ICCJ. Decizia nr. 3835/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3835/2012
Dosar nr. 14455/99/2011
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 17 din 12 ianuarie 2012, Tribunalul Iaşi, secţia penală, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., a achitat pe inculpaţii P.V., C.V.A. şi P.M., sub aspectul infracţiunii de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. 180D/P/2011 din 15 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor P.M., C.V.A. şi P.V., pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că, la data de 26 septembrie 2011, au recoltat de pe o cultură spontană din apropierea oraşului Roman, cantitatea de 1.339,7 gr. cannabis destinată consumului propriu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în baza probelor administrate pe parcursul urmăririi penale, neconstatate şi însuşite de către inculpaţi, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, la data de 26 septembrie 2011, în timp ce se afla la o terasa din Complexul T.V., inculpatul P.M. a surprins o discuţie între două persoane cu privire la prepararea "laptelui de cânepă" şi a cerut detalii cu privire la această chestiune.
În aceeaşi zi, întâlnindu-se cu inculpaţii C.V.A. şi P.V., le-a povestit cele aflate, hotărând împreună să meargă în zona Roman pentru a culege cânepă în vederea preparării acestei băuturi.
Cei trei inculpaţi s-au deplasat cu autoturismul pe drumul E85, în locul denumit popular Castelul de Apă, unde au oprit autoturismul.
Inculpaţii P.M. şi C.V.A. au coborât din maşină, s-au deplasat la marginea drumului, de unde au cules mai multe fragmente de cânepă, pe care le-au pus pe bancheta din spate a autoturismului, în timp ce inculpatul P.V. a asigurat paza, pentru a nu fi surprinşi de alte persoane, în acest scop ridicând capota autoturismului pentru a crea impresia că se ocupă de remedierea unei defecţiuni la motor.
La întoarcere, în aproprierea unei treceri la nivel cu calea ferată, inculpaţii au oprit şi au ales părţile bune ale plantei, respectiv inflorescenţele, pe care le-au pus într-un rucsac de culoare verde aparţinând inculpatului C.V.A.
După aceasta cei trei s-au întors în Iaşi, inculpatul P.V. şi-a oprit o parte din cantitatea de plantă aflată în rucsac, restul rămânând în posesia lui C.V.A., la domiciliul căruia a rămas peste noapte şi inculpatul P.M.
A doua zi, pe 27 septembrie 2011, inculpatul P.M. a plecat la facultate, iar în cursul zilei s-a întâlnit cu martorii F.A. şi B.G. Împreună cu aceştia, spre seară, a mers la domiciliul inculpatului C.V.A., de unde a luat rucsacul conţinând fragmentele de cânepă culeasă, acesta rugându-l să-i păstreze şi lui o cantitate de "lapte de cânepă".
În jurul orelor 22:30, cei trei tineri au fost opriţi de organele de poliţie şi, procedându-se la efectuarea unui control, a fost găsită cânepa şi trei filtre pentru confecţionarea de ţigări.
În faţa instanţei de judecată, inculpaţii P.M., C.V.A. şi P.V. au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa de fond apreciind că sunt îndeplinite condiţiile aplicării acestei dispoziţii legale.
Examinând fapta comisă de cei trei inculpaţi, instanţa a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că deşi fapta există şi a fost comisă de inculpaţi, faţă de modul şi mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit şi de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita inculpaţilor, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iaşi, criticile privind nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, cu referire la împrejurarea că în cazul constatării aplicabilităţii procedurii reglementate prin art. 3201 C. proc. pen., instanţa de fond este obligată a pronunţa soluţia prevăzută de acest text legal.
În consecinţă, parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând, pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpaţilor la pedepse orientate spre minimul prevăzut de norma incriminatoare.
Prin Decizia penală nr. 95/2012 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut că scopul introducerii art. 3201 în Codul de procedură penală constă în accelerarea judecaţii cauzelor.
Or, interpretarea textului în sensul că acesta obligă necondiţionat la pronunţarea condamnării ar descuraja inculpaţii să apeleze la această procedură, ceea ce ar fi contrar scopului legiferării.
Prin urmare, în mod judicios prima instanţa a apreciat că redactarea alin. (7) al acestui text nu înseamnă că o altă soluţie decât condamnarea nu este posibilă.
Cu privire la soluţia de achitare a inculpaţilor, instanţa de fond a apreciat corect că pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, fapta trebuie să prezinte pericolul social al infracţiunii, ceea ce în cauză nu se constată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, parchetul a declarat recurs, reiterând criticile formulate în apel.
În concluzie, parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi a sentinţei pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului Tribunalului Iaşi, fie în vederea aplicării legale a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., fie în vederea continuării cercetării judecătoreşti.
Examinând cauza în raport de criticile formulate şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, cu privire la soluţia de achitare, potrivit legii penale, caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar al unei infracţiuni.
Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.
Este posibil ca, în concret, fapta săvârşită, deşi formal să îndeplinească toate trăsăturile pentru a fi caracterizată ca infracţiune, adică este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, dar pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.
Aşadar, este posibil ca fapta concreta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul social minim pe care îl prezintă, iar pentru combaterea acesteia nu este necesară aplicarea unei pedepse.
În astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite este minim, respectiv când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, este înlăturată răspunderea penală.
Cum însă, la incriminarea unei fapte, legiuitorul ia în considerare printre altele şi pericolul social pe care îl reprezintă o faptă, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii o faptă concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracţiuni, ceea ce acesta a făcut-o prin art. 181 C. pen.
Aceasta nu înseamnă că făptuitorul nu este pedepsit. Însă constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii penale, acestuia i se aplică o sancţiune cu caracter administrativ. Instanţa de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 181 alin. (2) C. pen., cu referire la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei concrete în raport de criteriile stabilite de legiuitor.
Sub aceste aspecte, în mod judicios instanţa de fond, în raport de condiţiile concrete ale comiterii faptei şi de urmările acesteia, precum şi în raport de persoana inculpaţilor, a constatat că aceasta a adus o atingere minimă valorilor ocrotite de lege, astfel încât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Pe de altă parte, în mod întemeiat prima instanţa a reţinut că procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. nu este incompatibilă cu altă soluţie decât cea a condamnării.
Sub acest aspect, în mod judicios sub aspectul interpretării legii instanţa a reţinut că modificările aduse alin. (4) al textului menţionat impun soluţionarea laturii penale atunci când din probele administrate la urmărirea penală rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, însă a apreciat că efectuarea acestui examen în cazurile concrete înainte de soluţionarea fondului semnifică antepronunţarea cel puţin sub aspectul sintagmei constituie infracţiune folosită de legiuitor.
S-a mai arătat că s-ar putea susţine că, pentru cazul în care intenţionează să adopte o soluţie de achitare, instanţa ar putea să respingă cererea inculpaţilor de judecare în baza probelor administrate la urmărirea penală şi să facă cercetarea judecătorească conform procedurii de drept comun, însă în cazul concret, dacă intenţionează să dispună achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. b1) C. proc. pen., este imposibil ca instanţa să motiveze respingerea cererii inculpatului de aplicare a procedurii prevăzute de art. 3201 din acelaşi cod, fără să se antepronunţe cu privire la soluţia ce urmează a fi adoptată în cauză.
Totodată, instanţa a arătat în mod judicios că interpretarea de ordin teleologic conduce de asemenea la posibilitatea instanţei de a pronunţa o soluţie de achitare, cel puţin conform art. 10 lit. b1) C. proc. pen., întrucât dacă s-ar susţine obligativitatea pronunţării unei soluţii de condamnare ori de câte ori un inculpat optează pentru procedura simplificată, acesta nu va fi încurajat să recurgă la această procedură, ceea ce ar constitui o deturnare de la scopul Legii nr. 202/2010, cu referire la simplificarea procedurilor judiciare.
În fine, în mod întemeiat instanţa de apel a reţinut că în procedura simplificată inculpatul recunoaşte fapta, şi nu incriminarea acesteia ca infracţiune.
Prin urmare, pentru motivele expuse, respingând apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe şi menţinând sentinţa atacată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, criticile formulate de parchet în recurs constatându-se a fi neîntemeiate.
De altfel, instanţa supremă, prin Decizia penală nr. 2142 din 19 iunie 2012, a statuat că se impune a se reţine că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni administrative, dacă evident instanţa constată că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Esenţa procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanţei de a înlătura probele - atunci când este cazul - administrate în mod ilegal.
Potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârşită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanţei, nu şi încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu.
Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice în prealabil - pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală - dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracţiuni.
Dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă şi recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; în caz contrar ne aflăm în prezenţa unei fapte prevăzute de legea penală şi nu a unei infracţiuni.
În consecinţă, pentru motivele expuse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 95 din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii P.M., C.V.A. şi P.V.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, conform dispozitivului, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 95 din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii P.M., C.V.A. şi P.V.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii C.V.A. şi P.V., în sumă de câte 300 RON, şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P.M., în sumă de 75 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3108/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3670/2012. Penal → |
|---|
