ICCJ. Decizia nr. 426/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 426/2012
Dosar nr. 5977/107/2010
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 542/2010 a Tribunalului Alba a fost condamnat inculpatul C.C.V. la:
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată raportat la art. 246 C. pen.;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33, 34 C. pen. a contopit pedepsele în cea mai grea de 3 ani închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani ce constituie termen de încercare.
În baza art. 863 C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare de 5 ani, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Alba;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A fost atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
S-a constat că s-a restituit suma de 500 RON către denunţătorul B.P., aspect consemnat în procesul-verbal încheiat de organul de urmărire penală la data de 9 iunie 2010, depus la dosarul cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
În aprilie 2007, denunţătorul B.P. a sesizat Postul de Poliţie Ceru-Băcăinţi cu privire la faptul că din locuinţa sa din localitatea Ceru-Băcăinţi au fost sustrase bunuri şi suma de 380 dolari de către chiriaşi, când au plecat din spaţiul respectiv. Sesizarea a fost comunicată de denunţător prin poştă, cu tichet recomandat.
Inculpatul, în calitate de şef de post la Postul de Poliţie Ceru-Băcăinţi, nu a înregistrat această sesizare nici ca plângere penală şi nici în registrul de corespondenţă.
Inculpatul a căutat-o pe numita M.A. aducându-i la cunoştinţă conţinutul sesizării, încercând astfel să rezolve amiabil reclamaţia.
Denunţătorul a scris reclamaţia de mână, a făcut copie după ea şi a trimis copia la poliţie, păstrând originalul.
Inculpatul a arătat că nu a înregistrat sesizarea primită, întrucât era copie şi nu originalul.
Ca atare, sesizarea denunţătorului nu a primit niciun număr de înregistrare.
După câtva timp de la sesizare, în toamna anului 2007, denunţătorul l-a contactat telefonic pe inculpat şi i-a cerut să vină acasă pentru a discuta despre sesizare.
Cu acea ocazie, inculpatul i-a solicitat denunţătorului suma de 1.000 RON, cu titlu împrumut, fără ca nimeni altcineva să fi fost de faţă.
De la această întâmplare şi până în ziua organizării flagrantului, părţile nu s-au mai întâlnit.
Tot în anul 2007, denunţătorul a trimis sesizare şi la Poliţia Alba Iulia. Ca atare denunţătorul, deşi a făcut sesizare la Postul de Poliţie Ceru-Băcăinţi, nu a aşteptat rezolvarea acesteia şi a făcut sesizare şi la Poliţia Alba Iulia.
În acest context, s-a procedat la organizarea flagrantului. Astfel, denunţătorul l-a contactat telefonic pe inculpat, care era în gara Alba Iulia cu un prieten şi, a acceptat invitaţia denunţătorului de a merge acasă la el.
La acest moment, inculpatul nu mai lucra la Postul de Poliţie Ceru-Băcăinţi, ci la Cugir.
Acasă la denunţător, inculpatul nu i-a cerut acestuia o sumă de bani. Discuţia a debutat cu probleme de sănătate, cheltuieli ale inculpatului şi apoi s-a discutat că inculpatul nu mai lucrează la Postul de Poliţie Ceru-Băcăinţi. Inculpatul i-a cerut denunţătorului să scrie pe un bilet ,,la cât se ridică’’ paguba şi a arătat că nu ştie la cine este dosarul repartizat. A fost întrebat expres de denunţător: ,,deci la dumneata a fost tot timpul dosarul’’?, iar răspunsul inculpatului a fost clar: ,,la mine şi după aia, la un coleg de-al meu ce e plecat, dar o rezolv eu’’.
Denunţătorul a scris pe un bilet suma de 340 dolari, bilet pe care inculpatul l-a luat şi apoi denunţătorul a numărat banii pregătiţi de organul de poliţie, spunându-i ,,cu ăştia în plus, cât trebuie să dai la … unde trebuie să dai … la unul plus la doi la câţi trebuie să dai, nu-mi spune numele’’.
Răspunsul inculpatului a fost: ,,îmi e ruşine’’ ,,păi ce să zic? cât zici dumneata’’. Denunţătorul a replicat ,,suma de 500 RON dintâi şi apoi mai dăm’’, după care a urmat confirmarea inculpatului: e bine …, iar denunţătorul a mai întărit odată, clar că se va ,,mai primi o sumă ulterior’’ şi a făcut vorbire de Poliţia de la Alba Iulia.
În final, potrivit interceptării convorbirii, denunţătorul a spus ,,ţi-am dat ăştia 10 ca să te descurci acum, dacă vrei îţi mai dau … iar inculpatul a replicat ,,nu, destul’’ şi după saluturile de rigoare a dat să părăsească camera, conform procesului-verbal încheiat la data realizării flagrantului - 2 aprilie 2010. Inculpatul a deschis uşa imobilului cu intenţia de a părăsi acest spaţiu, moment în care au intervenit organele de poliţie pentru identificarea şi reţinerea acestuia. În acel moment inculpatul a scos din buzunarul stâng al hainei cu care era îmbrăcat, mai multe bancnote de 50 RON pe care le-a aruncat pe lângă el, pe un corp de mobilier, precum şi un bilet pe care era scris ,,340 $’’.
La acel moment au fost prezenţi martori asistenţi care au semnat acest proces verbal fără menţiuni sau obiecţiuni.
Cu acea ocazie, cât şi ulterior, în toate declaraţiile sale, inculpatul a precizat că nu a avut asupra sa suma de bani şi că denunţătorul a încercat să i-o introducă în interiorul hainei, când a intenţionat să părăsească imobilul.
Procesul-verbal din 2 aprilie 2010 menţionat mai sus nu a fost desfiinţat producând efecte. De asemenea, înregistrările convorbirilor autorizate, dintre inculpat şi denunţător nu au fost contestate.
Tribunalul a reţinut că în conturarea stării de fapt au relevanţă juridică penală următoarele aspecte:
1. inculpatul a primit o sesizare şi nu a înregistrat-o în niciun registru;
2. la discuţia anterioară realizării flagrantului l-a lăsat pe denunţător să creadă că este înregistrat un dosar şi este în derulare;
3. la momentul realizării flagrantului inculpatul a avut aceeaşi poziţie, arătând că dosarul (care nici nu exista de fapt) a fost la el, apoi la un coleg şi că îl va rezolva el;
4. deşi nu mai avea nicio competenţă i-a promis că se rezolvă sesizarea.
S-a arătat că acţiunile inculpatului de inducere în eroare a denunţătorului sunt evidente: inducerea ideii că există un dosar, lăsat în soluţionare şi că va interveni pentru soluţionarea lui şi că ele reprezintă elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în condiţiile art. 215 alin. (1) C. pen., motiv pentru care instanţa a admis cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 modificată, în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului care la data de 17 iulie 2007 în calitate de şef de Post în cadrul Postului de Poliţie Ceru-Băcăinţi, nu a înregistrat o plângere penală depusă de denunţătorul B.P., prin tichet recomandat, pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat şi abuz de încredere de către M.Gh. şi M.A., cauzându-i o vătămare intereselor legale ale denunţătorului şi obţinerea unui avantaj patrimonial pentru soţii M.Gh. şi M.A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată raportat la art. 246 C. pen.
Apărările inculpatului au fost înlăturate de instanţă ca fiind de circumstanţă şi nedovedite de materialul probator.
Astfel, s-a arătat că denunţătorul i-a solicitat să nu înregistreze sesizarea. Or, acest aspect nu s-a dovedit şi chiar dacă s-ar fi dovedit, inculpatul nu putea să ţină cont, în raport de calitatea şi atribuţiile pe care şi le cunoştea, de o solicitare a unui cetăţean, câtă vreme orice act trebuie înregistrat, fie în registru de plângeri, fie într-un registru de corespondenţă.
Este fără relevanţă că inculpatul a intenţionat rezolvarea amiabilă a sesizării, fără a respecta demersul legal şi procedura legală.
Lipsa intenţiei în săvârşirea faptelor, cu relevanţă penală, nu poate fi probată.
Instanţa a arătat că acţiunile de inducere în eroare a denunţătorului efectuate de inculpat, trebuie raportate de la momentul anului 2007, prin înlăturare şi apoi momentul flagrantului.
Inducerea în eroare a fost de la momentul la care l-a lăsat să creadă că există un dosar şi nu are relevanţă că denunţătorul ,,fiind instruit de către organul de poliţie, anterior flagrantului cunoştea la acel moment că nu există sesizare înregistrată la Ceru-Băcăinţi.’’
Inculpatul a primit o sumă de bani pentru analizarea, soluţionarea unui dosar ce nu exista, astfel încât această sumă are caracterul prejudiciului cauzat denunţătorului.
În individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a reţinut că este relevantă cauzei caracterizarea făcută de Inspectoratul de Poliţie Alba - Resurse Umane cu privire la abaterile săvârşite de agentul de poliţie C.C.V., un număr de 7 abateri din care 6 abateri pentru neglijenţă sau lipsă de preocupare în îndatoririle de serviciu, iar ultima abatere din 2009, pentru împrumuturi de sume de bani de la diverşi cetăţeni din Ceru-Băcăinţi şi alte localităţi, precum şi determinarea unor cetăţeni să contacteze împrumuturi în beneficiul inculpatului fără a restitui sumele şi întârziind achitarea ratelor.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul solicitând desfiinţarea hotărârii şi, în rejudecare achitarea sa în temeiul art. 10 alin. (1) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ori în subsidiari temeiul art. 10 lit. d), pentru faptele reţinute în sarcina sa. În un al doilea subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei şi dispunerea suspendării ei condiţionate.
Prin Decizia penală nr. 52 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de inculpatul C.C.V. împotriva Sentinţei penale nr. 542 din 6 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar penal nr. 5977/107/2010.
A desfiinţat sentinţa penală atacată numai sub soluţiei de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. şi procedând la o nouă judecată, în aceste limite:
A descontopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului C.C.V. în elementele ei componente, de 3 ani şi respectiv 6 luni închisoare.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul C.C.V. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că starea de fapt stabilită de tribunal este corectă, realizându-se şi o încadrare juridică legală în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu.
Din probele administrate (plângerea formulată de B.P., procesul-verbal de verificare a înregistrării plângerii, declaraţiile inculpatului în care recunoaşte că nu a înregistrat această plângere) a rezultat fără dubiu că partea vătămată a trimis poliţiei Ceru-Băcăinţi o plângere prin care reclama săvârşirea unor fapte penale în dauna sa care nu a fost înregistrată de inculpat deşi acesta, potrivit atribuţiilor de serviciu era dator să o înregistreze.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen.
Susţinerea inculpatului în sensul că această faptă nu există ori că nu a existat intenţia de a o săvârşi nu poate fi primită. În mod corect au fost înlăturate de către instanţa de fond, ca fiind circumstanţiale şi lipsite de relevanţă, raportat la obligaţiile profesionale, apărările inculpatului potrivit cărora nu a înregistrat plângerea deoarece a urmărit rezolvarea ei amiabilă, ori pentru că petentul nu a dorit aceasta sau deoarece era depusă în copie.
În ceea ce priveşte cealaltă faptă reţinută în sarcina inculpatului Curtea a arătat următoarele:
La data de 2 aprilie 2010 inculpatul a fost contactat telefonic de către denunţător care i-a solicitat să se deplaseze la domiciliul său pentru a discuta despre plângerea formulată. În urma discuţiei inculpatul a fost de acord să se deplaseze acasă la denunţător. În acel moment la domiciliul denunţătorului se aflau organele de poliţie pregătite pentru realizarea unui flagrant, care au şi pus la dispoziţia denunţătorului suma de 500 RON pentru a fi înmânată inculpatului.
În cadrul discuţiilor purtate la domiciliul denunţătorului inculpatul nu a pretins acestuia nici o sumă de bani şi i-a adus la cunoştinţă că nu mai lucrează la Ceru-Băcăinţi şi că nu cunoaşte care este stadiul dosarului. În acest context inculpatul a susţinut mincinos că dosarul a fost în lucru la el şi apoi a fost repartizat unui coleg însă se va interesa de cursul său. Denunţătorul a oferit inculpatului suma de 500 de RON, pentru rezolvarea problemei, sumă a cărei primire inculpatul a acceptat-o.
Instanţa de fond a calificat această faptă ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.
Potrivit dispoziţiilor codului penal:
„Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”
Potrivit definiţiei legale a infracţiunii pentru existenţa acesteia este necesar să existe o inducere în eroare.
În speţă această inducere în eroare nu a existat deoarece denunţătorul cunoştea la momentul discuţiilor că inculpatul nu a înregistrat plângerea sa, discuţia dintre părţi fiind purtată în contextul în care cu ştiinţa denunţătorului în locuinţa sa se organiza un flagrant. De asemenea suma de bani oferită de denunţător, ce ar reprezenta pretinsa pagubă a acestuia nu îi aparţinea fiind pusă la dispoziţie de către organele de cercetare penală. Chiar dacă susţinerile inculpatului în cadrul discuţiei purtate cu denunţătorul au fost mincinoase nu se poate reţine că s-a realizat conţinutului infracţiunii de înşelăciune atâta vreme cât nu a avut şi nici nu putea avea loc, în contextul menţionat, inducerea în eroare a denunţătorului. De asemenea remiterea sumei de bani nu s-a realizat urmare a susţinerilor neadevărate ale inculpatului ci în cadrul planului de organizare a flagrantului astfel cum fusese conceput. Important în acest sens este că inculpatul nu-l contactase pe denunţător - potrivit susţinerilor acestuia din anul 2007 când a primit de la acesta suma de 1.000 RON împrumut, şi că întâlnirea din 2 aprilie 2010 a fost realizată din iniţiativa exclusivă a denunţătorului şi organelor de urmărire penală.
În consecinţă Curtea a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 215 C. pen., astfel că sub acest aspect se impune adoptarea unei soluţii de achitare a inculpatului.
În condiţiile în care în cauză nu numai inculpatul a declarat apel, punerea în discuţie a unei alte încadrări juridice a faptei pentru a atrage o soluţie de condamnare a inculpatului nu este posibilă deoarece ar presupune încălcarea principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 372 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei Curtea a reţinut că aceasta s-a realizat în mod judicios prin luarea în considerare a tuturor criteriilor prev. de art. 72 C. pen. şi urmărindu-se realizarea scopului educativ şi preventiv a pedepsei astfel cum este el reglementat de art. 52 C. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 52 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpatul C.C.V.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia critică decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.
În motivarea recursului se arată că inculpatul a avut intenţia de a induce în eroare partea vătămată, aspect ce rezultă din împrejurarea că acesta cunoştea faptul că nu înregistrase în cursul anului 2007 plângerea denunţătorului şi prin urmare nici nu exista pe rolul poliţiei din Ceru-Băcăinţi un dosar penal având drept obiect plângerea acestuia, a acceptat primirea unei sume de bani de la denunţător pentru a interveni pe lângă colegii săi în vederea rezolvării favorabile a unui dosar fictiv.
Inculpatul a acţionat în scopul obţinerii pentru sine a unui folos material injust, iar faptul că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea sumei, urmare a surprinderii în flagrant a inculpatului, nu înseamnă că nu a existat o pagubă.
Inculpatul C.C.V. critică decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., arătând în motivarea recursului că nu a avut intenţia de a-l împiedica pe denunţător să-şi exercite drepturile procesuale şi, în plus, nici nu a existat o vătămare a intereselor legale ale acestuia.
Inculpatul solicită achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
În drept, recursurile au fost întemeiate disp. art. 3859 pct. 12, 18 C. proc. pen.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Probele administrate în ambele faze ale procesului penal au demonstrat fără dubiu că inculpatul a săvârşit infracţiunea prev.de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 236 C. pen.
În fapt, la data de 17 iulie 2007, inculpatul, în calitate de şef de post în cadrul Postului de Poliţie Ceru-Băcăinţi, nu a înregistrat o plângere penală trimisă prin poştă de către martorul B.P. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi abuz de încredere de către numiţii M.Gh. şi M.A., cauzând astfel o vătămare intereselor legale ale martorului şi obţinerea unui avantaj patrimonial pentru soţii M.
Martorul denunţător B.P. a arătat constant pe parcursul procesului penal că la data de 17 aprilie 2007 a formulat o plângere penală împotriva făptuitorilor M.Gh. şi M.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi abuz de încredere, plângere ce a fost trimisă Postului de Poliţie comuna Băcăinţi prin tichet recomandat.
Declaraţia martorului B.P. se coroborează de declaraţiile inculpatului, prin care recunoaşte că nu a înregistrat plângerea, motivând că aceasta era în fotocopie şi nu era lizibilă, precum şi cu procesul-verbal aflat la dosar urmărire penală din care reiese că în urma verificărilor efectuate la Postul de Poliţie comuna Băcăinţi nu a fost identificată în registrul de evidenţă a lucrărilor penale şi în registrul de corespondenţă ordinară plângerea formulată de către martor.
Inculpatul a susţinut în apărarea sa că nu a înregistrat plângerea la cererea denunţătorului, care nu a dorit acest lucru urmărind o soluţionare amiabilă cu soţii M., aspect contrazis de către martor în declaraţiile sale.
Pe de altă parte, şi într-o astfel de ipoteză, inculpatul avea obligaţia legală de a înregistra o astfel de plângere, faţă de calitatea pe care o avea şi atribuţiile ce-i reveneau.
Este reală susţinerea inculpatului că acesta a invocat soluţionarea amiabilă a litigiului dintre martor şi soţii M., aspect confirmat şi de către martora M.A.
Astfel, aceasta arată că în cursul anului 2007, inculpatul a contactat-o şi i-a relatat că împotriva sa există o plângere penală formulată de B.P., întrebând-o dacă a locuit în apartamentul acestuia şi dacă trebuie să-i remită vreo sumă de bani.
Inculpatul avea asupra sa plângerea penală într-un plic. I-a dat de înţeles că a fost trimisă de către denunţător prin scrisoare recomandată şi i-a cerut acesteia să plătească martorului suma respectivă, dar a refuzat pentru că nu se considera datoare.
Încercarea de a soluţiona pe cale amiabilă solicitarea denunţătorului nu îl exonerează însă pe inculpat de răspunderea penală, din moment ce acesta avea obligaţia înregistrării plângerii şi efectuării demersurilor legale pentru soluţionarea acesteia.
Procedând în acest mod, inculpatul a cauzat o vătămare intereselor legale ale denunţătorului, cu consecinţa obţinerii pentru soţii M. a unui avantaj patrimonial.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea recurentului inculpatul în sensul că această faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în raport de criteriile prev. de art. 181 alin. (2) C. pen.
Astfel, inculpatul ocupa funcţia de şef al Postului de Poliţie comuna Băcăinţi, calitate în care trebuia să respecte dispoziţiile legale şi să-şi exercite atribuţiile de serviciu în conformitate cu acestea.
Înalta Curte, în ceea ce priveşte persoana inculpatului, are în vedere faptul că acesta a avut o atitudine procesuală parţial sinceră, încercând să motiveze prin conduita denunţătorului, omisiunea înregistrării plângerii iar în perioada 1996 - 2009 acesta a fost sancţionat în mai multe rânduri pentru neglijenţă sau lipsa de preocupare în îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi comportare necorespunzătoare.
De asemenea, nu poate fi omisă nici urmarea produsă prin fapta inculpatului, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se în fapt că la data de 2 aprilie 2010, inculpatul, în calitate de agent de poliţie în cadrul Poliţiei Cugir - Compartimentul de Siguranţă Publică şi Patrulare - a primit de la B.P. suma de 500 RON, lăsând să se creadă că au influenţă asupra unui alt coleg poliţist, pentru a-l determina să propună o soluţie favorabilă în dosarul în care denunţătorul avea calitatea de parte vătămată.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul i-a condus în eroare pe denunţător, creându-i convingerea că există un dosar penal şi că va interveni pentru soluţionarea favorabilă a acestuia în schimbul unei sume de bani, motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 215 alin. (1) C. pen. infracţiunea de înşelăciune constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, acţiune ce poate fi săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a realităţii.
Din modalitatea în care s-au derulat faptele nu se poate reţine că a existat o inducere în eroare a martorului B.P. de către inculpaţi, iar ca urmare a acestei induceri în eroare acesta să-i dea inculpatului suma de 500 RON.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, la data de 2 aprilie 2010 când a fost organizat flagrantul, martorul l-a contractat telefonic pe inculpat şi i-a cerut acestuia să se prezinte la locuinţa sa pentru a discuta despre plângerea formulată.
Martorul este cel care i-a oferit inculpatului suma de 500 RON pentru a rezolvarea favorabilă a plângerii sale, inculpatul acceptând suma oferită.
Din probele administrate nu se poate reţine că martorul a remis suma de bani inculpatului ca urmare a unei acţiuni de inducere a sa în eroare de către inculpat, ci dimpotrivă a fost cel care s-a oferit să dea bani inculpatului, situaţie în care nu suntem în prezenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune.
Nici în cadrul discuţiei telefonice purtate în ziua de 2 aprilie 2010, inculpatul nu i-a cerut martorului B.P. vreo sumă de bani, aspect ce rezultă din chiar declaraţiile martorului.
Având în vedere că procurorul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte apreciază că la acest moment nu mai poate fi pusă în discuţie o altă încadrare juridică a faptei, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate ambele recursuri.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi de inculpatul C.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 423/2012. Penal. Vătămarea corporală din... | ICCJ. Decizia nr. 443/2012. Penal → |
|---|
