ICCJ. Decizia nr. 3904/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3904/2012
Dosar nr. 3760/99/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 223 din 21 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 3760/99/2010 de Tribunalul Iaşi, s-a dispus în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul S.N. a fost trimis în judecată, respectiv, din infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 211 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 40 C. pen. şi cea prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 40 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul S.N., domiciliat în Iaşi, jud. Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în formă continuată prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 40 C. pen..
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul S.N., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 40 C. pen..
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpat prin încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2011 a Tribunalului Iaşi.
S-a luat act că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 24 noiembrie 2009, ora 16:00 - 23 februarie 2011.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, au fost respinse ca nefondate pretenţiile civile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă „N.O.” Iaşi.
S-a luat act că părţile vătămate R.Z. şi C.M., persoane fără adăpost, nu au formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi din data de 01 aprilie 2010 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), 2 lit. b), c cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi tâlhărie urmată de moartea victimei prevăzută de art. 211 alin. (1), 3 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..
În actul de sesizare a instanţei de judecată s-a reţinut că în noaptea de 21 din 22 noiembrie 2009, în jurul orelor 22:30-23:00, inculpatul S.N. a venit, însoţit de un alt tânăr, la locul în care părţile vătămate R.Z. şi C.M. dormeau împreună cu martorul A.M., respectiv în cartierul D.. Aici inculpatul a început să le vorbească urât şi să le ameninţe pe cele trei persoane fără locuinţă, solicitându-le banii pe care-i aveau asupra lor. Fiindu-i frică, partea vătămată R.Z. i-a dat inculpatului suma de 3 RON, iar C.M. suma de 6 RON. Întrucât martorul A.M. nu avea bani asupra lui inculpatul l-a ameninţat atât pe el cât şi pe cele două părţi vătămate că, dacă până în seara următoare nu îi mai fac rost de suma de 60 RON îi va bate până îi va omorî. Apoi inculpatul şi însoţitorul său s-au îndepărtat de grupul celor trei. În urma lui, martorul A.M. şi partea vătămată C.M. au început să consume vin în timp ce martora R.Z. s-a culcat. În acest timp, inculpatul s-a deplasat pe spaţiul verde unde aşezat pe o plapumă dormea victima V.V. şi a început sa-l lovească cerându-i, totodată, banii pe care îi avea asupra lui. Întrucât scena se derula foarte aproape de locul unde se găsea martorul A.M., respectiv la distanţa de 5-6 metri, acesta din urma a putut vedea cum inculpatul l-a lovit de mai multe ori cu picioarele pe V.V., mai exact cu talpa adidaşilor cu care inculpatul era încălţat cu precădere în zona capului şi pieptului, trântindu-l pe spate. A căutat apoi sub salteaua pe care dormea victima şi şi-a însuşit suma de 11 RON. Cum inculpatul ştia că fusese văzut de către martor a mers apoi la acesta şi l-a ameninţat din nou că, dacă va spune ceva la poliţie, îi va omorî pentru că lui oricum nu îi este frică şi a mai făcut puşcărie. Pentru a fi mai convingător inculpatul l-a ameninţat pe martor cu un cuţit cu buton, moment în care martorul avea să vadă asupra inculpatului bancnota de 100 de mii ROL pe care o sustrăsese de la victima V.V.. Fiindu-i frică de inculpat, martorul nu a avut curajul să meargă la locul unde rămăsese victima V.V. însă starea acesteia a fost sesizată de către alţi martori ce treceau prin zonă şi care au anunţat salvarea. Victima a decedat însă în mai puţin de 24 de ore, medicii legişti constatând că moartea victimei s-a datorat comei cerebrale consecutive hemoragiei subarahnoidiene în pânza, contuziei grave cerebrale, complicată în evoluţie cu bronhopneumonie hipostatica. Cadavrul mai prezenta un infiltrat cervical anterior, consecutiv cel mai probabil comprimării formaţiunilor gâtului cu mâna şi care nu a avut rol tanatogenerator, necesitând în caz de supravieţuire 8-10 zile de îngrijiri medicale. Cu privire la această din urmă constatare s-a reţinut că, la un moment dat, martorul A.M. a văzut cum inculpatul s-a aplecat asupra victimei, acesta fiind cel mai probabil şi momentul sugrumării.
Pe parcursul urmăririi penale s-a întocmit proces-verbal de cercetare a locului faptei şi planşă foto, proces-verbal de recunoaştere după fotografii, au fost audiaţi partea vătămată R.Z., martorii A.M., M.G., G.M., C.C. şi C.P., precum şi inculpatul S.N., şi s-a întocmit proces-verbal referitor la imposibilitatea audierii părţii vătămate C.M.. De asemenea, a fost întocmit raport medico-legal de necropsie şi planşe foto referitor la victima V.V..
Pe parcursul cercetării judecătoreşti instanţa a procedat la aducerea la cunoştinţa inculpatului a drepturilor procesuale şi a acuzării, ocazie cu care acesta a declarat că nu doreşte să fie audiat cu privire la faptele de care este acuzat şi a solicitat Primăriei Comunei Rediu desemnarea unui curator pentru partea vătămată C.M..
În apărare, inculpatul S.N., prin apărător ales, a solicitat instanţei administrarea probei testimoniale cu audierea martorilor S.G., A.A., B.E., P.F. şi A.C.A., precum şi a martorului A.C. despre care s-a susţinut că ar fi martor ocular, a probei cu înscrisuri şi a probei cu înregistrări audio video.
Instanţa a încuviinţat ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei proba testimonială, dispunând audierea martorilor S.G., A.C. şi A.C.A. şi proba cu înscrisuri, respingând cererea referitoare la probele audio video cu privire la care nu s-a precizat teza probatorie şi unde se află pentru a fi solicitate. La termenul din data de 31 martie 2011 instanţa a respins cererea de audiere şi a martorilor A.A., B.E. şi P.F. întrucât teza probatorie propusă era aceeaşi cu cea referitoare la audierea martorilor S.G. şi A.C.A., deja audiaţi.
Instanţa a procedat la audierea martorului C.A., precum şi a martorilor A.C., M.G., C.P., G.M., C.C. şi S.G. şi a dispus efectuarea unui referat de evaluare cu privire la inculpat, referat întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi.
În ciuda numeroaselor demersuri făcute de instanţa de judecată nu au putut fi identificate şi audiate părţile vătămate R.Z. şi C.M., şi nici martorul A.M., acesta din urmă decedând la data de 26 ianuarie 2011.
Pe tot parcursul procedurii inculpatul S.N. s-a prevalat de dreptul la tăcere.
La termenul din data de 17 februarie 2011 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia contradictorie a părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.
Referitor la schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie, instanţa a reţinut că din analiza descrierii faptei realizată de procuror în actul de sesizare a instanţei de judecată rezultă dincolo de orice dubiu că la trimiterea în judecată a inculpatului S.N., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie s-a avut în vedere faptul că în noaptea de 21 din 22 noiembrie 2009 acesta a deposedat, prin folosirea ameninţării, pe părţile vătămate R.Z. şi C.M. de sumele de 3 şi respectiv 6 RON. Or, în condiţiile în care s-a reţinut că prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpat au fost ameninţate două părţi vătămate şi au fost afectate patrimoniile aparţinând ambelor, este evident că infracţiunea de tâlhărie reţinută nu poate îmbrăca forma simplă, fiind vorba de două acte materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, instanţa fiind sesizată cu întreaga situaţie de fapt, situaţie de fapt căreia însă procurorul i-a dat o încadrare juridică greşită.
Pe de altă parte, infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei (constând în aceea că la aceeaşi dată inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu piciorul victimei V.V., căruia i-a sustras suma de 11 RON) a fost încadrată de procuror doar în dispoziţiile art. 211 alin. (1) şi (3) C. pen.. Or, aşa cum s-a constatat din expunerea detaliată a situaţiei de fapt reţinute de procuror, presupusa agresiune ar fi fost comisă de inculpat în noaptea de 21 din 22 noiembrie 2009, în timp ce victima V.V. dormea. În acelaşi timp, din declaraţiile martorilor rezultă că victima obişnuia să doarmă în grădina unui bloc, spaţiu public cum rezultă şi din relatările martorului C.C., proprietarii de apartamente având drept de proprietate doar asupra terenului de sub bloc. În aceste condiţii era evident că referitor la această infracţiune, astfel cum este descrisă în actul de sesizare a instanţei de judecată, operau şi agravantele prevăzute de alin. (2) lit. b) şi c) ale art. 211 C. pen., respectiv săvârşirea infracţiunii în timpul nopţii şi în loc public.
Prima instanţă a mai constatat că procurorul a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor privind starea de recidivă, condamnarea avută în vedere fiind dispusă în timpul minorităţii inculpatului, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 40 C. pen. deoarece faptele ce fac obiectul actului de sesizare se pretinde că au fost comise la data de 21 din 22 noiembrie 2009, deci înainte de considerarea ca executată a pedepsei anterioare.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa, în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul S.N. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, respectiv, din infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 211 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 40 C. pen. şi de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 40 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..
Analizând probatoriile administrate în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut că vinovăţia inculpatului S.N. în comiterea faptelor descrise în actul de sesizare a instanţei nu poate fi reţinută dincolo de orice dubiu.
S-a arătat că deşi la debutul urmăririi penale au existat indicii temeinice referitoare la posibila comitere de către inculpatul S.N. a infracţiunilor pentru care era cercetat, acestea nu au fost confirmate pe parcursul cercetării judecătoreşti.
S-a reţinut că urmărirea penală şi acuzaţia adusă inculpatului S.N. de către procurori au avut la bază declaraţia părţii vătămate R.Z. şi a martorului A.M., persoane care nu au putut fi audiate nemijlocit de către instanţa de judecată, partea vătămată fiind de negăsit, la fel şi martorul (timp de mai bine de 1 an) până la decesul acestuia, intervenit la data de 26 ianuarie 2011.
Deşi instanţa a reţinut că a făcut toate demersurile posibile pentru găsirea şi audierea celor două persoane, a dispune condamnarea inculpatului doar pe baza declaraţiilor date de cei doi în cursul urmăririi penale ar însemna încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO privind dreptul inculpatului la un proces echitabil, aceasta întrucât inculpatul nu a avut posibilitatea pe parcursul procedurii să interogheze martorul şi partea vătămată şi să examineze prin observaţii sau întrebări declaraţiile acestora (a se vedea CEDO, cauzele Constantin şi Stoian împotriva României şi Caka împotriva Albaniei). Întrucât încă de la debutul urmăririi penale se cunoştea faptul că cele două persoane sunt persoane fără adăpost, era de datoria acuzării să asigure cazarea acestora în unităţi speciale (cămine) pentru a se asigura interogarea lor de către instanţa de judecată.
S-a mai menţionat că declaraţiile date de partea vătămată R.Z. şi de martorul A.M. în cursul urmăririi penale suferă de numeroase inadvertenţe şi contradicţii.
Astfel, în prima declaraţie dată în faţa organelor de poliţie partea vătămată R.Z. arată că fiind ameninţată cu bătaia de inculpatul S.N. a dat acestuia 3 RON. Ulterior, într-o declaraţie mai detaliată dată în faţa procurorului aceeaşi parte vătămată a arătat că a fost ameninţată de un tânăr, despre care a aflat de la martorul A.M. că se numeşte S.N., că o bate până o omoară dacă nu-i dă bani, context în care aceasta a dat tânărului respectiv 3 RON iar numita C.M. 4 RON. Acest tânăr era însoţit de un altul, de 14-15 ani, mai mic de statură, care însă nu a intervenit cu nimic în evenimente. A susţinut partea vătămată că după ce a luat banii şi le-a spus că până seara următoare să-i mai facă rost de 60 RON, S.N. şi celălalt tânăr au plecat spre strada principală, ea, martorul A.M. şi numita C.M. culcându-se. Partea vătămată a mai arătat că după un timp a fost trezită de martorul A.M. care i-a spus că S.N. l-a bătut pe un cetăţean care dormea pe o saltea într-un părculeţ din apropriere, moment în care se alertaseră şi oamenii de la bloc. Rezultă astfel din declaraţia părţii vătămate că martorul A.M. i-a spus despre faptul că inculpatul l-ar fi bătut pe V.V. cam la acelaşi moment cu alertarea Salvării şi că, oricum partea vătămată nu a văzut momentul presupusei loviri a victimei V.V. de către inculpat.
Prima instanţă a constatat că aceste susţineri nu se coroborează în totalitate cu cele ale martorului A.M., declaraţiile acestui martor fiind contradictorii şi între ele şi prin raportare la declaraţiile părţii vătămate R.Z..
Astfel, în declaraţia dată în faţa organelor de poliţie la data de 23 noiembrie 2009 martorul a arătat că în seara de 21 noiembrie 2009 pe la orele 23:00 inculpatul S.N. (cunoscut de martor drept G.N.) a venit în zona în care el şi cele două părţi vătămate dormeau, însoţit de „un tânăr mai mic”, şi a întrebat pe martor pe care dintre cele două femei i-o dă, inculpatul le-a cerut bani şi, de frică, partea vătămată R.Z. i-a dat 3 RON, iar C.M. 6 RON, după care, împreună cu celălalt tânăr, s-au deplasat la locul unde dormea victima V.V.. Inculpatul l-a trezit din somn pe V.V. şi a început să-l lovească cu picioarele şi să-i ceară bani. Inculpatul a luat de lângă V.V. două bancnote de 1 RON după care l-a lovit din nou cu picioarele peste corp iar de sub cap a luat o bancnotă de 10 RON. A susţinut martorul că toate acestea au fost văzute de el şi de către C.M. (persoană în imposibilitate psihică de a depune mărturie, cum arată procurorul în procesul-verbal întocmit), întrucât R.Z. adormise, şi că inculpatul i-a ameninţat cu un cuţit cu buton că îi va bate, dacă spun ceva la poliţie.
Instanţa a apreciat această declaraţie ca puţin credibilă în condiţiile în care martorul a susţinut că după ce, de frică, a dat banii pe care-i avea inculpatului partea vătămată R.Z. a şi adormit, aceasta fiind singura persoană care i-ar fi putut susţine versiunea. De altfel, chiar partea vătămată a arătat că s-au culcat toţi trei, dar după ce a văzut pe inculpat şi pe celălalt tânăr că au plecat din zonă, spre strada principală. Pe de altă parte acelaşi martor a susţinut că pe timp de noapte şi de la o distanţă de 20 de metri (distanţa dintre locul unde se afla martorul şi locul unde dormea victima este precizată în declaraţia aceluiaşi martor) a văzut cum inculpatul a luat victimei 12 RON în bancnote de 1 RON şi 10 RON.
S-a mai constatat că în declaraţia dată cu o zi anterior, acelaşi martor a relatat evenimentele într-o altă cronologie, arătând că inculpatul era însoţit de un tânăr cam de aceeaşi înălţime şi i-ar fi spus că până a doua zi să-i dea suma de 60 de RON, după care a mers la locul unde dormea V.V. şi l-a trezit din somn lovindu-l cu picioarele. În plus, martorul a susţinut că inculpatul i-a cerut lui Viziteu bani şi acesta i-a spus că nu are (singura declaraţie în care martorul susţine că inculpatul a vorbit cu victima), motiv pentru care inculpatul i-a băgat mâna în buzunarele de la pantaloni de unde i-a luat două bancnote de 1 RON, după care a început să-l lovească cu picioarele „unde apuca, inclusiv cu călcâiul de sus în jos în cap şi în piept”. Din învălmăşeală, de sub capul victimei a ieşit suma de 10 RON care a fost luată tot de inculpat; ulterior, inculpatul a venit la el şi l-a ameninţat cu un cuţit să nu spună nimic organelor de poliţie. Tot în această declaraţie martorul a arătat că şi tânărul ce însoţea pe inculpat ar fi lovit pe victimă, fără să ia vreo sumă de bani, şi că după plecarea celor doi şi martorul a plecat de la faţa locului, revenind în zonă pe la orele 04:00, aspecte ce nu au mai fost susţinute în nici una dintre declaraţiile date ulterior.
În declaraţia din data de 25 noiembrie 2009 martorul a declarat total diferit, arătând că inculpatul S.N. a venit în zonă şi i-a cerut o ţigară, martorul spunându-i că nu are. Atunci inculpatul s-a dus la victima V.V. pe care l-a lovit o singură dată cu piciorul în zona fesei, fără să-i ia vreo sumă de bani; inculpatul nu a luat bani nici de la părţile vătămate R.Z. sau C.M. şi după momentul anterior descris a plecat de la faţa locului. Ulterior, martorul s-a deplasat către V.V. pe care l-a lovit cu talpa piciorului de trei ori în zona feţei, cel mai probabil din cauză că era sub influenţa băuturilor alcoolice, ca şi cele două femei care erau cu el; martorul a mai arătat că apoi s-a culcat, trezindu-se dimineaţa, în jurul orelor 08:00 fiind chemată Salvarea de către vecini, şi că aceste aspecte au fost povestite şi fratelui său anterior prezentării martorului în faţa organelor judiciare.
Această declaraţie în care se recunoaşte drept autor al omorului căruia i-a fost victimă V.V. a fost retractată de martor în aceeaşi zi printr-o declaraţie dată în faţa procurorului, motivând că a recunoscut că el este autorului omorului întrucât aşa i-ar fi cerut rudele inculpatului, prezente la sediul parchetului anterior luării declaraţiei martorului.
În această declaraţie martorul a susţinut din nou că inculpatul S.N. a venit în zonă însoţit de un alt tânăr, însă aduce şi elemente de noutate faţă de declaraţiile anterioare. Astfel, martorul a susţinut că inculpatul a cerut bani de la el, ameninţându-i cu moartea atât pe martor, cât şi pe părţile vătămate C.M. şi R.Z.. În urma ameninţării, partea vătămată R.Z. a dat inculpatului suma de 6 RON (o bancnotă de 5 RON şi una de 1 RON), ca şi partea vătămată C.M.. Ulterior, inculpatul s-a deplasat spre parcul unde dormea victima V.V., în timp ce partea vătămată R.Z. s-a culcat, iar partea vătămată C.M. şi martorul consumau vin. Martorul a declarat că a văzut cum inculpatul S.N. a lovit pe victimă cu talpa piciorului în zona feţei şi a capului; victima V.V. s-a ridicat în şezut (element de noutate ce a apărut în declaraţiile martorului - persoană neştiutoare de carte - după ce organelor de urmărire penală le-au fost comunicate concluziile provizorii ale necropsiei de către I.M.L., concluzii în care se arată că „leziunile s-au putut produce prin lovire urmată de cădere cu impact cranian dr.”), dar nu a spus nimic, căzând ulterior din nou pe spate. Martorul a declarat şi faptul că inculpatul s-a aplecat şi a luat ceva de pe jos, probabil bani (deşi anterior susţinuse că a văzut şi valoarea bancnotelor sustrase de inculpat), şi că între locul unde era el şi cel unde dormea victima erau cam 5-6 metri; tânărul ce-l însoţea pe inculpat nu mai era la faţa locului, plecând anterior spre strada mare. De asemenea, martorul a arătat că a fost ameninţat de inculpat să nu declare nimic organelor de poliţie, dar, deşi anterior susţinuse că inculpatul l-a ameninţat arătându-i un cuţit cu buton, acum susţine că inculpatul i-a arătat o bancnotă de 10 RON şi că ameninţarea cu cuţitul a fost adresată atât martorului, cât şi celor două părţi vătămate la momentul imediat ulterior luării banilor de la acestea, deşi partea vătămată R.Z. nu a amintit nimic despre vreun cuţit în declaraţia dată.
Faţă de existenţa acestor numeroase contradicţii între declaraţiile martorului A.M. prima instanţă a apreciat că acestea nu pot constitui temei al condamnării inculpatului S.N., declaraţia martorului fiind neveridică şi din perspectiva faptului că apare mai reală declaraţia acestuia în care se recunoaşte autor al agresiunii comise asupra victimei V.V., această declaraţie fiind susţinută de declaraţia dată de martorul C.A., atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată. În plus, s-a argumentat că motivarea dată de martorul A.M. pentru revenirea asupra acestei recunoaşteri (că la data de 25 noiembrie 2009 ar fi fost influenţat de rudele inculpatului, prezente la sediul parchetului) nu poate fi reală în condiţiile în care în declaraţia de recunoaştere martorul a precizat expres că a povestit şi fratelui său, C.A., ceea ce făcuse, după care a venit la Iaşi pentru a recunoaşte în faţa organelor de urmărire penală, aspect susţinut de însăşi declaraţia martorului C.A., or, dacă A.M. ar fi declarat la acel moment cum l-au învăţat rudele inculpatului anterior intrării la audieri, se pune întrebarea de ce a relatat aceleaşi aspecte fratelui său în ziua anterioară.
S-a apreciat că posibilitatea ca martorul A.M. să fie autorul agresiunii asupra victimei V.V. este susţinută şi de declaraţiile martorilor A.C. şi S.G.. Primul martor a relatat că în seara de 21 noiembrie 2009 (pe 22 noiembrie 2009 s-a aflat de decesul victimei) a văzut cum V.V. era agresat de martor şi de părţile vătămate, pe motiv că victima s-ar fi dat la cele două femei (dosar instanţă), iar cel de-al doilea a relatat că în aceeaşi noapte a asistat la un conflict dintre V.V. şi A.M., conflict în care victima V.V., culcat fiind, era lovit cu picioarele de A.M., şi a cărui aplanare a încercat-o inculpatul S.N..
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că există un dubiu cu privire la vinovăţia inculpatului S.N. în comiterea faptelor, dubiu care nu poate profita decât acestuia. Acest dubiu vizează nu doar infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei (agresiunea a cărei victimă a fost V.V. putând să fi fost comisă de o altă persoană), dar şi infracţiunea de tâlhărie în formă continuată presupus a fi fost comisă asupra părţilor vătămate R.Z. şi C.M..
Pentru motivele expuse a fost apreciată declaraţia martorului A.M. ca lipsită de veridicitate, mai aproape de adevăr fiind declaraţia acestuia în care se recunoaşte autor al agresiunii comise asupra numitului V.V., declaraţie în care a precizat că inculpatul S.N. nu a cerut nici o sumă de bani de la el, sau de la părţile vătămate şi nici nu i-a ameninţat în acest scop.
S-a argumentat că, înlăturarea declaraţiei martorului A.M. nu poate avea loc decât în integralitatea ei, întrucât este afectată de contradicţii cu privire la toată activitatea infracţională presupus comisă de inculpat, astfel că declaraţia părţii vătămate R.Z. nu se mai coroborează cu un alt mijloc de probă administrat în cauză pentru a putea sta la baza condamnării inculpatului pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, condiţie impusă de dispoziţiile art. 75 C. proc. pen., mai ales în condiţiile în care această parte vătămată s-a sustras de la obligaţia de a-şi susţine reclamaţia în faţa instanţei de judecată, iar, dintre ceilalţi martori audiaţi în cauză nici unul nu cunoaşte aspecte privind sumele de bani presupus sustrase de inculpat de la cele două părţi vătămate, sume care nu au fost găsite (şi nici căutate) asupra acestuia, procesul verbal de cercetare a locului faptei fiind întocmit de organele de urmărire penală cu încălcarea prevederilor art. 92 C. proc. pen. (un singur martor asistent, A.M., care trebuia să fie suspect în cauză).
S-a arătat că deşi este adevărat că inculpatul S.N. a mai fost anterior condamnat definitiv pentru comiterea unei infracţiuni de tâlhărie şi persoanele cu antecedente penale beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, prezumţie care nu a fost răsturnată în cauză.
Prima instanţă a concluzionat că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe, şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incorecte, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, s-a impus a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Faţă de motivele anterior arătate, instanţa a dispus achitarea inculpatului S.N. sub aspectul comiterii ambelor infracţiuni cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Având în vedere soluţia dispusă cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului S.N., instanţa, în baza art. 350 C. proc. pen., a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpat prin încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2011 a Tribunalului Iaşi, luând act că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 24 noiembrie 2009, ora 16:00, - 23 februarie 2011.
Întrucât în latura penală a cauzei s-a concluzionat de către instanţă că inculpatul nu se face vinovat de comiterea agresiunii care a condus la moartea victimei V.V., instanţa a respins ca nefondate pretenţiile civile formulate în cauză de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă „N.O.” Iaşi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru motive de netemeinicie, sub aspectul aprecierii eronate a probelor administrate în cursul procesului penal, ce a condus la pronunţarea unei soluţii greşite de achitare a inculpatului de către instanţa de fond şi pe considerentul că în cauză nu a fost dovedită situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare, vinovăţia inculpatului rezultând indubitabil din probele legal administrate în cursul urmăririi penale.
Prin decizia nr. 71/2012 din 5 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Inculpatul s-a prevalat de dreptul de a nu da declaraţii.
În contextul devolutiv al apelului şi limitelor acestei căi de atac, instanţa de apel, pentru lămurirea unor împrejurări ce ţin de modul în care s-au derulat în concret acţiunile şi în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi egalităţii armelor, în respectarea jurisprudenţei constante CEDO, şi pentru a statua cu valoare de certitudine în ce împrejurări victima a fost agresată, a procedat la extinderea probatoriului prin reaudierea martorilor A.C. şi M.G. şi solicitarea unor precizări la raportul medico-legal de necropsie referitoare la posibilitatea de deplasare a victimei V.V. între momentul agresiunii şi momentul când a intervenit decesul, respectiv, aprecierea asupra intervalului de timp scurs între momentul aplicării loviturilor şi instalarea leziunilor cerebrale şi, de asemenea, intervalul de timp scurs între instalarea leziunilor cerebrale şi momentul când a intervenit decesul.
Prin suplimentul la raportul la raportul medico-legal de necropsie a victimei V.V. s-a precizat că leziunile pe care le-a prezentat victima (traumatism cranio-cerebral cu hemoragie subarohnoidiană în pânză, contuzie gravă cerebrală complicată cu evoluţie de bronhopneumonie hipostatică) au caracter recent, putând data de circa 1-2 zile anterior datei decesului, timpul scurs între agresiune şi instalarea leziunilor cerebrale, care au dus la deces putând fi cuprins între câteva ore şi 1-2 zile, interval de timp favorizat de numeroşi factori endo sau exogeni (stare de nutriţie, stare metabolică a organismului, frig, umezeală, etc.).
Examinând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi probelor administrate în faza apelului, prin prisma criticilor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că a respectat principiul nemijlocirii judecăţii, consacrat în art. 289 C. proc. pen. procedând la readministrarea probelor din cursul urmăririi penale, pentru a lua cunoştinţă direct de relatările martorilor şi părţilor vătămate în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.
Astfel, prima instanţă a procedat la audierea martorilor C.A., A.C., M.G., C.P., G.M., C.C. şi S.G. şi a dispus efectuarea unui referat de evaluare cu privire la inculpat.
În ciuda demersurilor legale efectuate de prima instanţă, nu au putut fi identificate şi audiate părţile vătămate R.Z. şi C.M. şi nici martorul A.V., acesta din urmă decedând la data de 26 ianuarie 2011.
Nici în faţa instanţei de apel nu au putut fi audiate părţile vătămate R.Z. şi C.M..
Pe tot parcursul procedurii în faţa instanţei de fond şi de apel, inculpatul S.N. s-a prevalat de dreptul la tăcere.
Din analiza descrierii faptelor realizată de procuror în actul de sesizare a instanţei a rezultat că la trimiterea în judecată a inculpatului S.N. sub aspectul săvârşirii celor două infracţiunii de tâlhărie, în concurs real, s-a avut în vedere faptul că în noaptea de 21-22 noiembrie 2009 acesta a deposedat, prin folosirea ameninţării, pe părţile vătămate R.Z. şi C.M. de sumele de 3 RON şi respectiv 6 RON, şi, la aceeaşi dată, a aplicat mai multe lovituri cu piciorul victimei V.V., în timp ce dormea, căreia i-a sustras suma de 11 RON, victima decedând însă, în mai puţin de 24 de ore.
Întreaga urmărire penală şi acuzaţia formulată împotriva inculpatului au avut la bază declaraţiile părţilor vătămate R.Z. şi a martorului A.M., care dormeau împreună cu partea vătămată C.M. - oameni ai străzii - pe spaţiul verde din municipiul Iaşi.
Pentru a se ajunge la concluzia condamnării legea prevede că probele administrate să fie în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului şi să nu lase nici un dubiu cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia, or, în cauză, aceste exigenţe nu sunt realizate.
Prima instanţă, dând eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, amplul proces de evaluare a realităţii obiective, prin prisma elementelor de ordin obiectiv, concretizate în probele administrate, conducând la formarea convingerii instanţei de fond asupra inexistenţei vinovăţiei inculpatului S.N., în săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar şi a celor administrate în mod nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti, a stabilit în mod corect că elementele de fapt probate, sunt insuficiente pentru a constitui temeiurile unei condamnări, în cauză conturându-se o serie de inadvertenţe, nelămuriri, iar o semnificaţie extrem de importantă prezintă faptul că evaluarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, în urma efectuării operaţiunii de sinteză, nu permite constatarea unei situaţii de fapt complete, în derularea acţiunilor.
Astfel, probele administrate în faza cercetării judecătoreşti în apel nu au fost de natură să conducă la stabilirea unei alte realităţi obiective, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului S.N. în săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Martorul A.M., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale a prezentat variante diferite ale modului în care s-au derulat evenimentele în noaptea de 21-22 noiembrie 2009, iar martorul C.A. a precizat că ulterior datei de 21-22 noiembrie 2009 fratele său, A.M., era foarte afectat de ceea ce făcuse, spunându-i că el este cel care l-a omorât pe V.V..
De asemenea, martorul A.C. a relatat faptul că a văzut că în seara respectivă A.M. îl lovea pe V.V., confirmând şi existenţa unei situaţii conflictuale de notorietate în zonă, între cei doi.
Plasarea în timp a incidentului, orele (2200-2300) a fost contrazisă de declaraţia martorului C.C. în contextul în care, în intervalul orar 2200-0000 a ieşit de mai multe ori în balcon, însă, nimic deosebit nu i-a atras atenţia, iar în jurul orei 0000 victima nu se mai afla în locul obişnuit pe salteaua din spatele blocului.
De asemenea, instanţa de fond a examinat cauza şi în raport de dispoziţiile art. 75 C. proc. pen., declaraţiile date de partea vătămată R.Z. în cursul urmăririi penale, pe care s-a sprijinit acuzarea, fiind singulare în contextul probelor administrate, şi nefurnizând alte elemente de ordin probator care să le susţină, ele cuprind numeroase inadvertenţe şi contradicţii referitoare la cronologia evenimentelor relatate, chiar şi reveniri şi elemente de noutate faţă de declaraţiile iniţiale, lipsindu-le de veridicitate.
Aşadar, în mod justificat prima instanţă a constatat că, prin conţinutul său, ansamblul probator existent în cauză nu are caracter cert şi decisiv în înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie consacrată de lege în favoarea inculpatului şi, întrucât în cauză probele în acuzare conţin informaţii îndoielnice cu privire la vinovăţia inculpatului, instanţa nu-şi poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine, astfel că, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (în dubio pro reo”, iar câtă vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc, soluţia de achitare a inculpatului S.N. dispusă de prima instanţă fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise de recurs şi din concluziile procurorului de şedinţă pentru greşita achitare a inculpatului în baza unei eronate interpretări a probelor, neobservarea faptului că starea de fapt avută în vedere în rechizitoriu s-a bazat pe probe ce s-au coroborat; în drept a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen..
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 38515 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
După cum rezultă din analiza hotărârilor anterior pronunţate instanţele au concluzionat legal, temeinic şi riguros motivat că, în speţă, probele administrate nu sunt apte a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului.
Din analiza şi evaluarea probelor administrate şi, în parte, readministrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate în faţa primei instanţe şi a celei de apel s-a reţinut just că acestea cuprind contradicţii esenţiale şi că în majoritatea lor nu se coroborează spre a demonstra, mai presus de orice dubiu, vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Soluţia de achitare dispusă de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel a oferit o corectă interpretare şi aplicare dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 1 alin. (1) şi art. 3 C. proc. pen.. Astfel, formarea convingerii instanţei reprezintă rezultatul unui proces de apreciere individuale şi în ansamblu a tuturor probelor, instanţa acordând relevanţă şi fundamentându-şi soluţia pe probele ce se coroborează, conducând spre concluzii identice sau similare asupra stării de fapt şi vinovăţiei inculpatului şi înlăturând probele care nu se coroborează.
În cauza dedusă judecăţii probele administrate nu au fost apte a forma convingerea instanţei în sensul că inculpatul este vinovat de comiterea infracţiunilor ce i-au fost imputate, existând serioase dubii ce au făcut imposibilă dispunerea unei soluţii de condamnare.
Instanţa de recurs, în baza propriei evaluări a probelor administrate constată că - după cum corect s-a reţinut şi în considerentele hotărârilor criticate - probele au conturat o situaţie de fapt neclară, existând inadvertenţe şi contradicţii ce nu au putut fi elucidate pentru a se stabili vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Se constată, astfel, că declaraţiile martorului A.M. sunt contradictorii şi nu se coroborează cu celelalte probe, creând dubii cu privire la credibilitatea şi/sau sinceritatea martorului, care a oscilat între oferirea de date privind comiterea infracţiunilor de către inculpat şi recunoaşterea comiterii, de către el însuşi, a unor acte ce au condus la uciderea victimei.
De asemenea, declaraţiile părţii vătămate R.Z. nu au fost susţinute de alte probe, neavând un caracter cert şi indubitabil spre a se putea concluziona că inculpatul este autorul infracţiunii de tâlhărie în formă continuată.
Aşa fiind, faţă de imposibilitatea stabilirii neechivoce a stării de fapt şi identităţii persoanei vinovată de comiterea infracţiunilor imputate inculpatului, în mod legal şi temeinic, contrar susţinerilor parchetului, instanţele au dispus achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen..
Se constată, de asemenea, că instanţa de apel, exercitându-şi rolul activ în aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, a reaudiat martorii A.C. şi M.G., solicitând, de asemenea, precizări la raportul medico-legal de necropsie, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică, just şi complet motivată, criticile invocate în recurs neputând fi primite.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei penale nr. 71 din data de 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iasi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul S.N..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3783/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 3910/2012. Penal → |
|---|
