ICCJ. Decizia nr. 721/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 721/2012
Dosar nr. 473/45/2011
Şedinţa publică din 13 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 152 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul B.E.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.E. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 10 mai 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 547/P/2009 şi a rezoluţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nr. 617/11/2/2011 din 15 iunie 2011, rezoluţii pe care le menţine.
A fost obligat petentul să plătească statului suma de 250 RON, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 473/45/2011, petentul B.E. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 10 mai 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 547/P/2009 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul judecător C.A. şi a Rezoluţiei din 15 iunie 2011 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 617/11/2/2011.
În motivarea plângerii petentul a susţinut că soluţia dată de procuror se bazează pe o greşită interpretare a materialului probator administrat ce dovedeşte existenţa faptei reclamate şi vinovăţia magistratului judecător ce a acţionat fără respectarea legii, producându-i vătămări ale drepturilor sale.
În raport de aceste motive, petentul a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi antrenarea răspunderii penale a magistratului cercetat.
La termenul din 3 noiembrie 2011, petentul B.E. a depus la dosarul cauzei o cerere de amânare şi o serie de precizări prin care solicită extinderea plângerii penale iniţiale şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, asupra cărora instanţa de fond le-a respins. Cu privire la cererea petentului vizând sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51, art. 52 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., a art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, a art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispoziţiilor Codului de procedură penală şi a Codului de procedura civilă, a prevederilor art. 2781 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, precum şi a art. 16 din Constituţia României, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii faptul că sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei constituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa, asupra cauzei dedusă judecăţii, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţionarea procesului principal, iar, pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte asupra conţinutului deciziei judecătoreşti.
În aceste condiţii, examinând relevanţa şi pertinenţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petent, instanţa de fond a constatat că textele criticate ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei în contextul în care se invocă neconstituţionalitatea procedurii de soluţionare a recuzării magistraţilor, a modului de sesizare a Curţii Constituţionale, a lipsei din reglementarea Codului de procedură penală a unor texte similare C. proc. civ. privind suspendarea judecăţii, a prevederilor din Legea nr. 51/1995 ce permit unui fost magistrat să activeze ca avocat, a dispoziţiilor ce reglementează caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate de judecător în temeiul art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. ori a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, norme legale ce nu sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, neavând legătură cu fondul ei.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond, verificând rezoluţiile atacate prin prisma criticilor formulate, pe baza actelor şi lucrărilor Dosarelor nr. 547/P/2009 şi 617/11/2011 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, a reţinut că petentul B.E. a reclamat faptul că magistratul C.A., judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi, şi-a exercitat în mod abuziv şi gravă neglijenţă atribuţiile de serviciu cu ocazia judecării cauzei penale nr. 2938/99/2009 a Tribunalului Iaşi.
Prin Rezoluţia din 10 mai 2011 dată în Dosarul 547/P/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul judecător C.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Pentru a se dispune astfel s-a reţinut că la data de 30 noiembrie 2009 prin Biroul Registratură, Secretariat şi Arhivă din Cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-a primit şi înregistrat plângerea numitului B.E., din Iaşi, prin care solicită tragerea la răspundere a d-nei judecător C.A., care în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe care le avea cu privire la soluţionarea unui dosar aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi a împiedicat partea „să-şi susţină cauza, şi deşi a cerut acordarea unui alt termen de judecată, din interese total nelegale nu i-a fost acordat". De asemenea, petentul susţine că „încălcând grav legea, d-na judecător a refuzat să trimită excepţia de neconstituţionalitate pe care a invocat-o Curtea Constituţională, spre competentă soluţionare, susţinând că i-au fost încălcate toate drepturile procesuale şi nu s-a efectuat nici un fel de cercetare judecătorească". Ulterior plângerea a fost trimisă spre competentă soluţionare acestei unităţi de parchet. De asemenea, o plângere similară a fost primită la această unitate şi de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aceeaşi persoană şi având acelaşi obiect.
Prin Rezoluţia din 20 septembrie 2010, în baza dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul judecător, considerându-se că fapta nu există. Faţă de această soluţie, partea vătămată B.E. a formulat plângere care a fost admisă prin rezoluţia procurorului general din 22 octombrie 2010, dispunându-se infirmarea soluţiei dispuse anterior.
Ulterior dosarul cauzei a fost declinat, prin Ordonanţa din 4 noiembrie 2010 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinându-se cont de dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. întrucât prin Hotărârea nr. 1890 din 29 octombrie 2009 Consiliul Superior al Magistraturii a dispus promovarea magistratului într-o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Suceava.
Intervenind modificările legislative ale Legii nr. 202/2010, prin Ordonanţa din 29 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus declinarea competenţei cauzei în favoarea acestei unităţi de parchet, conform art. 18 pct. 8 şi 11 din această lege.
Analizând plângerea formulată de partea vătămată, instanţa de fond a apreciat că în sarcina magistratului judecător C.A. nu poate fi reţinută comiterea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen.
Totodată, examinând conţinutul plângerii, prima instanţă a constatat că aceasta nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., partea vătămată mulţumindu-se să indice numele magistratului judecător precum şi a altor persoane despre care acesta susţine că ar fi săvârşit o serie de abuzuri în unele dosare aflate pe rolul organelor judiciare fără însă a ţine cont de dispoziţiile imperative ale art. 222 alin. (2) C. proc. pen. respectiv descrierea faptei care formează obiectul plângerii şi cele referitoare la mijloacele de probă, pentru fiecare persoană reclamată în parte. Acesta s-a mulţumit să facă afirmaţii de genul „judecătoarea total incompatibilă, care a organizat acţiuni de represiune nedreaptă, clanuri mafiote, etc.", fără a preciza însă, în concret în ce constau infracţiunile pretinse a fi comise de către cine şi fără a fi indicate mijloacele de probe care să susţină afirmaţiile sale. Mai mult, în plângere partea vătămată se adresează cu formula „învinuită" pentru persoana pe care o consideră vinovată fără ca, faţă de aceasta să se fi dispus începerea urmăririi penale şi să fi dobândit, în acest mod, calitatea de învinuit.
S-a mai reţinut că pentru infracţiunea reclamată, legea prevede comiterea unei fapte, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, prin neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea acestuia în mod defectuos, cauzându-i în acest fel o vătămare a intereselor legale a persoanei respective. Ori, în ceea ce priveşte modul în care a acţionat magistratul judecător C.A. în soluţionarea Dosarului 2938/99/2009 al Tribunalului Iaşi la care face referire petentul în plângere, nu se poate vorbi de neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea acestuia în mod defectuos. Aceasta a acţionat în soluţionarea dosarului, respectând normele procedurale şi cele procesual penale. În ceea ce priveşte aspectele invocate în plângere, respectiv faptul că i-a fost limitat timpul alocat pentru a-şi susţine cauza şi faptul că deşi a invocat unele excepţii de neconstituţionalitate, acestea nu au fost trimise la organul competent, preşedintele completului de judecată are posibilitatea de a limita timpul alocat unei părţi dacă în susţinerea pe care o face depăşeşte limitele cauzei ce se judecă. Mai mult, faptul că hotărâre pronunţată de instanţa de judecată este nefavorabilă părţii vătămate nu constituie un indiciu care l-ar îndreptăţi pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care magistratul judecător şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.
De asemenea, în ceea ce priveşte excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi pe care petentul le susţine că nu au fost trimise la organul competent, prima instanţa a constat că acesta a invocat aceste excepţii în toate dosarele pe care le are pe rolul instanţelor din Iaşi, Curtea Constituţională fiind sesizată în acest sens.
S-a mai reţinut că petentul nu este la prima plângere de acest fel, acesta făcând numeroase plângeri cu privire la comiterea unor fapte de aceeaşi natură de către mai mulţi magistraţi cu privire la modul de soluţionare a unor dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată în care acesta este parte.
În urma plângerii formulată de petent, soluţia adoptată în Dosarul nr. 547/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a fost supusă controlului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi care, prin Rezoluţia din 15 iunie 2011 emisă în Dosarul 617/11/2011 a respins ca neîntemeiată plângerea şi a menţinut rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. Fiind învestită cu judecarea plângerii promovate de petentul B.E. în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., prima instanţă a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror este legală şi temeinică, bazându-se pe o corectă şi o justă evaluare a actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că în mod judicios procurorul a expus pe larg motivele avute în vedere de petent la formularea plângerii, măsurile luate în vederea strângerii datelor necesare în raport de fapta sesizat a fi comisă şi pe baza actelor premergătoare efectuate a reţinut în mod corect că în cauză există unul din cazurile ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv cele prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a constat că pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul în mod legal şi temeinic a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de magistratul-judecător C.A. pentru fapta prevăzută de art., 246 C. pen., ca urmare a inexistenţei acesteia, neputând fi antrenată răspunderea penală a intimatei deoarece hotărârea în cauza penală nr. 2938/99/2009 a Tribunalului Iaşi a fost pronunţată în baza unui proces de interpretare a materialului probator şi a aprecierii condiţiilor legale incidente.
Aprecierea că magistratul nu se face vinovat de săvârşirea faptei penale reclamate de petent este corectă întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi se înscrie printre atribuţiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească şi regulamentele de ordine interioară ale instanţelor, iar cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă sau într-o manieră neglijentă a atribuţiilor de serviciu de către magistrat în scopul prejudicierii intereselor petentului, faptul că activităţile desfăşurate de magistrat în cadrul legal au condus la un rezultat care l-a nemulţumit pe petent nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimatei.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii faptul că în cazurile încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri; nemulţumirea uneia dintre părţile implicate în litigii faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale, nefiind permis pe calea plângerii penale să se tindă la desfiinţarea şi transformarea hotărârilor judecătoreşti, în alt cadru decât cel al căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Din examinarea plângerii petentului B.E. prima instanţă a constatat că aspectele invocate de acesta se referă la nemulţumirile legate de rezolvarea care a fost dată cererilor şi apărărilor formulate de acesta în cursul proceselor penale, chestiuni ce se circumscriu activităţii de judecată, iar justeţea măsurilor luate se verifică într-un cadru jurisdicţional şi nu pe calea unei anchete penale.
S-a mai reţinut că cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti.
Prima instanţă a apreciat că în mod corespunzător procurorul a stabilit că în sarcina magistratului judecător C.A. nu poate fi reţinută săvârşirea vreunei fapte de natură penală, activitatea desfăşurată de aceasta respectând obligaţiile impuse de lege.
La data de 8 noiembrie 2011 petentul B.E. a declarat recurs împotriva Sentinţei penale nr. 152 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori privind dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.
În motivarea recursului petentul a arătat că este nemulţumit de faptul că instanţa de fond nu a trimis Curţii Constituţionale a României, spre competentă soluţionare, excepţiile de neconstituţionalitatea pe care le-a invocat şi care au legătură cu prezenta cauză, considerând că în acest mod i-au fost încălcate toate drepturile procesuale şi constituţionale, respectiv, dreptul la apărare dreptul la un proces echitabil, iar completul de judecată şi procurorul de şedinţă, deşi erau incompatibili nu s-au abţinut de la soluţionarea cauzei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 473/45/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului şi anume, 13 martie 2012, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul art. 38515 pct. 1 teza I C. proc. pen., raporta la art. 29 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a pus în discuţie excepţia de tardivitate a recursului declarat împotriva dispoziţiei privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
Excepţia pusă în discuţie este întemeiată pentru considerentele e se vor arăta în continuare.
Legea procesual penală şi legile speciale au stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele, art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii calea procesuală prevăzută în Codul procedură penală şi în legi speciale.
Corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, legea procesual penală a reglementa cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, termenele în care pot fi exercitate acestea, precum şi cazurile de casare, în timp ce legile speciale au particularizat sistemul căilor de atac la materia specifică pe care o reglementează.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, se reţine că petentul B.E. a declarat recurs împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cuprinsă în dispozitivul Sentinţei penale nr. 152 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori la data de 8 noiembrie 2011, constatându-se că respectiva cale de atac a fost tardiv formulată, întrucât nu a fost respectat termenul de 48 de ore de la pronunţare prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) teza I, va respinge ca tardiv formulat, recursul declarat de petentul B.E. privind dispoziţia din Sentinţa penală nr. 152 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul B.E. privind dispoziţia din Sentinţa penală nr. 152 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 720/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4096/2012. Penal → |
|---|
