebuia să ne prezentăm.

C.M.A. mi-a înmânat un exemplar al notei de constatare şi au plecat, aceasta întâmplându-se în jurul orei 17.00.

Precizez că am fost profund indignat de atitudinea acestora, respectiv de faptul că au negociat practic aplicarea amenzii, fiind dispuşi să primească şpagă pentru a nu ne sancţiona.

La data de 14 aprilie 2011, în jurul orei 13.00, având în vedere că nu dădusem curs invitaţiei menţionată în nota de constatare, am sunat de pe telefonul meu la Poliţia Locală Sector 6 pentru a discuta cu D.G.D. cu privire la un nou termen la care să mă prezint. Am vorbit cu un bărbat care mi-a spus că D.G.D. este pe teren şi să merg în următoarea zi în jurul orei 09.00 la biroul acestuia.

La data de 15 aprilie 2011, având în vedere toate acestea, m-am prezentat la sediul Direcţiei Naţional Anticorupţie unde am fost echipat cu tehnică specială de înregistrare, după care am plecat către biroul celor trei inspectori. Am ajuns la sediul Poliţiei Locale Sector 6, situat în vecinătatea Primăriei Sector 6, în jurul orei 10.00-10.30. Am întrebat funcţionarul de la acces unde este camera 68 şi mi-a indicat să cobor la demisol. Am intrat în camera respectivă şi în prima cameră din dreapta am observat-o pe C.M.A. M-a observat şi aceasta şi imediat au apărut şi D.G.D. şi G.A.

D.G.D. a spus să mergem într-un alt birou, unde se aflau mai multe persoane. Unele au ieşit şi am rămas eu şi cei trei inspectori. A mai rămas în acea încăpere şi o altă persoană, dar la distanţă faţă de noi.

Ne-am aşezat cu toţii la o masă. C.M.A. avea asupra sa exemplarul notei pe care o întocmise la 12 aprilie 2011, am avut unele discuţii cu privire la acele nereguli. M-a întrebat dacă am adus documente şi i-am spus că da, respectiv aceleaşi pe care le mai văzuseră cu ocazia controlului. Am purtat unele discuţii contradictorii cu aceştia referitoare la nereguli. C.M.A. a continuat să afirme că poate să mă amendeze, iar la un moment dat D.G.D. a spus „hai să mergem”, făcând şi semn în acest sens, deplasându-ne la locul de fumat din instituţie, unde se mai aflau unele persoane, care au plecat imediat ce am ajuns noi. Am înţeles astfel că se va reitera discuţia referitoare la mita pe care trebuia să le-o dau pentru a nu sancţiona societatea pentru acele nereguli.

D.G.D., de faţă fiind şi C.M.A. şi G.A., a spus „hai să rămânem prieteni şi să procedăm cum am stabilit anterior”, înţelegând fără dubiu că era vorba de banii ce ar trebui să îi dau ca mită. l-am întrebat ce sumă vor, însă D.G.D. a spus că lasă la aprecierea mea. Având în vedere acestea, şi faptul că suma de 100 RON de fiecare oferită anterior nu a fost acceptată de către cei trei, i-am întrebat dacă 300 RON pentru fiecare este bine. Au fost de acord cu această ofertă şi le-am spus că o să Ie-o dau în cursul acestei zile, întrucât nu am bani la mine. D.G.D. mi-a furnizat numărul său de telefon şi am stabilit ca atunci când voi avea banii să îl sun şi să ne întâlnim.

În jurul orei 11.45, după ce in prealabil organul judiciar mi-a pus la poziţie suma de 900 RON. l-am sunat pe D.G.D. la numărul de telefon menţionat şi am stabilit să ne întâlnim la benzinăria de lângă Primăria Sector 6.

Având asupra mea tehnica specială de înregistrare cu care am fost echipat de organul judiciar, m-am întâlnit cu D.G.D. pe trotuarul situat la intrarea în incinta SC B. SA. Am înmânat acestuia suma de bani şi m-a asigurat că totul este OK, să nu îmi fac griji. De asemenea, m-a asigurat că suma respectivă o s-o împartă cu colegele sale.”

S-a constatat, din cuprinsul acestei declaraţii, că sesizarea organului judiciar şi ulterior participarea denunţătorului la procedura flagrantului s-a realizat în cunoştinţă de cauză, acesta hotărând personal să sesizeze organul competent cu activitatea ilicită desfăşurată de inculpaţi. Organul judiciar nu a influenţat ori determinat formarea manifestării de voinţă a denunţătorului de a sesiza activitatea ilicit penală. Curtea a învederat că toate aceste aspecte relatate anterior sunt susţinute şi de declaraţiile martorului M.A.

Ca atare, s-a arătat că, în mod corect prima instanţă a apreciat că organul judiciar a înregistrat sesizarea denunţătorului, iar ulterior a „sprijinit” demersul acestuia în procedura flagrantului, iar nu a „iniţiat” activitatea inculpaţilor. S-a subliniat că această conduită ilicit penală a inculpaţilor s-a desfăşurat suficient de conturat şi anterior sesizării organului judiciar din data de 15 aprilie 2011. respectiv la data efectuării controlului 12 aprilie 2011, aspecte din care rezultă existenţa unei rezoluţii infracţionale deja formate în sarcina celor trei inculpate. Aceste aprecieri ale primei instanţe au avut în vedere şi principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv din hotărârea din 24 iunie 2008 pronunţată în cauza Miliniene c. Lituaniei, parag. 38, şi din hotărârea din 05 februarie 2008 pronunţată în cauza Ramanauskas c. Lituaniei, parag. 55.

Curtea de Apel a făcut referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi care a statuat prin decizia nr. 5169 din 12 noiembrie 2003 faptul că folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict a făptuitorului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. În aceeaşi decizie s-a arătat că nu agentul sub acoperire este cel care determină săvârşirea sau continuarea săvârşirii acestora, dacă rezoluţia infracţională este luată anterior de făptuitor. În atare caz, investigatorul acoperit acţionează, numai în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, între care şi prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict.

Având în vedere aceeaşi problematică, prin decizia penală nr. 336 din 30 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 753/64/2007, s-a arătat că organizarea şi desfăşurarea flagrantului s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor procedurale şi nu există indicii de alterare a probelor, iar vinovăţia inculpatului s-a stabilit pe baza declaraţiilor denunţătorului, coroborate cu conţinutul înregistrărilor audio-video autorizate ale convorbirilor dintre inculpat şi denunţător, din care reiese, cu certitudine, că inculpatul a pretins denunţătorului suma de 300 euro.

În raport de considerentele anterioare, instanţa de apel a concluzionat că în cauză nu este incident art. 68 alin. (2) C. proc. pen., probatoriile în procedura flagrantului fiind obţinute în limitele dispoziţiilor legale aplicabile.

Referitor la motivul de apel privind nulitatea procesului-verbal de transcriere a convorbirilor şi a declaraţiilor inculpaţilor din data de 14 aprilie pe motiv că au fost redate „trunchiat”, Curtea a constatat că la data de 15 aprilie 2011 în intervalul orar 09:55:08 - 10:17:44 şi 11:50:33 - 11:51:08 s-a procedat la înregistrarea ambientală audio-video a dialogului purtat de denunţător şi inculpaţi în sediul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti.

Procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice din 15 aprilie 2011 atestă desfăşurarea activităţii infracţionale descrise anterior.

În ceea ce priveşte aspectele de legalitate referitoare la obţinerea şi administrarea acestui probatoriu, la dosar a fost depusă autorizaţia emisă de procuror, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 ore, de la 15 aprilie 2011, la 17 aprilie 2011 referitoare la convorbirile telefonice şi ambientale purtate de denunţător şi inculpaţii din prezenta cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Cabinetul Preşedintelui, s-a dispus admiterea cererii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu nr. 159/P/2011 din 18 aprilie 2011 şi s-a confirmat ordonanţa nr. 159/P/2011 din data de 15 aprilie 2011 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti prin care s-a dispus autorizarea cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, începând cu 15 aprilie 2011, ora 09.30, până la data de 17 aprilie 2011, ora 09.30, a interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicărilor telefonice purtate de A.M.C., de la postul telefonic mobilutilizat de către acesta; autorizarea cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, începând cu 15 aprilie 2011, ora 09.30, până la data de 17 aprilie 2011, ora 09.30, a interceptării şi înregistrării audio şi video a convorbirilor purtate în mediul ambiental de către A.M.C., C.M.A., G.A. şi D.G.D., între ei şi orice alte persoane în legătură cu obiectul cauzei, precum şi între orice alte persoane în legătură cu obiectul cauzei; autorizarea cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, începând cu 15 aprilie 2011 ora 09.30, până la data de 17 aprilie 2011, ora 09.30, a localizării sau/şi urmăririi prin GPS ori alte mijloace electronice de supraveghere.

Ca urmare, Curtea a constatat că sunt respectate dispoziţiile legale în vigoare referitoare la autorizarea înregistrărilor utile cauzei, respectiv art. 91 alin. (2), (3) C. proc. pen.

În cursul urmăririi penale, dar şi în cursul judecăţii, inculpatul D.G.D. a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa şi a descris riguros activitatea infracţională şi participaţia ori contribuţia coinculpaţilor.

S-a constatat că în faza prezentării materialului de urmărire penală niciunul din cei trei inculpaţi nu a avut de formulat cereri de probatorii şi în consecinţă nu au contestat nici autenticitatea înregistrărilor audio şi în mediu ambiental, iar nici conţinutul transcrierilor.

În plus, declaraţiile martorului denunţător A.M.C., ale martorului ocular M.A., ale inculpatului D.G.D., date în cursul judecăţii în fond, susţin activitatea infracţională astfel cum aceasta a fost reţinută în sarcina inculpaţilor şi nu conţin elemente contrare aspectelor rezultate din transcrierea convorbirilor purtate între participanţi.

De altfel, inculpata C.M.A. a recunoscut, parţial, activitatea infracţională, în declaraţia dată în cursul judecăţii şi în faza propunerii de luare a măsurii arestării preventive. Astfel, aceasta a arătat că nu a refuzat „atenţia” pe care înţelesese că denunţătorul arătase că i-o va remite deoarece „controlul se finalizase” şi nu a considerat că propunerea se va „materializa” şi oricum nu „scria amenzi în săptămâna mare”. În cursul soluţionării propunerii de luare a măsurii arestării preventive aceeaşi inculpată a declarat că „în discuţia pe care am purtat-o cu domnul A. pe hol, am realizat că acesta îmi sugera să primesc de la el eventuale foloase pentru a nu duce la capăt demersul în sancţionarea firmei, deşi controlul se încheiase şi nu mai depindea de mine continuarea demersurilor în vederea eventualei sancţionări a firmei dacă aceasta nu îşi îndeplinea obligaţiile din nota de constatare”. Această inculpată a precizat expres în cursul judecăţii în fond că recunoaşte convorbirea.

Ca urmare, din perspectiva conţinutului înregistrărilor acestea au fost susţinute de inculpaţii şi martorii evidenţiaţi anterior în cuprinsul declaraţiilor date de-a lungul procesului penal şi, de asemenea, au fost susţinute de planşele fotografice depuse la dosarul de urmărire penală.

Inculpaţii au dat, în cursul urmăririi penale, declaraţii după momentul formulării denunţului (14 aprilie 2011), respectiv imediat după parcurgerea procedurii flagrantului din data de 15 aprilie 2011, după aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi inculpării din aceeaşi dată (procesul-verbal din 15 aprilie 2011, ora 14.30) şi în procedura luării măsurii arestării preventive la data de 16 aprilie 2011, iar nu la data de 14 aprilie, cum susţine apărarea.

Pe de altă parte, apărarea nu a precizat ce elemente lipsesc din transcrierea înregistrărilor sau din declaraţiile date care să conducă la aprecierea acestora ca „trunchiate”.

Ca urmare, Curtea a apreciat că nu se poate constata nici o viciere a obţinerii ori administrării mijloacelor de probă invocate de apărare.

Referitor la încadrarea juridică dată faptei, s-a reţinut că latura obiectivă a infracţiunii a fost realizată în variantele normative alternative arătate în actul de inculpare şi hotărârea de condamnare, dovedite de ansamblul probator administrat şi analizat anterior.

Elementul material, indiferent de varianta alternativă avută în vedere, a fost săvârşit înaintea efectuării complete a actului de serviciu, respectiv a sancţionării şi, implicit, a stabilirii contravenţiilor.

Folosul ilicit, respectiv suma de 900 RON este şi remis la data de 15 aprilie 2012, prin intermediul inculpatului D.G.D.

În această cauză, consumarea infracţiunii unice naturale reţinute prin actele de inculpare în sarcina inculpaţilor s-a produs la momentul remiterii sumei de 900 RON, câte 300 RON pentru fiecare inculpat.

S-a subliniat că remiterea sumei de câte 300 RON către inculpatele C.M.A. şi G.A., prin intermediar, respectiv prin coinculpatul D.G.D., nu generează o participare mai puţin caracterizată a acestora la săvârşirea infracţiunii.

Nu a fost de neglijată nici atitudinea anterioară a inculpaţilor care, pe fondul creării unei presiuni pentru care, conform celor relatate de aceeaşi inculpaţi, amenda era între 30.000 - 100.000 RON au acceptat, ori nu au refuzat primirea unui folos injust, cu scopul de a „îndulci” procesul-verbal constatator („dă-i şi tu o sancţiune pe una din ele şi vedem dacă prevede în instanţă şi gata...”).

În ceea ce priveşte varianta normativă a pretinderii reţinută în actul de inculpare, Curtea a apreciat că aceasta semnifică o cerere exprimată fără dubiu de către subiectul activ.

Curtea, în consens cu organul de urmărire penală, a constatat că modul de operare dovedit, posibilitatea dată de inculpaţi denunţătorului de a-şi alege contravenţia pentru care urma a fi sancţionat, lăsarea timpului necesar pentru ca denunţătorul să stabilească suma şi să se gândească asupra acestei modalităţi de rezolvare a problemei, refuzarea ofertei de 300 RON (100 RON pentru fiecare inculpat), ca insuficientă, demonstrează varianta normativă alternativă a pretinderii.

Martorul M.A., susţinând cele relatate de martorul denunţător a arătat: „niciunul din cei trei membrii nu au pretins o sumă fixă de bani, însă, prin atitudinea, comportamentul şi gesturile lor au lăsat să se înţeleagă că sunt nemulţumiţi de cei 300 RON oferiţi şi că va trebui remisă o sumă mai mare”.

Ulterior, în legătură cu remiterea sumei de 900 RON, inculpatul D.G.D. a afirmat: „cum aţi spus dumneavoastră, atâta este... suntem oameni şi noi şi dvs. la fel...”; inculpata C.M.A. a afirmat: „cum vreţi dvs. e OK” „e bine, e perfect”, iar inculpata G.A.: „ne sunaţi şi... sau cum?” pentru ca apoi I.D. să le spună coinculpatelor „Hai, mergeţi la şedinţă că stabilesc eu cu dânsul cum facem”, înţelegând prin aceasta stabilirea modalităţii de remitere a folosului injust.

Cu alte cuvinte inculpaţii au pretins fără dubiu remiterea unei sume de bani, orientând şi cuantumul acesteia prin refuzul unei sume insuficiente şi acceptarea sumei de 900 RON, primind ulterior, prin inculpatul D.G.D., suma apreciată ca fiind suficiente pentru crearea unui tratament contravenţional sancţionator, de favoare, martorului denunţător.

Referitor la cererea inculpatelor C.M.A. şi G.A., în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10 lit. b) C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de luare de mită, s-a arătat că cei trei inculpaţi au acţionat, conjugându-şi eforturile în scopul obţinerii folosului injust, respectiv a sumei de 900 RON, de la martorul denunţător.

Astfel, sub ameninţarea aplicării unei amenzi, de altfel apreciate de denunţător ca neîntemeiate, inculpaţii au „pretins remiterea” unei sume de bani şi ulterior au „primit” 900 RON, probatoriile administrate demonstrând de altfel şi existenţa unei minime negocieri pe aspectul cuantumului.

Prezenţa celor trei inculpaţi la sediul societăţii în care martorul denunţător îşi desfăşoară activitatea ca director administrativ, modalitatea în care s-a desfăşurat controlul, cerându-i-se contravenientului să-şi aleagă contravenţia pentru care va fi sancţionat şi implicit cuantumul amenzii, dându-i-se timpul necesar pentru a se gândi cu privire la această oferă, discuţiile în legătură cu remiterea unei sume de bani şi stabilirea cuantumului acesteia, justifică întrutotul concluzia că inculpaţii au prevăzut şi urmărit producerea rezultatului socialmente periculos, acţionând cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.

Faptele de luare de mită prevăzute de art. 254 alin.(1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prezintă gradul de pericol specific al unei infracţiuni, neputând fi incidente în cauză dispoziţiile art. 18 C. pen.

Potrivit art. 18¹ alin. (1) şi (2) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penala, dacă prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsita în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Folosind analiza criteriilor arătate în alin. (2), Curtea a arătat că nu se poate conchide în sensul lipsei pericolului social concret, fapta de corupţie constituind infracţiune şi prezentând gradul de pericol social al ilicitului penal.

De altfel, s-a constatat că apărarea nu a indicat criteriile pe baza cărora se poate reţine incidenţa art. 18¹ C. pen. şi care ar conduce la concluzia că faptele săvârşite de inculpaţi ar fi lipsite în mod vădit de importanţă.

S-a constatat că jurisprudenţa anterioară, avută în vedere de ghidul referitor la Recomandările privind individualizarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie şi Studiul semestrial privind individualizarea pedepselor în cauzele referitoare la infracţiuni de corupţie şi în lucrarea Fişe de individualizare a pedepsei (Ed. U.J., 2010, p. 151-152), nu atestă sume de 900 RON ca fiind „derizorii” sau „ridicole”, cum susţine apărarea şi nu justifică în aceste condiţii, folosind exclusiv criteriul cuantumului sumei, concluzia incidenţei art. 18¹ C. pen.

Acţiunea concertată a celor trei inculpaţi, presiunea creată asupra denunţătorului în sensul remiterii unei sume de bani în schimbul unei permisibiliăţi a organului de control (amendare pentru o singură contravenţie din cele patru constatate), persistenţa în rezoluţia infracţională, conduc la dovedirea unui grad relativ sporit de periculozitate a făptuitorilor. Acesta este dovedit şi de conţinutul dialogurilor între cei trei inculpaţi şi denunţător din care nu rezultă vreo minimă reţinere sub aspectul trecerii la act.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei şi modalităţii de executare, s-a arătat de către instanţa de apel că jurisprudenţa analizează cumulativ o serie de elemente pentru a determina gradul de pericol concret cu relevanţa pe aspectul individualizării judiciare: funcţia deţinută de autorul infracţiunii, natura faptelor în vederea cărora se comite infracţiunea, consecinţele infracţiunii, recunoaşterea faptei, sumele pretinse.

Pretinderea unor sume în cuantum redus, ca şi lipsa antecedentelor penale pot conduce la aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării, în raport şi de circumstanţele personale.

Pentru inculpatul D.G.D. s-a reţinut o conduită sinceră de-a lungul procesului penal însă pentru inculpatele C.M.A. şi G.A., Curtea a avut în vedere conduita de negare a activităţii infracţionale, în general, sau a unor aspecte esenţiale. Această conduită a fost reţinută de instanţa de fond ca impunând o distincţie pe aspectul cuantumului pedepselor principale, dar şi al cuantumului termenului de încercare stabilit în condiţiile art. 86¹, art. 86² C. pen.

În concluzie, Curtea a apreciat că analiza cumulativă a tuturor criteriilor enumerate de art. 72 C. pen. şi explicitate anterior de jurisprudenţa, au condus la stabilirea unor pedepse şi modalităţii de executare, pentru inculpatele C.M.A. şi G.A., apte să atingă scopul preventiv sau educativ al sancţiunii, astfel întrucât nu se impune reindividualizarea (nici a pedepsei, iar nici a modalităţii de executare).

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul D.G.D., criteriile de individualizare utilizate sunt similare cu distincţie asupra conduite sale sincere de-a lungul întregului proces penal.

Referitor la incidenţa art. 320¹ C. proc. pen. faţă de inculpatul D.G.D., Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte conduita inculpatului s-a constatat că, atât în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în faţa instanţei de apel (în ultimul cuvânt) a avut o atitudine sinceră, constând în recunoaşterea şi regretarea faptei comise, colaborând cu organele judiciare şi evidenţiind contribuţia sa, dar şi modul general de operare al celor trei participanţi.

Curtea a reţinut că, în faţa instanţei de fond. la data de 16 iunie 2011 inculpatul a invocat aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale pe care şi le-a însuşit.

Prin încheierea de şedinţă din 08 septembrie 2011, după schimbarea componenţei completului de fond, instanţa a admis şi apoi a procedat la reaudierea inculpatului D.G.D., pentru ca ulterior, în etapa deliberării, să aprecieze că inculpatul a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen., doar în mod formal, motiv pentru care nu poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de acelaşi text.

În cea de-a doua declaraţie dată în cursul judecăţii în fond inculpatul D.G.D. a arătat că „pe timpul controlului nici eu, nici colegele mele nu am solicitat acordarea unei sume de bani, denunţătorul fiind cel care ne-a oferit suma de 300 RON, sumă pe care noi nu am acceptat-o. I-am spus denunţătorului să ne prezinte actele, menţionate că era vorba de unele documente pe care acesta putea să facă rost într-un termen scurt, documente care să ateste achiziţia pubelelor, încheierea unui contract de deratizare şi o fişă de evidenţă a gestiunii deşeurilor pe care putea să o completeze pe calculator. Fiind în apropierea sărbătorilor de Paşti nu aveam intenţia de a aplica sancţiuni contravenţionale.

Denunţătorul nu a venit la sediul primăriei a doua zi, venind pe data de 15 aprilie 2011 fără a avea asupra sa actele. I-am explicat acestuia dispoziţiile legale şi obligaţiile pe care le are, iar după finalizarea controlului când eu şi colegele mele îl conduceam pe denunţător spre ieşire acesta ne-a întrebat dacă e bine 900 RON, noi nespunând nici da, nici nu.

În momentul în care ni s-a oferit suma de bani controlul fusese deja finalizat, nu mai puteam să aplicăm sancţiuni contravenţionale, probabil denunţătorul ne-a oferit suma de bani pentru că am fost buni cu el sau pentru a fi arestaţi.

Precizez faptul că, în mod normal notele de constatare se semnează de către membrii echipei de control la finalul controlului. Nu am o explicaţie referitoare la motivul pentru care în acest caz nota de constatare a fost semnată înainte de trecerea termenelor de remediere. Nu era obligatoriu ca, în cazul în care se găseau nereguli, să se aplice imediat amenda, putându-se stabili un termen de remediere. Deşi am stabilit termene de remediere de 20-30 de zile, având în vedere că denunţătorul ne-a spus că are evidenţa gestiunii deşeurilor, doar că nu o găseşte în calculator, am stabilit ca acesta să se prezinte a doua zi având posibilitatea de a aduce şi celelalte documente.

Când denunţătorul ne-a oferit pe data de 12 aprilie 2011 suma de bani nu am refuzat expres primirea acesteia, ci am spus să se prezinte a doua zi la primărie cu actele. I-am spus dlui A. că transformăm nota de constatare în invitaţie pentru ca el să vină la primărie cu actele pe care i le-am cerut. I-am mai spus şi că în momentul în care vine la primărie vom verifica actele şi că nu îi aplicăm sancţiune pe loc.

S-a întâmplat ca în cazul în care o persoană nu se prezenta cu actele solicitate la data stabilită în invitaţie să nu procedăm la aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, ci să aşteptăm până la împlinirea termenelor stabilite pentru remedierea neregulilor.

În data de 15 aprilie 2011 când A. a venit la sediu am discutat aproape o oră pe marginea notei de constatare, A. spunând că nu am avea dreptul să îi impunem prezentarea actelor, noi încercând să îl convingem că avem acest drept, în acest scop i-am şi spus că putem să îl amendăm numai să îi arătăm că avem dreptul, dar nu l-am amendat. Când a plecat astfel cum am arătat, acesta ne-a spus dacă e bine 900 RON şi că nu are banii asupra sa, urmând să îi scoată de la un bancomat. O colegă a stabilit cum să ne întâlnim, dar nu mai ţin minte care, iar eu i-am dat numărul meu de telefon urmând să ne întâlnim.

Nota de constatare se întocmeşte la momentul efectuării controlului. Dacă societatea nu are la dispoziţie actele la acel moment se face invitaţie. În toate notele de constatare pe care le-am întocmit am stabilit termen de remediere ce pot fi consemnate şi după semnarea notei de constatare.

În ceea ce priveşte afirmaţia din declaraţia de la urmărirea penală în care am arătat că i-am spus lui A. că transformăm nota de constatare în invitaţie ca să nu îi aplicăm pe loc sancţiune. Arăt că nu puteam să îi spus că, având în vedere că e perioada Paştelui, nu urma să îi aplicăm o sancţiune contravenţională. În ipoteza în care A. s-ar fi comportat urât i-am fi aplicat o sancţiune pentru neregulile constatate. Deşi era perioada Paştelui am efectuat totuşi controale pentru a asigura respectarea legislaţiei de mediu.

Când mă refeream la intervenţia anumitor persoane pentru a nu se aplica sancţiuni contravenţionale sau pentru a da o sancţiune mai mică aveam în vedere faptul că erau unele persoane care puteau să sune şi să spună că societatea şi-a remediat problema.

La controlul din 12 aprilie 2011 denunţătorul a întrebat dacă îl sancţionăm pentru toate contravenţiile, iar noi i-am spus că nu, că îl sancţionăm doar pentru o contravenţie şi că poate să şi-o aleagă el.

Nu ţin minte dacă dl A. a întrebat dacă există posibilitatea să ne înţelegem altfel, dar acesta a venit şi ne-a spus că poate să ne ofere suma de 300 RON.

La momentul controlului i s-a spus denunţătorului că trebuie să i se aplice o amendă. I-am mai spus denunţătorului că este pasibil de 4 sancţiuni, dar că îi aplicăm o sancţiune doar pentru una dintre ele. Nu am discutat înainte de efectuarea controlului referitor la faptul că nu vom aplica sancţiuni pentru că era Paştele, dar cred că era în capul tuturor.

În ceea ce priveşte acceptarea sumei de 900 RON propusă de denunţător ţin minte că o colegă a spus „da, e OK, cum spuneţi dvs.”, şi tot o colegă mi-a spus să dau numărul meu de telefon denunţătorului. Nu ţin minte dacă era aceeaşi persoană.

Dl. A. a spus clar că urma să primim fiecare câte 300 RON, întrebând dacă e bine 900 RON, câte 300 RON fiecare, iar noi am acceptat. Şi coinculpatele ştiau că urma să primească câte 300 RON.

Nu eram membru obişnuit în echipa de control cu inculpatele, dar am mai participat cu acestea la diferite operaţiuni de nenumărate ori.

După ce ni s-a oferit suma de 300 RON nu am discutat cu colegele despre oferta primită. Suma de 900 RON ne-a fost oferită în timp ce eram Ia fumat, am schimbat priviri împreună cu colegele mele şi restul s-a întâmplat aşa cum am declarat.

Colegele mele au fost de faţă în momentul în care A. a spus că urma să primim 300 pentru fiecare.

Pe 15 aprilie 2011 l-am întrebat pe domnul A. de ce nu a venit în ziua stabilită, iar acesta a spus că a informat pe cineva de la primărie care însă nu ne-a comunicat. Neregulile constatate erau reale.”

Curtea a reţinut că poziţia inculpatului trebuie apreciată ca fiind de recunoaştere, ca şi în declaraţiile anterioare, astfel încât este riguroasă solicitarea sa de a se reţine incidenţa art. 320¹ C. proc. pen. S-a arătat că eroarea instanţei de fond nu trebuie să conducă la înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., care reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei, ce până la rămânerea definitivă a hotărârii s-ar putea cumula cu circumstanţele atenuante, acest cumul fiind favorabil din perspectiva tratamentului sancţionator.

Pe tărâmul individualizării judiciare a pedepsei s-a avut în vedere cauza legală de reducere a pedepsei, coborând pedeapsa până la minimul special astfel stabilit, respectiv 2 ani, reţinându-se şi faptul că, până în prezent inculpatul nu a făcut dovada unor împrejurări care să impună reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea sa.

Curtea a apreciat că această modalitate de individualizare a pedepsei principale este aptă a atinge scopurile sancţiunii, educative şi preventive.

În concluzie, pentru toţi inculpaţii s-a menţinut modalitatea de executare stabilită de prima instanţă, respectiv suspendarea sub supraveghere, pentru inculpatul D.G.D. urmând a se stabili termenul de încercare conform art. 86¹ şi art. 82 C. pen., Curtea adăugând un interval de 2 ani la pedeapsa aplicată, în total termenul de încercare fiind de 4 ani. Curtea a mai constatat că, în mod corect Tribunalul a fost interzis inculpaţilor, atât ca pedeapsă accesorie, cât şi complementară interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau a exercita o profesie de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunii, săvârşirea faptelor de luare de mită în contextul pretinderii, primirii ori acceptării unor foloase materiale pentru a nu aplica o sancţiune contravenţională ori pentru a stabili un cuantum redus al amenzii de către inculpaţi, în exerciţiul atribuţiilor acestora de poliţişti locali cu atribuţii de control în cadrul D.G.P.L. - D.I.G., Serviciul de Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare, generează o nedemnitate în exercitarea acestui drept.

În ceea ce priveşte reţinerea circumstanţei agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen., atrasă de săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, Curtea a reţinut că natura infracţiunii de luare de mită nu exclude participaţia penală, respectiv în cauză coautoratul întrucât desfăşurarea activităţii ori atribuţiilor de serviciu prin intermediul căreia s-a produs urmarea socialmente periculoasă a depins de executarea competenţei tuturor celor trei participanţi, care fiecare în parte avea calitatea necesară din perspectiva subiectului activ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, deczia penală nr. 3666/2004 în „C. pen. adnotat”, Ed. CH Beck, cu notă, p. 264).

Instanţa de apel a mai constatat că până la rămânerea definitivă a hotărârii, este întemeiată menţinerea unei măsuri preventive restrictive de libertate, părţile nefăcând dovada unei necesităţi ce reclamă ori impune schimbarea măsurilor de supraveghere sau conţinutului acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatele C.M.A. şi G.A.

Criticile formulate de către Parchet s-au circumscris condiţiilor cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., considerându-se că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. cu privire la inculpatul D.G.D., în condiţiile în care acesta nu a recunoscut faptele aşa cum au fost descrise în actul de sesizare, negând faptul că suma de bani a fost acceptată de toţi inculpaţii pentru a nu se proceda la sancţionarea contravenţională a societăţii, nerecunoscând astfel o acuzaţie esenţială din actul de sesizare. De asemenea, s-a arătat că inculpatul a negat faptul că atitudinea sa şi a inculpatelor avută cu ocazia întâlnirii din 12 aprilie 2011 ar fi fost una de natură să sugereze că neregulile constatate ar fi putut fi înlăturate prin obţinerea unor foloase.

Recurenta inculpată C.M.A. a invocat cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 14 teza I C. proc. pen. În principal s-a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. sau art. 10 lit. d) C. proc. pen. arătându-se că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, nici sub aspectul laturii obiective, întrucât nimic din activitatea sa nu putea fi calificată ca o acţiune de pretindere a unei sume de bani, şi nici sub aspectul laturii subiective, întrucât la data la care nu a respins propunerea de primire a sumei de 300 RON, controlul se efectuase. În subsidiar, s-a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. arătându-se că fapta, prin conţinutul său concret, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar într-un ultim subsidiar s-au pus concluzii de reducere a cuantumului pedepsei şi de aplicare a dispoziţiilor art. 81 C. pen.

În ceea ce o priveşte pe recurenta inculpată G.A., prin motivele de recurs depuse la dosar, aceasta a invocat cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen. În acest sens, s-a arătat că, deşi în apel s-a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 C. pen., instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei cereri care are natura unei cereri esenţiale pentru inculpată. În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. s-a arătat că instanţele au reţinut o situaţie de fapt greşită, şi, pe cale de consecinţă, încadrarea juridică dată faptei este greşită, încadrarea corectă fiind cea prev. de art. 254 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Totodată, s-a arătat faptul că, la momentul la care au avut loc discuţiile cu privire la suma de 900 RON, controlul era finalizat, şi oricum nu cunoştea faptul că inculpatul D.G.D. primeşte bani în numele său. În subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.

Analizând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care se încadrează aceste critici, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care se invocă incidenţa cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. prin aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. de către instanţa de apel, în condiţiile în care poziţia inculpatului nu ar fi fost una de recunoaştere a faptei, Înalta Curte reţine următoarele:

Înainte de începerea cercetării judecătoreşti la termenul din 16 iunie 2011 inculpatul D.G.D. a arătat că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare şi solicită ca judecarea sa să se facă pe baza proubelor administrate în cursul urmăririi penale pe care şi le însuşeşte. Instanţa a luat act de această poziţie procesuală, însă nu a dispus disjungerea cauzei, procedând ulterior la audierea acestuia, în şedinţa publică din data de 08 septembrie 2011.

Analizând declaraţia acestuia, Înalta Curte constată că în mod corect în apel s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. situaţia de fapt prezentată de către inculpat nefiind contrară celei reţinute în actul de sesizare. În mod evident, cu ocazia ascultării sale în faţa organului judiciar, fiecare persoană relatează faptele astfel cum le-a perceput, poziţia sa procesuală de recunoaştere sau nu trebuind să fie analizată în raport de toate explicaţiile pe care aceasta le oferă. Parchetul, ca de altfel şi prima instanţă, nu s-a raportat la întreaga declaraţie a inculpatului, ci a procedat la interpretare doar a unora din afirmaţiile inculpatului, fără să se observe că, prin explicaţiile ulterioare, poziţia acestuia era în totală concordanţă cu situaţia de fapt din rechizitoriu.

Astfel, se invocă împrejurarea că inculpatul D.G.D. a negat faptul că atitudinea sa şi a inculpatelor avută cu ocazia întâlnirii din 12 aprilie 2011 ar fi fost una de natură să sugereze că neregulile constatate ar fi putut fi înlăturate prin obţinerea unor foloase. Înalta Curte constată că nu se poate reţine o atare concluzie, în depoziţia sa din faţa instanţei, cu privire la întâlnirea din data de 12 aprilie 2011, inculpatul arătând următoarele: „pe timpul controlului nici eu, nici colegele mele nu am solicitat acordarea unei sume de bani, denunţătorul fiind cel care ne-a oferit suma de 300 RON, sumă pe care noi nu am acceptat-o... Când denunţătorul ne-a oferit pe data de 12 aprilie 2011 suma de bani nu am refuzat expres primirea acesteia, ci am spus să se prezinte a doua zi la primărie cu actele... . La controlul din 12 aprilie 2011 denunţătorul a întrebat dacă îl sancţionăm pentru toate contravenţiile, iar noi i-am spus că nu, că îl sancţionăm doar pentru o contravenţie şi că poate să şi-o aleagă el. La momentul controlului i s-a spus denunţătorului că trebuie să i se aplice o amendă. I-am mai spus denunţătorului că este pasibil de 4 sancţiuni, dar că îi aplicăm o sancţiune doar pentru una dintre ele.”

Nici susţinerea că inculpatul nu ar fi recunoscut că suma de bani a fost acceptată de toţi inculpaţii pentru a nu se proceda la sancţionarea contravenţională a societăţii nu este în concordanţă cu aspectele ce rezultă din declaraţia inculpatului, acesta precizând că „în data de 15 aprilie 2011 când A. a venit la sediu am discutat aproape o oră pe marginea notei de constatare, A. spunând că nu am avea dreptul să îi impunem prezentarea actelor, noi încercând să îl convingem că avem acest drept, în acest scop i-am şi spus că putem să îl amendăm numai să îi arătăm că avem dreptul, dar nu l-am amendat.

Când a plecat astfel cum am arătat, acesta ne-a spus dacă e bine 900 RON şi că nu are banii asupra sa, urmând să îi scoată de la un bancomat. O colegă a stabilit cum să ne întâlnim, dar nu mai ţin minte care, iar eu i-am dat numărul meu de telefon urmând să ne întâlnim În ceea ce priveşte acceptarea sumei de 900 RON propusă de denunţător ţin minte că o colegă a spus „da, e ok, cum spuneţi dvs.”, şi tot o colegă mi-a spus să dau numărul meu de telefon denunţătorului. Nu ţin minte dacă era aceeaşi persoană.

Dl. A. a spus clar că urma să primim fiecare câte 300 RON, întrebând dacă e bine 900 RON, câte 300 RON fiecare, iar noi am acceptat. Şi coincidpatele ştiau că urma să primească câte 300 RON.”

Ca atare, Înalta Curte constată total neîntemeiate criticile Parchetului, poziţia procesuală a inculpatului cu ocazia ascultării sale la termenul din 08 septembrie 2011 nefiind contrară celei din data de 16 iunie 2011, când acesta a solicitat ca judecarea sa să se facă în procedura simplificată prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen., astfel că în mod corect instanţa de apel a înlăturat nelegalitatea hotărârii, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.

În raport de cele anterior reţinute, nefiind incident cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., urmează a se dispune respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie ca nefondat.

Asupra recursului declarat de inculpata C.M.A.

Astfel cum s-a arătat anterior, recurenta a invocat cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 14 teza I C. proc. pen., solicitându-se în principal achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. d) C. proc. pen. sau art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, deşi se solicită pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată de dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., recurenta nu arată care sunt probele al căror conţinut ar fi fost denaturat şi care ar fi influenţat în acest fel soluţia în cauză. Instanţa de recurs reţine că situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, la care a achiesat şi Curtea de Apel, are susţinere totală în probatoriul administrat, şi în acest sens se au în vedere declaraţiile constante de recunoaştere a faptelor ale inculpatului D.G.D., declaraţiile martorului denunţător A.M.C., ale martorilor M.A. şi P.T., precum şi procesele-verbale de redare a înregistrărilor efectuate în mediu ambiental. Întrucât ambele instanţe au expus pe larg conţinutul acestor probe şi le-au apreciat în mod coroborat, iar în recurs cererea inculpatei C.M.A. de achitarea întemeiată de art. 10 lit. a) C. proc. pen. nu este motivată în nici un fel, fiind chiar contrară propriilor concluzii formulate în susţinerea împrejurării că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune o nouă analiză, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.

Şi cererea de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. este neîntemeiată.

În sarcina inculpatei s-a reţinut că a pretins şi ulterior primit, prin intermediul inculpatului D.G.D., suma de 300 RON, în vederea aplicării unui tratament contravenţional sancţionator de favoare martorului denunţător A.M.C.

Apărarea acesteia din recurs vizează împrejurarea că, la data de 12 aprilie 2011 niciunul dintre cei trei inculpaţi nu au pretins vreo sumă de bani martorului A.M.C., iar ulterior, la data de 15 aprilie 2011, la momentul în care se susţine că nu au respins promisiunea făcută de acelaşi martor, controlul vizând SC A. SA se încheiase.

Înalta Curte constată că problema ridicată, respectiv împrejurarea că suma de bani a fost primită ulterior îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, nu poate conduce la pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., ci, eventual, dacă fi întemeiată, la schimbării încadrării juridice în infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen., astfel că va analiza acest motiv de recurs prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

Criticile formulate sunt total nefondate, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 chiar şi în varianta în care, astfel cum susţin inculpaţii, la momentul primirii sumei de bani controlul la societatea comercială se finalizase şi nu mai exista posibilitatea aplicării vreunei sancţiuni, având în vedere că suma de bani fusese pretinsă de inculpaţi la data de 12 aprilie 2011, cu ocazia controlului făcut la sediul SC A. SA.

Înalta Curte reţine că „pretinderea” ca variantă alternativă a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită se poate realiza în orice mod, fie printr-o solicitare expresă, fie printr-o atitudine aluzivă, dar neechivocă, prin care funcţionarul lasă să se înţeleagă că nu îşi va îndeplini corespunzător obligaţiile de serviciu în ipoteza în care i se vor oferi bani, bunuri sau alte foloase.

Astfel cum a rezultat din materialului probator administrat în cauză, prin comportamentul lor cu ocazia controlului efectuat la data de 12 aprilie 2011, inculpaţii au lăsat să se înţeleagă, fără echivoc, faptul că este posibilă aplicarea unei singure sancţiuni sau chiar nesancţionarea societăţii, în ipoteza în care li s-ar fi oferit o sumă de bani. Afirmaţiile inculpaţilor referitoare la cuantumul mare al sancţiunilor care puteau fi aplicate - cuprinse între 30.000 şi 100.000 RON, la împrejurarea că societatea este pasibilă de 4 sancţiuni contravenţionale, dar martorul este „invitat” să îşi aleagă una dintre acestea, la faptul că problema poate fi rezolvată şi în alt fel, refuzarea ofertei de 300 RON şi lăsarea timpului necesar pentru ca denunţătorul să se gândească asupra modului de rezolvare a problemei, susţin această concluzie. În acest sens a fost şi înţeleasă atitudinea inculpaţilor de martorii A.M.C. şi M.A., iar comportamentul acestora la întâlnirea cu denunţătorul din 15 aprilie 2011, inculpatul D.G.D. afirmând „Chiar ne întrebam: ce ne facem, trimitem sancţiunea sau să n-o mai trimitem?”, confirmă concluzia anterioară.

Concluzionând, Înalta Curte consideră că şi în varianta expusă de apărare prin motivele de recurs, încadrarea juridică dată faptei de către prima instanţă, menţinută în apel, este corectă, primirea banilor după finalizarea controlului fiind precedată de o pretindere a acestora, anterior îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatei de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., analizată din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine că în evaluarea gradului de pericol social concret al faptelor instanţele ar fi comis o gravă eroare de fapt.

Constatările instanţelor în analiza criteriilor de evaluare prevăzute de dispoziţiile art. 18 alin. (2) C. pen. sunt în concordanţă cu probatoriul administrat, apărarea neindicând care sunt împrejurările ignorate sau denaturate şi care conduceau la concluzia că fapta recurentei nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că prin săvârşirea faptei nu s-a adus nicidecum o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, ci dimpotrivă, infracţiunea de corupţie comisă de inculpată în exercitarea atribuţiilor sale de poliţist local din cadrul Direcţiei de Control şi Monitorizare a Stării Mediului şi Salubrizare a lezat autoritatea şi credibilitatea instituţiei la care era angajată, astfel că ar fi fost în mod vădit lipsită de importanţă.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o justă individualizare a sancţiunii penale, în raport de toate criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen., pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, orientată uşor peste minimul prevăzut de lege (pentru a se realiza o diferenţă de tratament sancţionator faţă de inculpatul D.G.D., care a avut o poziţie procesuală sinceră), fiind proporţională cu gravitatea faptei şi datele care caracterizează favorabil persoana inculpatei.

Circumstanţele personale favorabile pe care acestea le-a invocat pe tot parcursul procesului penal, precum şi în faţa instanţei de recurs au fost valorificate în procesul de individualizare a modalităţii de executare, prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Nu se impune reţinerea aceloraşi aspecte şi ca circumstanţe atenuante judiciare conform art. 74 lit. a) C. pen., în condiţiile în care comportamentul bun în societate şi lipsa antecedentelor penale erau obligatorii atât pentru numirea, cât şi pentru menţinerea în funcţia în exercitarea căreia inculpata a comis infracţiunea.

În raport de cuantumul pedepsei dispuse se constată că nu există posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen., nefiind îndeplinită condiţia prev. de art. 81 alin. (1) lit. a) C. pen.

Fată de considerentele anterioare, constatând neîntemeiate critieile formulate şi având în vedere că, din oficiu nu se poate reţine incidenţa niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (6) C. proc. pen. va respinge recursul inculpatei C.M.A. ca nefondat.

Asupra recursului formulat de inculpata G.A.

Motivele de recurs formulate de inculpată au fost încadrate în cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen.

Din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 proc.pen., recurenta a invocat nepronuntarea de către instanţa de apel asupra unei cereri esenţiale, respectiv asupra motivului de apel prin care solicita achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns la această critică formulată în apel, decizia fund amplu motivată sub acest aspect, Curtea făcând o analiză a infracţiunii reţinută în sarcina inculpaţilor atât sub aspectul laturii obiective cât şi în privinţa laturii subiective, concluzionând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen.

Ca atare, în cauză nu se poate reţine incidenţa cazului de casare analizat, critieile formulate sub acest aspect fiind în mod vădit neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., motivul de recurs se referă la nereţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., în opinia apărării fapta inculpatei fiind comisă în formă continuată.

Pe lângă faptul că susţinerile sunt total nefondate, infracţiunea de luare de mită consumându-se la momentul pretinderii sumei de bani (nu la momentul primirii astfel cum a concluzionat instanţa de apel) împrejurarea că aceasta a fost remisă ulterior neechivalând cu un nou act material, chiar şi în ipoteza în care critica ar fi fost întemeiată, dispoziţiile art. 385⁸ alin. (1) C. proc. pen. împiedicau casarea hotărârii sub acest aspect, reţinerea formei continuate reprezentând o îngreunare a situaţiei recurentei în propria cale de atac.

Tot prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurenta solicită pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., învederând faptul că în momentul în care denunţătorul a oferit suma de bani, controlul era finalizat, astfel că nu mai avea nimic de făcut din punct de vedere al atribuţiilor de serviciu.

Argumentele anterior expuse în analiza acestui motiv de casare invocat în recursul coinculpatei C.M.A. sunt pe deplin incidente, Înalta Curte apreciind că nu se mai impune reluarea acestora. În esenţă este de menţionat faptul că apărările inculpatei nu puteau conduce la pronunţarea unei soluţii de achitare, ci eventual de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 256 C. pen., însă situaţia de fapt reţinută exclude aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. în condiţiile în care pretinderea sumei de bani a fost anterioară exercitării atribuţiilor de serviciu.

În fine, Înalta Curte constată că nu se poate reţine nici cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., pedeapsa aplicată inculpatei, de 3 ani şi 6 luni închisoare, orientată către minimul stabilit de lege, corespunzând tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen., fiind aptă atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, să conducă la atingerea scopului prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Ca şi în cazul inculpatei C.M.A., instanţa de recurs, în acord cu Tribunalul şi Curtea de Apel, apreciază că nu se impune valorificarea ca şi circumstanţe atenuante a datelor care caracterizează favorabil persoana inculpatei, respectiv lipsa antecedentelor penale şi comportamentul bun în societate şi la locul de muncă anterior săvârşirii faptei, având în vedere că acestea erau condiţiile pentru ca inculpata să fie numită şi menţinută în funcţia de poliţist. Toate aceste împrejurări au fost avute în vedere la individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, prin suspendarea executării sub supraveghere, aceasta fiind, în raport de cuantumul pedepsei, singura posibilitate prevăzută de lege.

Faţă de considerentele anterioare, constatând neîntemeiate critici le formulate şi, având în vedere că din oficiu, nu se reţine incidenţa niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (3) C .proc.pen., Înalta Curte va respinge şi recursul inculpatei G.A. ca nefondat, urmând ca aceasta să fie obligată şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie şi inculpatele C.M.A. şi G.A. împotriva deciziei penale nr. 35/A din 09 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentele inculpate la plata sumelor de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat D.G.D., în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 02 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3089/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 3344/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3090/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3090/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs