ICCJ. Decizia nr. 353/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 353/2012

Dosar nr.872/39/2010

Şedinţa publică din 10 februarie 2012

Asupra recursului penal de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 1 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 139 alin. (1), (3⁵) rap. la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului H.P., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1) rap. la art. 175 lit. i) C. pen., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 7/A din 08 aprilie 2009 emis de Tribunalul Suceava, secţia penală în baza încheierii şedinţei Camerei de Consiliu nr. 7/A din 08 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2449/86/2009, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În temeiul art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen. s-a dispus ca inculpatul H.P. să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organele de urmărire penală şi la instanţele de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la Poliţia comunei Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava, unitate de poliţie desemnată de către instanţă cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie menţionat sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

e) să nu se apropie de membrii familiei victimei C.G. şi nici de martorii C.T.D., B.A.V., Ţ.I.P., Ţ.D., B.S.T., R.V.E., O.V.M., M.G.S., B.D.D., C.T., B.M.R., C.M.S., C.C. şi D.I.P. şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În temeiul art. 145 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului H.P. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor menţionate expres, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 284 din 04 noiembrie 2009 pronunţată de către Tribunalul Suceava în dosar nr. 3245/86/2009, în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.P. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat la o pedeapsă de 12 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 7 aprilie 2009 la zi.

În baza art. 14 si 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ. inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Suceava a sumei de 941,6 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale defunctului C.G., iar în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. la plata sumei de 4500 lei către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 500 lei se va achita în fondul M.J.L.C., iar suma de 4000 lei se va achita în fondul Ministerului Public.

În sarcina inculpatului H.P. instanţa de fond a reţinut că la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenţie, a exercitat acte de violentă de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul H.P., iar prin Decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 pronunţată de către Curtea de Apel Suceava (dosar nr. 3245/86/2009) acesta a fost respins ca nefondat, s-a dedus în continuare arestarea preventivă a inculpatului începând cu data de 04 noiembrie 2009 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia. De asemenea, prin Decizia penală nr. 3187 din 16 septembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul promovat împotriva deciziei menţionată anterior, dispunând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În al doilea ciclu procesual, prin Decizia penală nr. 47 din data de 20 mai 2011 Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.P., iar în temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 04 noiembrie 2009 la zi. În temeiul art. 383 alin. (1¹) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului. Prin Decizia penală nr. 4321 din 19 decembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 872/39/2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul H.P. împotriva deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Suceava, a casat Decizia penală atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava. în baza art. 300² raportat la art. 160 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului H.P.

În cursul urmăririi penale inculpatul H.P. a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă nr. 7/A din 08 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2449/86/2009, fiind emis mandatul de arestare nr. 7/A din 08 aprilie 2009, măsură preventivă ce ulterior a fost prelungită şi menţinută de către instanţe până la zi.

La luarea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. au fost avute în vedere dispoziţiile art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii temeinice astfel cum acestea sunt definite de art. 68¹ C. proc. pen., că inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat şi condamnat în primă instanţă ce sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, cât şi date certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, context în care s-a avut în vedere gravitatea, precum şi persistenţa rezonanţei negative a acestor infracţiuni în comunitate.

S-a arătat că la termenul de judecată din 1 februarie 2012, inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea sub control judiciar. Cum o măsură preventivă nu poate fi înlocuită decât cu o altă măsură preventivă, instanţa a procedat la calificarea solicitării făcută de inculpat ca vizând înlocuirea măsurii preventive a arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 145, 145¹ C. proc. pen. - interdicţia de a nu părăsi localitatea/ţara.

Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen. măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Ca atare, având în atenţie cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa a constatat că temeiul care a stat la baza menţinerii arestării preventive a inculpatului s-a schimbat, situaţie în raport de care se impune înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură mai puţin coercitivă, restrictivă de libertate, dar care să rezoneze în egală măsură cu scopul prev. de art. 136 C. proc. pen.

Convingerea instanţei în acest sens îşi are suport legal şi temeinic în faptul că arestarea preventivă, ca instituţie a dreptului procesual penal, funcţionează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situaţii de natură să pună în pericol eficienta desfăşurare a procesului penal, prin obstacolele şi dificultăţile pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii procesuale. In acelaşi timp, arestarea preventivă este extremă şi vizează privarea de libertate, menţinerea ei impunându-se, numai dacă se reţine că s-ar afecta grav buna desfăşurare a procesului penal şi ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.

Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesual penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate stabilit în art. 23 din Constituţia Românie de natură a răspunde şi exigenţilor Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la libertate a persoanei este inclus în categoria drepturilor condiţionale, fiind permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii (publice) şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor şi intereselor altor persoane.

Aşadar, ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate, pentru a fi conformă cu dispoziţiile Convenţiei şi a Constituţiei României, aşa cum s-a arătat anterior, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să apară ca necesară într-o societate democratică.

Menţinerea stării de detenţie poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul necesităţii reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

S-a arătat că pentru a stabili dacă se impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive ori dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, trebuie să se aibă în vedere şi dispoziţiile reglementărilor internaţionale care garantează drepturile persoanei întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanţă (art. 20 alin. (2) din Constituţie) cu excepţia situaţiilor in care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor Omului si Libertăţilor fundamentale (C.E.D.O.) sunt direct aplicabile în România, convenţia fiind ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.

Art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. garantează dreptul la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă şi se aplică numai în cazul persoanelor arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii în primă instanţă, în timp ce art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală, în această din urmă ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest şi are ca scop protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii. În materie penală, art. 6 parag. 1 vizează, în special, să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Termenul rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 începe să se calculeze (dies a guo) de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată şi se sfârşeşte (dies ad quem) la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

Termenul rezonabil prevăzut la pct. 6 alin. (1) în cauzele penale are ca punct de plecare (dies a quo) momentul în care este formulată o acuzaţie în materie penală, definită de Curtea Europeană ca "notificare oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate". Ca moment final (dies ad quem), Curtea Europeană se raportează la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal (a unei soluţii finale în cauză).

Curtea Europeană a arătat că prin raportare la art. 6 parag. 1 durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii : complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi a obiectului procedurii.

Durata rezonabilă a detenţiei, conform art. 5 parag. 3 se apreciază tot in concreto, dar instanţelor naţionale le revine obligaţia să argumenteze cu probe motivele menţinerii detenţiei.

Persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea infracţiunii nu mai este suficientă după o anumită perioadă de timp, trebuind relevată existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice, fie a modului în care a fost instrumentat cazul de către autorităţi (complexitate, desesizări, perioadele de stagnare a anchetei).

Prin urmare, este posibil ca durata procedurii să nu încalce prevederile art. 6 parag. 1, dar durata arestării preventive să depăşească termenul rezonabil prev. de art. 5 parag. 3, evident putându-se reţine şi situaţia contrară.

În analiza sa consacrată criteriilor de apreciere a rezonabilităţii arestării preventive, Curtea Europeană are în atenţie, pe de o parte, dacă temeiurile invocate de autorităţile naţionale au fost relevante şi suficiente pentru a justifica privarea de libertate iar, pe de altă parte, dacă autorităţile naţionale competente au depus o "diligentă specială" în desfăşurarea procedurii, în vederea evitării prelungirii acesteia cu o perioadă de detenţie care putea fi evitată.

Cu referire la temeiuri relevante şi suficiente, s-a arătat că nu este fezabil a explica conceptul termenului rezonabil printr-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau ani de zile sau în diferite perioade de timp în funcţie de gravitatea infracţiunii.

S-a arătat că într-o jurisprudenţă constantă Curtea a stabilit care sunt criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive.

În primul rând, caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat in abstracto, ci de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia, iar menţinerea stării de detenţie poate fi justificată, într-o cauză concretă, aşa cum s-a arătat anterior numai dacă există indicii precise în sensul necesităţii reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În al doilea rând, este datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, arestarea preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. În acest scop şi având în vedere respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva unei necesităţi de interes public care să justifice o îndepărtare de la regula libertăţii individuale.

Art. 5 parag. 3 nu impune o obligaţie autorităţilor sesizate cu o cerere de liberare de a răspunde fiecărui argument invocat de persoana privată de libertate. Garanţia ar fi lipsită însă de substanţă dacă judecătorul ar trata ca irelevante sau nu ar lua în considerare fapte concrete invocate de persoana privată de libertate şi care ar fi de natură a aduce un dubiu asupra existenţei condiţiilor esenţiale ale legalităţii şi temeiniciei detenţiei în sensul Convenţiei Europene. în acest context, argumentele pentru sau împotriva punerii în libertate nu trebuie să fie generale şi abstracte (a se vedea C.E.D.O., hotărârea din 30 septembrie 2004, în cauza Nikolova contra Bulgariei, parag. 61; C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2006, în cauza Boicenco contra Republicii Moldova, parag. 12).

În al treilea rând, Curtea a statuat că persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua non pentru legalitatea luării şi menţinerii stării de arest, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este şi suficientă. Astfel, după cum se desprinde din hotărârea C.E.D.O. din 27 august 1992 în cauza Tomasi contra Franţei, parag. 85 - 99 s-a considerat că existenţa şi persistenţa unor indicii serioase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate, precum şi gravitatea infracţiunii nu justifică în sine o detenţie îndelungată.

De aceea, pentru a se dispune menţinerea măsurii arestării preventive, instanţa trebuie să se raporteze şi la alte criterii ca : apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor şi al realizării unor înţelegeri între coacuzaţi, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârşirii unor noi infracţiuni.

Curtea de apel, conformându-se acestor exigenţe, a analizat speţa de faţă prin prisma tuturor aspectelor prezentate anterior pe larg şi a constatat că menţinerea faţă de inculpatul H.P. a măsurii preventive sub incidenţa căreia se află în prezent nu ar reprezenta o măsură proporţională cu situaţia care a determinat-o, apreciind că privarea lui în continuare de libertate ar depăşi durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, dacă până acum, legal şi temeinic s-a reţinut că este oportună privarea de libertate a acestuia pe o anumită perioadă de timp, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal - evitarea exercitării unor presiuni asupra martorilor şi al realizării unor înţelegeri frauduloase, pericolul de a se sustrage procedurilor şi a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni - dată fiind complexitatea cauzei, necesitatea audierii unui număr mare de martori, context în care nu trebuie pierdut din vedere că, deşi un acuzat aflat în stare de arest preventiv are dreptul la tratarea cu prioritate şi celeritate a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării, cât şi acuzării posibilitatea de a-şi furniza probele şi argumentele şi de a nu se pronunţa asupra cererilor formulate de orice natură decât după o matură chibzuinţă, la acest moment procesual situaţia este reconfigurată.

Astfel, în raport de stadiul actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia oară în calea de atac a apelului, faţă de necesitatea administrării unui amplu probatoriu impus prin hotărârea instanţei ierarhic superioare, ţinând seama de dispoziţiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de către inculpat, nu se mai poate aprecia că există riscul de a se împiedica aflarea adevărului de către cel arestat, aşa încât instanţa consideră că nu se mai justifică menţinerea detenţiei provizorii a inculpatului pe o perioadă care poate fi evitată, considerând că faţă de acesta, în atare condiţii, se poate lua şi o măsură mai puţin coercitivă, care să corespundă în aceeaşi măsură scopului prev. de art. 136 C. proc. pen., respectiv aceea de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen.

Mai mult decât atât, deşi în cauză se menţine incidenţa disp. art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe şi indicii temeinice care îndreptăţesc presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapte de natură penală prevăzute de lege, fiind totodată îndeplinită şi cea dintâi condiţie prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la regimul sancţionator al acestora, Curtea, a apreciat că în prezent nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a II-a al acestui din urmă articol de lege.

S-a reţinut şi faptul că potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală şi judecătorii pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Cu alte cuvinte, aceste măsuri constau în anumite privaţiuni sau constrângeri, personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau situaţii de natură a periclita buna desfăşurare a procesului penal. În alin. (8) al textului de lege menţionat se prevede că la alegerea măsurii preventive se ţine seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Ori, la momentul actual când au trecut aproximativ trei ani de la momentul luării măsurii arestării preventive, când fiind pentru a treia oară în calea de atac a apelului, iar în hotărârile instanţei de control judiciar a fost în oarecare măsură abordat tot mai accentuat aspectul termenului rezonabil, a prezumţiei de nevinovăţie, nu se mai poate aprecia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta acelaşi pericol concret pentru ordinea publică precum cel din imediata apropiere a datei presupusei fapte comise.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru menţinerea unei măsuri preventive ca cea sub incidenţa căreia se află în prezent acesta. Este necesar a se proba - întrucât nu este o stare de potenţialitate - că există şi alte elemente de natură a conduce la ideea că, în prezent fiind pus în libertate, acesta ar crea o stare de incertitudine şi nelinişte în comunitatea din care fac parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar sustrage cercetării judecătoreşti sau că ar comite alte fapte cu conotație penală.

În speţă, nemaifiind probe concrete care să contureze o astfel de situaţie, cu implicaţiile juridice înainte arătate, instanţa a constatat că nici din această perspectivă nu se mai impune menţinerea stării de detenţie a inculpatului pe o perioadă care poate fi evitată, această măsură neavând caracter sancţionator, ci preventiv, cu atât mai mult cu cât faţă de inculpat măsura privativă de libertate s-a luat la data de 08 aprilie 2009.

Faptul că anumite infracţiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este un motiv pertinent şi suficient pentru a prelungi detenţia preventivă decât dacă eliberarea celui în cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniştii publice. S-a apreciat că atâta timp cât această ameninţare este doar una prezumată, nici potenţială menţinere a detenţiei nu se impune.

În cauză, rezonanţa socială negativă a faptelor, este evident mult redusă la acest moment procesual, iar ocrotirea ordinii publice şi buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată în continuare, prin faptul că faţă de inculpat se va lua o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate şi i se va impune respectarea anumitor obligaţii, încălcarea cu rea credinţă a acestora urmând să conducă imperativ la o nouă arestare preventivă.

S-a arătat că nu se mai poate vorbi despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre existenţa unor elemente concrete, care să dovedească provocarea unei astfel de stări prin lăsarea în libertate a inculpatului în contextul în care reacţia organelor judiciare, la presupusa comitere a faptelor s-a concretizat prin efectuarea cercetărilor corespunzătoare şi luarea unor măsuri restrictive faţă de acesta în cadrul obligaţiilor impuse de instanţă odată cu înlocuirea măsurii arestării preventive. Organul de poliţie desemnat de Curte cu supravegherea inculpatului urmează să-i monitorizeze îndeaproape şi are la îndemână dispoziţii legale pentru a sesiza instanţa cu privire la orice abatere de la normele de drept, prevenindu-se în această modalitate şi săvârşirea de către inculpat de noi infracţiuni, înlăturându-se totodată şi riscul ca acesta să se sustragă procedurilor de la judecată sau de la executarea unei eventuale pedepse.

Totodată, s-a arătat că nu se poate face abstracţie de faptul că inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la soluţionarea definitivă a cauzei, că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie ce nu se identifică cu pedeapsa şi care nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, chiar dacă se va deduce sau nu din aceasta.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât în mod greşit s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prev. de art. 145 C. proc. pen.

S-a arătat că în cauză subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, există probe şi indicii temeinice inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul H.P. a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa penală nr. 284 din 04 noiembrie 2009 pronunţată de către Tribunalul Suceava în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, la o pedeapsă de 12 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În sarcina inculpatului H.P. s-a reţinut că la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenţie, a exercitat acte de violenţă de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009.

În prezent, cauza se află în al treilea ciclu procesual urmare a deciziei penale nr. 4321 din 19 decembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul declarat de inculpatul H.P.

Împotriva deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Suceava, s-a casat Decizia penală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.

În baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului H.P.

Probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi cel administrat nemijlocit în faţa instanţei de fond, a justificat bănuiala legitimă că inculpatul a săvârşit fapta dedusă judecăţii, iar datele care circumstanţiază fapta au pus în evidenţă aspecte concrete care au demonstrat că lăsarea în libertate a inculpatului a prezentat pericol pentru ordinea publică.

În raport de stadiul actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia oară în calea de atac a apelului, faţă de necesitatea administrării unui amplu probatoriu impus prin hotărârea instanţei ierarhic superioare, ţinând seama de dispoziţiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de către inculpat, instanţa de apel a apreciat în mod corect că la acest moment procesual nu mai există riscul de a se împiedica aflarea adevărului de către cel arestat şi că nu se mai justifică menţinerea detenţiei provizorii a inculpatului

Caracterul rezonabil al duratei procedurilor în materie penală se apreciază, conform criteriilor stabilite prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (cauza Slezevicius c. Lituania, cauza Tudorache c. România) în funcţie de circumstanţele cauzei, în special complexitatea dosarului, comportamentul inculpatului şi cel al autorităţilor.

La art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (..)".

În cauza de faţă, nu se poate susţine că poziţia adoptată de inculpat (utilizarea căilor de atac prevăzute de lege) şi activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată, astfel cum s-a arătat mai sus, ar fi condus la prelungirea nejustificată a procedurilor judiciare şi că deci, nefinalizarea procesului le-ar fi imputabilă.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu (cauza Patsuria c. Georgia - hotărârea din 6 noiembrie 2007 şi cauza Lelievre c. Belgia - hotărârea din 8 noiembrie 2007) că, odată cu trecerea timpului, nu mai sunt suficiente temeiurile care au legitimat arestarea, autorităţile naţionale având obligaţia pozitivă să indice alte elemente care să legitimeze în continuare menţinerea stării de arest, cu alte cuvinte justificarea în concret, în fiecare caz, a interesului public care, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie poate cântări mai greu decât dreptul la libertate.

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragr. 1 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusia, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbia, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgia, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Polonia, hotărârea din 4 octombrie 2005).

În cauza de faţă se constată că faţă de inculpat, măsura privativă de libertate s-a luat la data de 08 aprilie 2009, perioadă de detenţie prelungită, astfel încât, pericolul pentru ordinea publică s-a estompat şi nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, nu sunt probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor.

În acest context, având în vedere că în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute în art. 148 C. proc. pen., s-a constatat în mod corect că temeiurile avute în vedere la luarea şi, respectiv menţinerea până în prezent a măsurii arestării preventive a inculpatului, s-au schimbat.

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Potrivit art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reţinerii sau arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că măsura arestării preventive, ca de altfel şi celelalte măsuri preventive sunt subordonate unui scop bine definit şi anume pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea făptuitorului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, măsuri care pot fi revocate dacă temeiurile pentru care au fost luate nu mai subzistă ori înlocuite dacă aceste temeiuri s-au schimbat.

Cum temeiurile avute în vedere la luarea, respectiv menţinerea măsurii arestării preventive s-au schimbat, înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea în condiţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 145¹ C. proc. pen. în referire la art. 145 alin. (1) şi alin. (1¹) C. proc. pen. este legală şi temeinică.

Prin urmare, recursul declarat de parchet este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.

Cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul inculpat se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 872/39/2010, privind pe intimatul inculpat H.P.

Suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 10 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 389/2012. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 352/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 353/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 353/2012. Penal