ICCJ. Decizia nr. 261/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 261/2012
Dosar nr. 10057/3/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată şi reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 316 din data de 16 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a l-a penală, în temeiul art. 403 alin. (1), (3) C. proc. pen., a fost respinsă - ca inadmisibila - cererea de revizuire formulată de revizuentul V.G.- fiul lui D. şi V., născut la 17 august 1973, deţinut în Penitenciarul Giurgiu împotriva Sentinţei penale nr. 435 din 03 noiembrie 1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 763/1997, definitivă prin Decizia Penală nr. 161 din 14 aprilie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 948/1999 şi Decizia penală nr. 3798 din 28 octombrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2048/1999.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuientul la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererile formulate la 03 ianuarie 2011 (data poştei - f. 8, 11 dosar), înaintate de Tribunalul Bucureşti către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti si înregistrate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. 82/111-6/2011 condamnatul V.G. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 435 din 03 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I-a penala.
în motivare a arătat revizuentul că arestarea sa preventivă în cauza în discuţie a fost prelungită nelegal, fără a fi asistat de avocat (ales sau din oficiu) şi în pofida faptului că măsura încetase de drept.
A invocat condamnatul Deciziile nr. 60 din 25 mai 1994 şi, respectiv, nr. 20 din 15 februarie 1995 pronunţate de Curtea Constituţională (publicate) prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
A mai arătat revizuentul că toate actele întocmite urmare acestei nelegalități în legătură directă cu cauza, sunt nelegale.
Ca urmare, a invocat condamnatul drept temei al revizuirii dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., solicitând admiterea cererii, suspendarea executării Sentinţei penale nr. 435 din 03 noiembrie 1998, desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de aceeaşi instanţă în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului său.
S-au efectuat acte de cercetare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform art. 399 C. proc. pen., fiind ataşată copia Sentinţei penale nr. 435 din 03 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I-a penala, precum şi referatul întocmit conform art. 399 C. proc. pen. de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care se propune respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă în principiu.
În motivarea referatului s-au arătat următoarele:
Prin Sentinţa penala nr. 435 din 03 noiembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, in Dosarul nr. 763/1997 s-a dispus condamnarea inculpatului V.G. după cum urmează: 15 ani închisoare în baza 174-176 lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi 7 ani închisoare în baza art. 174-176 lit. c) şi d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare.
S-a mai arătat că, în fapt, s-a reţinut că la 01 noiembrie 1995, inculpatul, aflat în locuinţa soţilor S., a aplicat acestora mai multe lovituri de cuţit, leziunile suferite de victime provocând decesul acestora şi că, ulterior, pentru a şterge urmele infracţiunii, inculpatul a dat drumul la gaze şi a lăsat aprinsă o lumânare în scopul de a se produce mai târziu o explozie.
S-a arătat că la 19 ianuarie 1997 inculpatul V.G. a aplicat victimei B.A. (al cărei chiriaş era din ianuarie 1996) mai multe lovituri în cap, cu un lemn cu secţiune triunghiulară, după care a transportat cadavrul victimei într-un pat din imobil şi l-a acoperit cu mai multe obiecte textile, după care inculpatul a sustras din dulapul victimei 1.000.000 lei (vechi), gablonzuri şi un ceas mecanic.
S-a precizat că împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar prin decizia penală nr. 161 din 14 aprilie 1999 pronunţată în Dosarul nr. 948/1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a majorat pedeapsa inculpatului la 25 ani închisoare, respingând calea de atac a inculpatului ca nefondată.
S-a arătat că, ulterior, prin Decizia penala nr. 3798 din 28 octombrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 2048/1999 s-a luat act de retragerea recursului inculpatului.
S-a mai arătat că din conţinutul art. 4082 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că dacă într-o cauză a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate (care, urmare abrogării art. 303 alin. (6) C. proc. pen., nu mai presupune suspendarea judecăţii), iar după soluţionarea definitivă a dosarului se pronunţă de către Curtea Constituţională o Decizie prin care excepţia este admisă, iar textul pe care se bazează hotărârea de condamnare e declarat neconstituțional, acest fapt poate constitui temei de revizuire.
S-a precizat că potrivit art. 4082 alin. (4) C. proc. pen. cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale.
S-a arătat că este de observat că art. 4082 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 177/2010, iar art. 303 alin. (6) C. proc. pen. a fost abrogat prin aceeaşi Lege nr. 177/2010, adoptarea primului text fiind urmarea logică a abrogării celui de-al doilea.
În acest context, s-a precizat că este evident că, pe de-o parte, în perioada judecării cauzei a cărei revizuire se cere, aceasta putea fi suspendată urmare invocării de către inculpat a unei excepţii de neconstituţionalitate (ceea ce nu s-a întâmplat), iar pe de altă parte, la data pronunţării (şi rămânerii definitive) hotărârii în cauza penală, decizia Curţii Constituţionale despre care se face vorbire exista deja, astfel că dispoziţiile ei puteau constitui motive în căile ordinare de atac.
S-a arătat că, dincolo de cele mai sus menţionate, este cert că nu ne aflăm în situaţia la care face referire art. 4082 C. proc. pen., nefiind vorba despre invocarea de către inculpat a unei excepţii de neconstituţionalitate în cauza penală în care era trimis în judecată şi nici de declararea ca neconstituţional a unui text de lege pe care hotărârea de condamnare să se întemeieze, ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, astfel încât situaţia să constituie premisa unei cereri de revizuire.
S-a mai arătat că, de altfel, condamnarea inculpatului a fost pronunţată în baza probatoriilor administrate în cauză şi care au definit cu certitudine vinovăţia inculpatului (acte, depoziţii de martori, expertize, constatări tehnico-ştiinţifice şi chiar declaraţiile inculpatului prin care acesta a recunoscut şi regretat faptele comise), neexistând o legătură directă între dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen. şi temeiul condamnării.
S-a precizat că cererea este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile impuse de art. 408/2 C. proc. pen.
La termenul din 09 martie 2011, Tribunalul a reţinut cauza în pronunţare asupra admisibilităţii în principiu, conform art. 403 alin. (1) C. proc. pen., împrejurare consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentinţă.
Analizând actele si lucrările dosarului, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii formulate de revizuentul V.G., Tribunalul constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 2500/P/1995 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la 05 februarie 1997 şi confirmat de Prim - procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului V.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174- art. 176 lit. b) C. pen., art. 174-176 lit. c) şi d) C. pen., art. 211 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, la 01 noiembrie 1995, inculpatul, aflat în locuinţa soţilor S., a aplicat acestora mai multe lovituri de cuţit, leziunile suferite de victime provocând decesul acestora şi că, ulterior, pentru a şterge urmele infracţiunii, inculpatul a dat drumul la gaze şi a lăsat aprinsă o lumânare în scopul de a se produce mai târziu o explozie.
S-a mai reţinut că la 19 ianuarie 1997 inculpatul V.G. a aplicat victimei B.A. (al cărei chiriaş era din ianuarie 1996) mai multe lovituri în cap, cu un lemn cu secţiune triunghiulară, după care a transportat cadavrul victimei într-un pat din imobil şi l-a acoperit cu mai multe obiecte textile, după care inculpatul a sustras din dulapul victimei 1.000.000 lei (vechi), gablonzuri şi un ceas mecanic.
Prin Sentinţa penală nr. 435 din 03 noiembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 763/1997 s-au dispus, în baza materialului probator administrat în cauză (acte, martori, expertize, constatări tehnico-ştiinţifice, avizul medico - legal, declaraţiile inculpatului), următoarele: în baza art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat inculpatul la pedeapsa închisorii de 15 ani; in baza art. 174 - art. 176 lit. c) si d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 20 de ani; în baza art. 211 alin. (1) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 7 ani; în baza art. 33 lit. a) C. pen. - art. 34 C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 20 de ani închisoare; s-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP); în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus prevenţia de la 30 ianuarie 1996 la zi; în baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului;
În baza art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea cuţitului şi a tecii folosite de inculpat la comiterea infracţiunilor şi a sumei de 1.000.000 ROL; în baza art. 117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului, după executarea pedepsei, de pe teritoriul României; s-a luat act de împrejurarea că părţile vătămate S.F. şi B.R.N. nu s-au constituit părţi civile; a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000.000 ROL cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Prin Decizia Penală nr. 161 din 14 aprilie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 948/1999 s-au dispus următoarele: a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva acestei sentinţe penale; a fost desfiinţată parţial Sentinţa penală nr. 435 din 03 noiembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 763/1997 şi, în fond, rejudecând s-a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 20 de ani închisoare, un spor de 5 ani închisoare, astfel că, în final, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 25 de ani cu aplicarea art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP); s-a dedus prevenţia de la 30 ianuarie 1996 la 14 aprilie 1999; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; s-a respins ca nefondat apelul inculpatului, cu obligarea acestuia la 400.000 ROL cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Prin Decizia penală nr. 3798 din 28 octombrie 1999 pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie, secţia penală, in Dosarul nr. 2048/1999 s-a luat act de retragerea recursului declarat de inculpatul V.G. împotriva Deciziei Penale nr. 161 din 14 aprilie 1999 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 948/1999, fiind obligat inculpatul la 400.000 ROL cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Din actele dosarului rezultă că pe parcursul soluţionării cauzei - în fond, apel şi în recurs - inculpatul nu a invocat nicio excepţie de neconstituționalitate.
Se mai retine că Deciziile invocate de revizuent au fost pronunţate cu privire la excepţii de neconstituționalitate invocate în alte cauze, astfel: prin Decizia nr. 60/1994 a Curţii Constituţionale a fost soluţionată o excepţie de neconstituționalitate, vizând dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen., excepţie invocată în Dosarele nr. 57/1993 al Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 587/A/1993 al Curţii de Apel Piteşti; prin Decizia nr. 20/1995 a Curţii Constituţionale a fost soluţionat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 60/1994 a Curţii Constituţionale; prin Decizia nr. 60/1995 a Curţii Constituţionale a fost soluţionată o excepţie de neconstituționalitate, vizând dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 300 alin. (3) C. proc. pen., excepţie invocată în Dosarul nr. 142/1997 al Tribunalului Militar Bucureşti.
Din analiza dispoziţiilor art. 4082 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că dacă într-o cauză a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, iar după soluţionarea definitivă a dosarului se pronunţă de către Curtea Constituţională o Decizie prin care excepţia este admisă, iar soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, acest fapt poate constitui temei de revizuire.
Prin urmare, o condiţie esenţială pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen. este reprezentată de invocarea în acea cauză - şi nu într-o altă cauză - a unei excepţii de neconstituţionalitate care să vizeze o dispoziţie legală pe care s-a întemeiat soluţia contestată, excepţie care să fie admisă după rămânerea definitivă a soluţiei supuse revizuirii.
Această interpretare se impune şi prin prisma dispoziţiilor pct. 5, secţiunea a ll-a, capitolul III din Legea nr. 47/1992 modificată, privind efectele Deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională prin care se soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate invocate în fata instanţelor judecătoreşti.
De asemenea, această interpretare se impune şi în considerarea faptului că art. 4082 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 177/2010, iar art. 303 alin. (6) C. proc. pen. a fost abrogat prin aceeaşi Lege nr. 177/2010, adoptarea primului text fiind urmarea logică a abrogării celui de-al doilea şi acoperind finalitatea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) C. proc. pen., respectiv evitarea pronunţării unor soluţii nelegale, întemeiate pe dispoziţii neconstituţionale.
Or, astfel cum s-a reţinut, în cauza în care s-a pronunţat soluţia supusă revizuirii nu a fost invocată nicio excepţie de neconstituţionalitate.
Reţine instanţa faptul că, într-adevăr, Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte pentru viitor, însă, pentru considerentele arătate anterior, dar şi în considerarea faptului că Deciziile invocate de revizuent sunt anterioare hotărârii supuse revizuirii, singura modalitate în care se putea da eficienţă în cauză a acestor Decizii era invocarea acestora prin exercitarea căilor de atac reprezentate de apel şi recurs, şi nu exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.
De asemenea, reţine instanţa că nu există o legătură directă între dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen. - declarate neconstituţionale prin deciziile invocate - şi temeiul condamnării.
Pentru considerentele anterior expuse, apreciind că în cauză nu sunt întrunite exigenţele art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., văzând şi dispoziţiile art. 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Tribunalul a apreciat - ca inadmisibilă - cererea de revizuire formulată de revizuientul V.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că dispoziţiile art. 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. obligă instanţa să procedeze la verificarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire independent de temeiul ce fundamentează cererea de revizuire.
împotriva acestei sentinţe a promovat apel revizuientul condamnat, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele reţinute pe larg în practicaua prezentei decizii.
Prin decizia penală nr. 209 din data de 6 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de către petentul condamnat revizuent V.G.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către petentul condamnat revizuent împotriva sentinţei penale nr. 316 din data de 16 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a l-a penală, în Dosarul nr. 10057/3/2011.
A fost obligat petentul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariul avocat oficiu se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a avut în vedere următoarele argumente:
Revizuirea reprezintă un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor de fapt, pe care le conţine o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, nu poate fi exercitată decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de art. 394 şi urm. C. proc. pen.
Excepţiile invocate de revizuentul apelant sun nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, cât priveşte aşa-zisa nelegalitate a hotărârii apelate, Curtea observă că revizuentul a invocat dispoziţiile art. 4081 din C. proc. pen., text de lege care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii într-o situaţie specială, respectiv în cazul în care a intervenit o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat o încălcare a unui drept, prevăzut de C.A.D.O.L.F., în speţă fiind necesar a fi vorba de un drept al condamnatului V.G., aşadar, acest text de lege nu-şi află incidenţa în cauza dedusă judecăţii.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale, procesual penale despre care apelantul revizuent susţine că au fost aplicate cu prilejul judecării pe fond a procesului penal soluţionat prin hotărâre de condamnare a cărei revizuire o solicită.
Prin urmare, această excepţie putea fi formulată cu ocazia judecării sale în fond, apel şi recurs, astfel că respectivele dispoziţii legale - ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - nu pot avea legătură cu această cauză, ce are ca obiect o cerere de revizuire, chiar dacă revizuirea priveşte hotărârea de condamnare.
Referitor la fondul recursului, prin care cererea apelantului a fost respinsă - ca inadmisibilă -, în mod corect a fost adoptată o astfel de soluţie, constatându-se că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât cauza care a privit condamnarea revizuentului, a fost anterioară acestor dispoziţii. Ca atare, revizuientul vizează aplicabilitatea a unor decizii ale Curţii Constituţionale care privesc starea de arest, ori în cauză este vorba de o hotărâre de condamnare. Aceste aspecte puteau fi invocate, ca şi apărări de fond, în căile de atac ori, inculpatul, la vremea respectivă s-a mulţumit doar cu calea de atac a apelului. Astfel, dispoziţiile invocate nu au legătură cu cauza sa şi acest caz de revizuire nu este incident în speţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul condamnat V.G. care a invocat în cauză incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 10 arătând că judecarea cauzei la fond a avut loc în lipsa sa şi că altfel a intervenit o cauză de nulitate absolută, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4081 C. proc. penală. în susţinerea dispoziţiilor art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. arată că hotărârea instanţei de fond nu este motivată iar în susţinerea dispoziţiilor art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei cereri esenţiale de natură să-i garanteze dreptul la apărare aşa încât hotărârea pronunţată este nulă.
Înalta Curte analizând recursul formulat de recurentul revizuent prin prisma cazurilor de casare invocate apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9,în sensul că hotărârea recurată nu a fost motivată, Înalta Curte apreciază că nu este aplicabil acest caz de casare pentru următoarele considerente:
Hotărârea trebuie, în principiu, să fie motivată. Calitatea hotărârii depinde în principal de calitatea motivării. O motivare bună este o necesitate imperioasă care nu poate fi neglijată în favoarea celerităţii. Motivarea permite nu numai o mai buna înțelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul sa distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac sa fie conformă legii şi, pe de altă parte, ea permite o înţelegere a funcţionării justiţiei. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enunţate de CEDO în special respectarea drepturilor la apărare şi dreptul la un proces echitabil). Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloacelor de apărare. Aceasta garanţie este esenţială deoarece permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul Ie-a avut in vedere.
Fără să aducă atingere posibilităţii, ba chiar obligaţiei din partea judecătorului de a acţiona în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui sa răspundă decât mijloacelor pertinente ce ar putea influenţa asupra soluţionării litigiului. Motivarea nu trebuie neapărat sa fie lungă. Trebuie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii. Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica in instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea si redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui sa evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia si trebuie să examineze de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului.
Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european si internaţional şi trebuie neapărat sa facă referire la prevederile constituţionale relevante şi la dreptul naţional sau european şi internaţional aplicabil.
Hotărârea ce a stat la baza adoptării soluţiei pronunţată în cauză are la baza toate aceste norme, este clară, convingătoare, neechivocă şi cuprinde nu numai elementele determinante care au stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare a inculpaţilor ci şi elemente de detaliu apte să formeze convingerea unui observator independent că în cauză s-au analizat toate elementele de fapt şi drept invocate de recurentul revizuent.
Toate aspectele determinante se regăsesc cu prisosinţă în hotărârea atacată, aceasta respectă rigorile unei hotărâri conforme cu regulile aplicabile în materie în ceea ce priveşte cerinţa obligatorie de respectare a calităţii unei hotărâri sub aspectul motivării sale aşa încât acest caz de casare nu este aplicabil in speţa de faţă .
De asemenea nu este incident nici cazul de casare prevăzut de pct. 10, atât instanţa de fond cât şi cea de apel a analizat, explicat şi detaliat fiecare cerere formulate de recurentul revizuent.
Pentru a fi incident acest caz de casare este necesar ca instanţa să omită să se pronunţe asupra unei cereri esenţiale formulate de parte care i-ar fi apărat interesele sale legitime în soluţionarea cauzei, de natură să-i garanteze drepturile sau să influenţeze soluţia procesului.
Pentru ca omisiunea instanţei să fie esenţială este necesar ca aceasta să fie de natură a-i garanta drepturile procesuale sau să fie de aşa natură încât să se poată aprecia că, dacă s-ar fi admis ar fi schimbat soluţia cauzei.
In speţă ambele instanţe au răspuns detaliat la fiecare capăt de cerere formulat de revizuent, au explicat în mod detaliat condiţiile in care funcţionează instituţia revizuirii întemeiată pe art. 4081 C. proc. pen., iar soluţia pronunţată este cea care rezultă din întreaga economie a actelor dosarului.
Este neechivoc faptul că dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen., care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii într-o situaţie specială, respectiv în cazul în care a intervenit o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat o încălcare a unui drept, prevăzut de C.A.D.O.L.F., nu-şi află incidenţa în cauza dedusă judecăţii, recurentul revizuent nu este beneficiarul unei asemenea hotărâri care să privească încălcarea unui drept al său şi de asemenea nu poate fi admisă nici invocarea de către inculpat a unei excepţii de neconstituţionalitate în cauza penală în care era trimis în judecată şi nici de declararea ca neconstituţională a unui text de lege pe care hotărârea de condamnare să se întemeieze, ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, astfel încât situaţia sa să constituie premisa unei cereri de revizuire.
Toate aceste cereri ale recurentului revizuent considerate ca fiind esenţiale şi de natură să influenţeze au fost avute in vedere şi analizate detaliat de către instanţe şi dovedesc că au garantat întrutotul drepturile acestuia şi interesele sale legitime în soluţionarea cauzei, nu poate fi vorba despre incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen, aşa încât nu este aplicabil nici acest caz de casare, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul V.G. împotriva deciziei penale nr. 209 din 06 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 355/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
