ICCJ. Decizia nr. 355/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 355/2012
Dosar nr. 838/1/2012
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Prin încheierea din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în baza art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. şi M.V.
În baza art. 139 C. proc. pen. s-au respins ca nefondate cererile de înlocuire a arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate formulate de aceeaşi inculpaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor, C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. şi M.V. a apreciat că această măsura este legală şi temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima menţinere, care să conducă la concluzia că arestarea preventivă nu se mai justifică.
S-a arătat că datele existente în cauză conduc la presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit într-adevăr fapte prevăzute de legea penală, care sunt încadrabile juridic în infracţiunile ce fac obiectul inculpării lor, fapte deosebit de grave, cu un impact social deosebit.
Instanţa a constatat că în cauză continuă să existe suficiente probe şi indicii temeinice, în sensul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., care îndreptăţesc presupunerea rezonabilă că aceştia au săvârşit într-adevăr fapte prevăzute de legea penală, care sunt încadrabile juridic în infracţiunile ce fac obiectul cauzei de faţă.
Din probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti-raportul de constatare medico-legală, procesul verbal de constatare la faţa locului, planşele fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declaraţiile martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L. care se aflau în aceeaşi cameră cu victima şi cu cele ale unor martori încarceraţi în aceeaşi secţie a Penitenciarului G. - rezultă că există indicii temeinice că în seara zilei de 3 iunie 2010 şi în dimineaţa zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce priveşte pe inculpatul C.N.), prin acţiuni conjugate, cei cinci inculpaţi, lucrători în cadrul Penitenciarului G., au lovit persoana privată de libertate S.C. cu pumnii, picioarele şi bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpul, în urma loviturilor aplicate, aceasta decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010.
În legislaţia română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp. art. 148 C. proc. pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen faţă de toţi cei cinci inculpaţi.
Instanţa a analizat garanţiile oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva privării arbitrare de libertate a inculpaţilor, de către autorităţi, prin prisma existenţei temeiurilor de arestare vizate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în prezenta speţă.
Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franţei din 31 mai 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp. Acest factor nu este pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deţinutului ar tulbura liniştea publică. În plus, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv ameninţată; menţinerea în detenţie preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Aşadar, conform jurisprudenţei Curţii, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanţei cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenţia provizorie.
Ţinând cont de gradul extrem de ridicat al pericolului social al faptelor presupus a fi comise de către aceştia, concretizat prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, de calitatea acestora de agenţi ai statului în care se presupune că au fost săvârşite, Curtea, aşa cum a mai constatat cu ocazia verificărilor anterioare a legalităţii şi temeiniciei detenţiei provizorii ale inculpaţilor, a considerat că lăsarea acestora în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
S-a arătat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi gravitatea infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaţilor. Este perfect adevărat că numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunilor săvârşite de inculpaţi nu poate constitui temei pentru luarea sau menţinerea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este cea de omor, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, s-a arătat că există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie şi implicit practica Curţii Europene a Drepturilor Omului au dezvoltat noţiunea autonomă de „motive plauzibile"; (cauza Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noţiune depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci şi să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracţiune, motive puse în evidenţă de circumstanţele particulare ale speţei de faţă.
Din piesele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale cât şi la cele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, este de observat că orice faptă contrară normelor de conduită, care constituie substanţa ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea de drept, cât şi mediul social.
Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilităţii unor atari atitudini neconforme, de încălcare a legii penale, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale şi concomitent, un sentiment firesc de dezaprobare din partea colectivităţii. Ori, exigenţele impuse de necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate se realizează, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine a actelor procedurale, cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor.
Este de remarcat că aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică are în vedere şi calitatea în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, precum şi reacţia generată în rândul societăţii civile de faptul că împotriva unor asemenea infracţiuni, organele statului nu acţionează eficient.
Curtea reaminteşte că faptele imputate inculpaţilor, comise în modalitatea reţinută în actul de sesizare al instanţei, constituie şi o gravă încălcare a art. 3 în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii evidenţiind în repetate rânduri, că autorităţile statale le revine obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate, aflate fie în stare de reţinere sau de arest preventiv, fie deţinute în vederea executării unei pedepse. Această obligaţie vizează luarea de măsuri practice, apte să împiedice lezarea integrităţii corporale sau sănătăţii de către persoana privată de libertate însăşi, de către codeţinuţi sau de către agenţii statului responsabili cu paza şi supravegherea acesteia.
În acest context, instanţa a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar şi pentru buna desfăşurare a procesului penal.
În plus, instanţa a reţinut că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie";, măsura arestării preventive a tuturor inculpaţilor fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune";, măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.
În ce priveşte opinia apărătorilor care au arătat că în speţă s-a depăşit un termen rezonabil al arestării preventive a inculpaţilor, instanţa a considerat că simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea acestora în libertate.
Instanţa nu a analizat termenul rezonabil al duratei arestării preventive doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii şi al considerării faptului că prelungirea procesului nu se datorează comportamentului inculpaţilor, care doar şi-au exercitat dreptul la apărare.
Aşa cum se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie avute în vedere şi alte criterii, cum ar fi miza procesului şi complexitatea cauzei. În speţă, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare şi complexitatea cauzei (în raport cu natura infracţiunilor supuse judecăţii şi atitudinea de negare adoptată de inculpaţi cu privire la acuzaţiile aduse), precum şi miza procesului (valorile sociale încălcate prin faptele inculpaţilor şi pedepsele prevăzute de lege pentru faptele imputate inculpaţilor fiind mari).
Prin urmare, instanţa a considerat că aceasta dispune de argumente puternice în a demonstra convingător justificarea menţinerii măsurii arestării preventive.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs inculpaţii C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. şi M.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea lor în stare de libertate.
Recursurile nu sunt fondate.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de omor prev. de art. 174 C. pen. şi purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că în seara zilei de 3 iunie 2010 şi în dimineaţa zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce priveşte pe inculpatul C.N.), prin acţiuni conjugate, cei cinci inculpaţi, lucrători în cadrul Penitenciarului G., au lovit persoana privată de libertate S.C. cu pumnii, picioarele şi bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpul, în urma loviturilor aplicate, aceasta decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010.
Din probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv, raportul de constatare medico-legală, procesul-verbal de constatare la faţa locului, planşele fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declaraţiile martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L. care se aflau în aceeaşi cameră cu victima şi cu cele ale unor martori încarceraţi în aceeaşi secţie a Penitenciarului G. rezultă indicii temeinice de vinovăţie a inculpaţilor pentru faptele pentru care sunt cercetaţi.
Având în vedere gravitatea deosebită a infracţiunilor comise, împrejurările în care s-au săvârşit, complexitatea cauzei, valorile sociale încălcate prin faptele inculpaţilor, pedepsele prevăzute de lege, precum şi poziţia procesuală a inculpaţilor, instanţa de fond a apreciat în mod corect că lăsarea în libertate a acestora prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar şi pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Cele expuse mai sus, reprezintă în opinia Înaltei Curţi temeiuri necesare şi suficiente, de natură a impune în continuare de privarea de libertate a inculpaţilor, iar măsura arestării preventive este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în acest moment în care se discută legalitatea şi temeinicia arestării preventive, apreciindu-se că o altă măsură preventivă ar fi insuficientă pentru atingerea scopului prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Totodată, se constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi în conformitate cu dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Constituţiei României referitoare la libertatea individuală, care prevăd că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârşit o infracţiune, din necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Având în vedere cele menţionate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, iar în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respinse.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii l.C.C., C.B., M.V., C.N. şi B.P.D. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 239/32/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi l.C.C., C.B., M.V., C.N. şi B.P.D. la plata sumei de câte 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se avansează în fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 261/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 359/2012. Penal → |
|---|
