ICCJ. Decizia nr. 370/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 370/2012
Dosar nr. 9756/86/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din data de 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 9756/86/2011, inculpatul S.A.F. a fost condamnat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte";, prev. de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 320 C. proc. pen., pedeapsă din care s-a dedus, potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 19 iulie 2011 la zi, iar în baza art. art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.937,93 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, analizând materialul probator administrat în cauză, cu privire la latura penală a cauzei, a reţinut că inculpatul S.A.F. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte";, prev. de art. 183 C. pen., constând în aceea că, la data de 22 iunie 2011, pe fondul unui conflict spontan, a exercitat acte de violenţă, de intensitate ridicată, asupra victimei B.G., prin lovirea acesteia cu pumnul în plină faţă, ca urmare a acestui act violent victima prăbuşindu-se pe şosea, lovindu-se cu capul de respectivul plan dur, ceea ce a condus la decesul acesteia.
Conform concluziilor cuprinse în raportul de autopsie din 15 iulie 2011, întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 120-122), moartea victimei a fost violentă concuratoare, datorându-se unor cauze traumatice (cranio-cerebrale) şi patologice (afecţiuni cardiace, cerebrale şi renale). Astfel fiind, traumatismul cranio - cerebral a constat într-o echimoză hemimenton stâng şi dislocarea a patru dinţi (proteză), două plăgi contuze superficiale epicraniene occipital dreapta cu răsunet endocerebral prin microhemoragii şi edem meningo-cerebral cu comoţie consecutivă. S-a concluzionat că echimoza şi dislocarea dinţilor a putut fi produsă, cel mai probabil, prin lovire activă cu pumnul, urmată de proiectarea victimei spre înapoi cu impact occipital (plăgi contuze) şi apariţia unei comoţii traumatice, iar starea de comoţie traumatică severă (proiectarea unui corp de circa 100 kg, în stare de intoxicaţie acută etilică neletală - alcoolemia de 1,15 gr ‰ şi alcoolemia de 0,75 gr ‰ - la acelaşi nivel) ce implică anoxie (lipsă de oxigen), a survenit pe un organism tarat, cu afecţiuni patologice cerebrale (atac vascular cerebral ischemic în teritoriul vertebro - bazilar, sindrom ponto-mezencefalic), cardiovasculare (cardiomegalie, fibroză nesistematizată, hipertensiune arterială) şi renale (nefroangioscleroză) şi a indus stop cardio-respirator la câteva minute după impact. în opinia medicului legist, în această situaţie este vorba de o cauzalitate simultană (concomitentă, concuratoare).
Sub acest din urmă aspect, prima instanţă a constatat că, pentru a se reţine infracţiunea în sarcina inculpatului, nu este necesar ca activitatea acestuia să constituie cauza exclusivă a morţii victimei, legătura de cauzalitate fiind menţinută şi atunci când la activitatea inculpatului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau posteriori, care au concurat la producerea rezultatului. în consecinţă, s-a reţinut că starea precară de sănătate a victimei, precum şi îmbibaţia alcoolică mare ce a fost găsită în corpul său, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul produs - moartea victimei, şi aceasta pentru că moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura mortală aplicată de inculpat. Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit, în condiţiile de sănătate date, raportat la modalitatea de viaţă dusă, este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.
Lovitura aplicată de inculpat, în zona feţei, având ca efect proiectarea corpului victimei, de circa 100 kg. pe asfalt, cu consecinţele mai sus descrise, a fost apreciată de către prima instanţă ca fiind dată cu o putere suficientă din partea inculpatului astfel că, deşi acesta a acţionat cu intenţia de a vătăma victima B.G., a apreciat cu mare uşurinţă imposibilitatea de a se produce rezultatul mai grav, rezultat care ar fi putut fi previzibil în mintea inculpatului în condiţiile date, respectiv raportat, pe de o parte, la zona corpului vizată de lovitură - faţa capului, iar, pe de altă parte, la starea de beţie în care se afla victima - care face ca şi controlul asupra propriilor reacţii fizice să fie mult diminuat, puterea de reacţie la contracararea stimulilor externi să fie atenuată sau chiar abolită.
A reţinut prima instanţă că nu a existat o provocare din partea victimei care să legitimeze o ripostă atât de dură venită din partea agresorului, dacă se ţine cont de conduita acesteia manifestată la momentele de referinţă. în argumentarea acestei teze, instanţa de fond a apreciat că nu poate analiza infracţiunea dedusă judecăţii izolând din succesiunea evenimentului cu consecinţe letale doar etape secvenţiale, aşa cum este direcţionată apărarea inculpatului care, prevalându-se fără just temei de susţinerile unor martori, rupte de altfel din contextul lor firesc, scindează şi situaţia faptică pe momente care-l pun pe acesta într-o falsă lumină favorabilă.
S-a acordat însemnătatea cuvenită împrejurării că incidentul în care a fost implicat a parcurs practic două etape iar în cea de-a doua, inculpatul a reacţionat violent prin lovirea victimei cu pumnul, deşi era conştient de vârsta şi starea avansată de ebrietate a acesteia încă din prima fază a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei, din chiar declaraţiile sale rezultând că percepţia lui la momentul când a sosit cu martorul V.D., la solicitarea acestuia, în zona băncuţelor, a fost că persoanele ce se aflau aici erau sub influenţa băuturilor alcoolice.
Astfel, s-a stabilit că probele administrate în cauză nu numai că nu au făcut dovada că inculpatul a fost provocat de victimă, ci, mai mult decât atât, nu se poate trece cu uşurinţă peste aspectul că iniţiativa „confruntării"; dintre el şi martorul V.F., pe de o parte, şi persoanele din grupul de muncitori, pe de altă parte, a aparţinut prietenului său, pe care l-a însoţit tocmai cu scopul de a se răzbuna pentru diferendul verbal ce se iscase anterior şi care-l deranjase pe acesta, apostrofat fiind din pricina comportamentului său turbulent şi necuviincios manifestat într-o primă fază a apariţiei la magazin. Aşadar, un factor care a concurat la declanşarea acestei reacţii finale a inculpatului, ce a intersectat sfera infracţionalităţii, a fost chiar şi predispoziţia sa de a corniţe acte de violenţă (el fiind cunoscut, de altfel, ca o persoană care adoptă frecvent un comportament agresiv, perturbant, neagreat social), observându-se din materialul probator administrat în cauză că el a dat curs solicitării martorului de a se deplasa în locaţia vizată tocmai cu intenţia de a aplica o corecţie. Chiar dacă s-a iscat o oarecare disensiune verbală în aceste împrejurări, altercaţiile fizice intervenite au fost de ei generate, fără ca schimbul de replici să poată fi apreciat prin conţinut şi intensitate că ar fi îmbrăcat haina juridică a unui act provocator, de natură a-i crea inculpatului o puternică tulburare, care să justifice comportamentul său reprobabil. Aşadar, martorul V.F. s-a folosit de forţa pumnului, „revanşându-se"; pentru apostrofările anterioare de a-şi revizui atitudinea, lovitură îndreptată asupra numitului D.G., care l-a şi determinat pe acesta să-l urmărească, iar ulterior inculpatul a acţionat în aceeaşi modalitate, persoana vizată fiind victima.
În cauză s-a conturat că inculpatul a comis infracţiunea într-o stare de încărcare nervoasă, reţinându-se însă că materialul probator analizat nu fundamentează opinia că această surescitare a fost determinată de vreo faptă provocatoare a victimei, ci de conjunctura tensionată în care el însuşi, în cunoştinţă de cauză, s-a lăsat angrenat de către martorul V.F., cu sublinierea că prezenţa lui în perimetrul infracţional urma să aibă cel puţin efect intimidant. S-a confirmat, într-adevăr, că într-o prima fază de început, în zona băncuţelor, inculpatul nu s-a manifestat cu o violenţă extremă, în contextul în care deja debutase agresiunea dintre martorii V. şi D. ci, la apostrofarea părţii vătămate, care în condiţiile iscate l-a interogat care ar fi scopul prezenţei sale acolo, a împins-o, doar că ulterior lucrurile s-au precipitat spre o finalitate socialmente deosebit de periculoasă, însă din vina exclusivă a acestuia.
Prin urmare, s-a constatat că hotărârea infracţională este cea care a generat „starea de rău";, iar nu un act provocator şi nu poate dobândi semnificaţia unei tulburări în sensul art. 73 lit. b) C. pen. faptul că inculpatul a decis să agreseze victima sub imperiul dorinţei de răzbunare.
S-a constatat cu puterea evidenţei că toată activitatea sa reflexiv-acţională a fost focalizată iniţial în direcţia sustragerii de la răspunderea penală, el nerecunoscând că a lovit victima, doar în faza de final a urmăririi penale a fost parţial sincer, astfel că, realizând cu luciditate că urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, a adoptat o atitudine firească de conştientizare a poziţiei sale procesuale, declarând (f. 333 dos. u.p.) că i-a aplicat uşor un pumn în bărbie însă de această dată, cu susţinerea că ar fi ripostat gestului lui B. de a-l lovi cu palma peste cap, împrejurare, de asemenea, nedovedită.
În acest context, instanţa de fond nu a putut împărtăşi teza apărării în sensul că se impune ca inculpatul să beneficieze de scuza legală a provocării şi a conchis că acesta a lovit victima cu intenţie, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe baza culpei, în condiţiile în care, anterior, constatase direct şi personal vârsta victimei (era un bărbat în vârstă, cu părul alb, corpolent) şi starea avansată de ebrietate a acesteia.
S-a avut în vedere că, în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate în cadrul infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, chiar dacă moartea a fost consecinţa unor cauze şi împrejurări complexe şi concuratoare, este esenţial de reţinut constatarea că, fără existenţa acţiunii inculpatului de a aplica victimei o lovitură de mare intensitate în zona capului cu consecinţa proiectării acesteia pe un plan dur şi efect imediat, declanşarea unei comoţii traumatice severe, ce a indus stop cardio-respirator la câteva minute după impact, nu s-ar fi produs rezultatul letal. Tribunalul a considerat că, deşi victima prezenta multiple tare organice preexistente, această stare patologică nu are relevanţă sub aspectul cauzei determinante a morţii. Rezultatul, moartea violentă a victimei, nu a survenit pe calea unei evoluţii naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei activă de către inculpatul S.A.F., cauza morţii fiind agresiunea care a evoluat spre deces prin agravarea consecinţelor pe un teren patologic preexistent. S-a constatat că inculpatul a săvârşit cu intenţie fapta de lovire şi din culpă rezultatul survenit - moartea. Ca atare, el a acţionat cu intenţie depăşită, element subiectiv specific infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte.
Aşa fiind, analizând probele legal administrate în cauză, care au răsturnat în mod neîndoielnic prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului prin dispoziţiile art. 51 şi 66 C. pen., făcându-se dovada certă şi indubitabilă a săvârşirii infracţiunii reţinută în sarcina sa, acesta acţionând cu vinovăţie în forma cerută de lege, prima instanţă, constatând totodată că nu se află în prezenţa scuzei legale a provocării reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., l-a condamnat la o pedeapsă dozată în limitele prevăzute de textul de lege incriminatoriu, astfel cum au fost modificate consecinţă juridică a aplicării art. 320 C. proc. pen., dat fiind că nu a identificat nici un alt element de ordin real sau personal căruia să-i atribuie justificat caracter de circumstanţă atenuantă judiciară.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Tribunalul a aplicat succesiv dispoziţiile art. 183 C. pen. - limite de pedeapsă de la 5 la 15 ani închisoare - şi apoi ale art. 320 C. proc. pen., rezultând prin micşorarea cu o treime limite de pedeapsă de la 3 ani şi 4 luni -10 ani închisoare. Au fost avute în vedere în continuare criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi anume: dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările şi modalitatea în care a fost săvârşită, descrisă detaliat mai sus, şi urmarea produsă, acţiunea inculpatului conducând în mod intenţionat la suprimarea vieţii unui seamăn.
Referitor la persoana inculpatului, Tribunalul a reţinut că acesta nu este la prima încălcare a legii penale şi, deşi lipsit de antecedente penale, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar existentă la dosar, a fost cercetat în Dosarele penale cu nr. 2845/P/2006, 1213/P/2007 şi 2279/P/2010 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt calificat, în toate cauzele menţionate fiindu-i aplicate sancţiuni cu caracter administrativ (motivat de lipsa pericolului social concret al faptelor săvârşite), concluzionându-se astfel că indulgenţa organelor de urmărire penală nu a constituit un avertisment pentru acesta ci, din contră, el a continuat să comită fapte de natură antisocială, tratând cu uşurinţă posibilitatea producerii de consecinţe grave asupra semenilor săi ca urmare a acţiunilor sale.
S-a reţinut şi atitudinea inculpatului, care a încercat să conducă organele de anchetă pe piste false în ceea ce priveşte modalitatea de derulare a evenimentului, cu singurul scop de a îngreuna ancheta penală şi de a se pune la adăpost de răspunderea penală pentru fapta săvârşită.
Pentru toate motivele arătate, instanţa de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, pedeapsă apreciată ca necesară şi suficientă pentru atingerea scopului de prevenţie specială, de coerciţie şi de reeducare a inculpatului, astfel cum acestea sunt definite de art. 52 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, faţă de gravitatea faptei săvârşite, prima instanţă a apreciat că numai prin executarea sa în regim de detenţie pedeapsa îşi va atinge finalitatea instituită de lege, suspendarea executării acesteia ne fiind posibilă nici din punct de vedere legal (faţă de cuantumul de 5 ani închisoare) şi nici oportună faţă de gravitatea faptei în sine.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca prim motiv faptul că, în mod greşit, prima instanţă nu a reţinut în favoarea sa scuza legală a provocării, situaţia de fapt reţinută sub acest aspect fiind rezultatul unei interpretări eronate a probatoriului administrat, un al doilea motiv vizând nereţinerea tot în favoarea sa a unor circumstanţe legale şi personale, instanţa de fond având în vedere doar circumstanţe agravante şi, un ultim motiv, s-a referit la cuantumul pedepsei aplicate şi modalitatea de executare.
Prin Decizia penală nr. 88 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.A.F., zis M., fiul lui T. şi D., împotriva sentinţei penale nr. 134 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava.
S-a dedus, în continuare, arestarea preventivă a inculpatului de la 26 septembrie 2011 la zi şi s-a menţinut starea de arest a acestuia.
A fost obligat inculpatul apelant să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.
Procedând la soluţionarea apelului declarat de inculpatul S.A.F., prin prisma motivelor invocate şi în baza actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 şi 378 C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judiciară a probelor administrate în cursul urmăririi penale, în contextul în care inculpatul a înţeles să se prevaleze de procedura prev. de art. 320 C. proc. pen., dispoziţii referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat";.
Raportat la starea de fapt reţinută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracţiunii comise de inculpat, ce se circumscrie în drept conţinutului constitutiv al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar sancţiunea penală s-a apreciat că a fost judicios individualizată în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de art. 52 C. pen.
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă, raportat la ansamblul probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi însuşit în totalitate de către inculpat, nu a reţinut teza potrivit căreia fapta acestuia ar fi fost săvârşită în stare de provocare.
Deşi inculpatul a susţinut că prima instanţă nu a reţinut în favoarea sa unele circumstanţe legale şi personale (vârsta sa la data comiterii faptei, de 18 ani şi 2 luni, lipsa antecedentelor penale, poziţia procesuală corectă de recunoaştere şi asumare a vinovăţiei) şi, pe cale de consecinţă, a criticat atât cuantumul pedepsei aplicate, cât şi modalitatea de executare a acesteia, apreciind că se impune redozarea pedepsei la care a fost condamnat şi fiind întrunite cumulativ condiţiile pentru a se da curs instituţiei suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 86 C. pen., Curtea de Apel a constatat că motivele invocate sunt neîntemeiate.
S-a reţinut că fapta pentru care inculpatul apelant a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond este neîndoielnic gravă, iar în operaţiunea complexă a individualizării tratamentului penal, s-a apreciat că resocializarea sa viitoare pozitivă este posibilă doar prin menţinerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată şi a modalităţii de executare pentru care a optat prima instanţă.
Pe de altă parte, prin raportare la speţa de faţă, s-a reţinut că inculpatul a recunoscut nuanţat săvârşirea faptei puse în sarcina sa, ceea ce denotă că nu a înţeles gravitatea acţiunilor sale şi importanţa valorii lezate, că este infractor primar, dar că anterior săvârşirii infracţiunii, în timpul minorităţii a fost cercetat penal pentru fapte vizând patrimoniul, fiindu-i aplicate sancţiuni cu caracter administrativ, că potrivit depoziţiilor martorilor M.A.N. şi A.A.I., acesta devine violent sub influenţa alcoolului, iar C.D.N. a afirmat că îi este frică de el şi de V.F., datorită agresivităţii lor, mai ales când consumă băuturi alcoolice şi că, prevalându-se de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., a încercat de fapt să-şi atenueze răspunderea penală, context în care nu pot fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecăţii şi persoanei inculpatului un pericol social relativ crescut.
Instanţa de apel a constatat că a fost respectat în cauză principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, în concret ţinându-se seama de limitele de pedeapsă prevăzute de norma legală incriminatoare, micşorate cu o treime, de gradul de pericol social al faptei comise (cel abstract şi generic, evaluat ante factum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune şi prin stabilirea minimului şi maximului posibil de sancţionare, dar în corelaţie cu cel concret ce se stabileşte post factum de organele judiciare prin analiza datelor privind conţinutul şi condiţiile concrete de realizare a infracţiunii şi cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului) şi de urmarea ireversibilă produsă.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.A.F., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate şi reducerea pedepsei aplicate, prin raportare şi la circumstanţele reale şi la cele personale ale inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Pe calea motivelor scrise depuse la dosar, recurentul inculpat a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., cu referire la împrejurarea că în mod greşit nu a fost reţinută în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă legală a provocării.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că la data de 22 iunie 2011, într-un loc public situat pe raza municipiului Suceava, inculpatul S.A.F. a aplicat victimei B.G. o singură lovitură cu pumnul în zona bărbiei, cu consecinţa proiectării acesteia pe spate, cu impact occipital de un plan dur, urmată de comoţie traumatică oarecum severă (proiectarea unui corp de cea 100 kg. în stare de intoxicaţie acută etilică neletală, la acelaşi nivel) şi care, pe fondul unui organism tarat, a condus la deces, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în faţa primei instanţe, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte critica legată de nereţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte are în vedere că pentru reţinerea provocării drept circumstanţă atenuantă se cere îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei, iar provocarea să se fi produs prin violenţă ori printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă, condiţii care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
În practică s-a statuat că pentru a se reţine circumstanţa atenuantă a provocării nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă sau ameninţătoare, ci pentru incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. se cere ca victima să dovedească o agresivitate ori o altă comportare care să fie considerată ca gravă, de natură să-i cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea infracţiunii.
În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cu cea de prim control judiciar, constată că nu este fundamentată teza potrivit căreia fapta inculpatului ar fi fost săvârşită în stare de provocare având în vedere că nu a existat o provocare din partea victimei care să justifice o ripostă atât de violentă din partea agresorului.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţelor personale ale recurentului inculpat, care a mai fost cercetat în alte dosare penale, aplicându-i-se sancţiuni cu caracter administrativ, ceea ce denotă perseverenţa infracţională, fiind de remarcat şi atitudinea inculpatului, care a încercat să îngreuneze ancheta penală cu scopul de a se sustrage de la răspunderea penală.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Este neîndoielnic că fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracţiune, precum şi împrejurările în care a fost comisă şi modul de acţionare.
Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului, cu consecinţa reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată activitatea infracţională, urmările produse, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Ca atare, apreciind că în cauză nu se justifică reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică şi legală, circumstanţele personale ale inculpatului fiind deja avute în vedere de instanţă cu prilejul aplicării sancţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului, de 5 ani închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei, respectiv cea în regim de detenţie, fiind, de asemenea, corect stabilită, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru schimbarea modalităţii de executare.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 38517 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 19 iulie 2011 la 13 februarie 2012.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 88 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 19 iulie 2011 la 13 februarie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 359/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 402/2012. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
