ICCJ. Decizia nr. 82/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 82/2012

Dosar nr. 139/43/2011

Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 50 din 19 august 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. 139/43/2011 constată următoarele:

Prin decizia nr. 3129 din 13 septembrie 2010 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Tg. Mureş şi de recurentul intimat inculpat N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 24/ A din 13 februarie 2009 a Curţii de Apel Tg. Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată decizia criticată şi s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de inculpatul N.V.E. împotriva sentinţei penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Mureş, secţia penală, la Curtea de Apel Tg. Mureş. Prin aceeaşi hotărâre a instanţei supreme, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea acestor căi de atac au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunţa această soluţie, examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursurile erau fondate, pentru existenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. S-a reţinut în acest sens că instanţa, de prim control judiciar, a omis să se pronunţe asupra cererii inculpatului, privind schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu, stabilind eronat că obiectul judecăţii în apel era limitat de rezolvarea aspectelor ce vizau regularitatea actului de sesizare, greşita condamnare a inculpatului şi reindividualizarea pedepsei aplicate de prima instanţă.

Din actele dosarului instanţei de apel a rezultat că la termenul de judecată din 23 ianuarie 2009, apărarea inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptelor, prin înlăturarea formei continuate de infracţiune, şi reţinerea distinctă a două infracţiuni de luare de mită, corespunzător celor două acte materiale menţionate în rechizitoriu şi calificarea faptei, de primire a autoturismului marca O., de la denunţător, ca infracţiune de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen. Cererea formulată oral, în cursul dezbaterilor, nu a fost analizată, de îndată, de instanţa de control judiciar, întrucât nu constituia o chestiune preliminară, care să necesite o examinare prealabilă fondului apelului, declarat în cauză.

Încheierea de şedinţă de la termenul din 23 ianuarie 2009 consemna expres dispoziţia instanţei, privind pronunţarea asupra cererii inculpatului, odată cu rezolvarea, pe fond, a apelului.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei pronunţate în apel, se reţine de către Înalta Curte, nu a fost deloc analizată cererea de schimbare a încadrării juridice, încălcându-se astfel dreptul la apărare al inculpatului, fiind evidentă vătămarea cauzată acestuia prin omisiunea instanţei.

Schimbarea de încadrare juridică propusă constituia o cerere, esenţială, de natură să garanteze drepturile inculpatului şi să influenţeze soluţia procesului, încadrarea juridică prevăzută de art. 256 C. pen., modificând substanţial situaţia juridică a inculpatului, inclusiv sub aspectul pedepsei aplicabile, în ipoteza primirii acesteia şi stabilirea vinovăţiei inculpatului.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a constatat că, pronunţarea asupra cererii inculpatului, era cu atât mai necesară, în condiţiile în care prima instanţă, înlăturase din examinare, declaraţiile denunţătorului C.Ş.R. în partea privitoare la predarea autoturismului, de către inculpat, după efectuarea controlului şi în absenţa oricărei înţelegeri anterioare, ori a pretinderii bunului în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Deşi prima instanţă a apreciat că declaraţiile denunţătorului nu puteau fi primite în totalitate, reţinând vinovăţia inculpatului în încadrarea prevăzută de art. 254 C. pen. şi pentru actul material, constând în pretinderea şi primirea autoturismului în discuţie, nu a menţionat în considerente motivele pentru care relatările denunţătorului trebuiau privite cu rezerve în partea favorabilă inculpatului, sub aspectul încadrării juridice.

Prin urmare, în prezenţa unei cereri, expres, formulate în apel, instanţa de control judiciar avea obligaţia de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului, privind schimbarea de încadrare juridică, reţinând şi că soluţia instanţei de fond nu fusese deloc motivată sub acest aspect, iar susţinerile invocate în apel nu aveau natura unei apărări formale, fiind justificate cu argumente de fapt şi de lege.

În consecinţă, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recursurile declarate în cauză au fost admise conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., dispunându-se casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului inculpatului la aceeaşi instanţă a Curţii de Apel Tg. Mureş.

Au fost menţinute actele îndeplinite în faţa instanţei de apel până la termenul din 23 ianuarie 2009.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a fi avute în vedere şi celelalte critici formulate de parchet şi de inculpatul N.V.E.

Reinvestită, în acest mod, cu soluţionarea apelului declarat de către inculpatul N.V.E. împotriva sentinţei penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Mureş, Curtea de Apel a constatat că inculpatul N.V.E. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedeapsa de 3 ani şi 9 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen., şi anume: dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa o funcţie ce implică atribuţii de control fiscal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a scăzut din durata pedepsei închisorii durata reţinerii şi arestării preventive din perioada 29 iulie 2004 - 20 iunie 2005, iar în conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 357 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a constatat că faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen., s-a constatat că, prin ordonanţa din 30 iulie 2004 din dosarul de urmărire penală, s-a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra autoturismului O.A.C., până la soluţionarea definitivă a cauzei şi în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea acestui autoturism, iar dacă bunul nu va fi găsit, obligarea inculpatului la plata echivalentului în bani, şi anume 3500 de Euro în echivalent în lei la data plăţii, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de Ministerul Public de obligare a inculpatului la plata celorlalte sume de bani şi foloase enumerate în rechizitoriu ca fiind primite de la denunţător.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisului intitulat „Contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiat la data de 27 noiembrie 2003 între numiţii B.C.L. şi N.T.E.”, depus în copie la dosarul de urmărire penală şi la dosarul instanţei şi în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2850 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpat prin apărător în concluziile scrise.

A fost reţinut, de către instanţa de fond, la pronunţarea acestei soluţii, faptul că prin încheierea din data de 19 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 4977/2004 al Tribunalului Mureş, înregistrată ca nou act de sesizare, la numărul 2245/2005, s-a dispus disjungerea cauzei privind pe inculpatul N.V.E., de cauza privind pe inculpatul B.A.I., şi formarea unui nou dosar privind pe inculpatul N.V.E.

Sesizată cu judecarea acestui nou dosar, instanţa a reţinut că prin rechizitoriul, din 20 septembrie 2004, al P.N.A. - Serviciul Anticorupţie Tg. Mureş s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului N.V.E. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 5 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (2) C. pen.

În motivare, s-a arătat că inculpatul a primit de la denunţătorul C.S.R. un autoturism O.A., o sticlă de whisky, opt milioane de lei vechi, 80 de litri de benzină, alţi carburanţi în valoare totală de 5 milioane de lei vechi, pentru ca, în schimb, în calitate de referent, în cadrul D.G.F.P. Mureş, să aibă o atitudine pasivă cu ocazia controalelor făcute la SC I. SRL Tg. Mureş, în datele de 20 septembrie 2002 şi 1 noiembrie 2002, să întocmească un decont, fals, de TVA pentru a dovedi realitatea unei tranzacţii, cu ocazia unui control încrucişat la SC C. SRL Tg. Mureş, în data de 18 noiembrie 2002 şi să tergiverseze în perioada 21 octombrie 2003 - 8 iulie 2004 un control, fiscal, la SC A. SRL Sovata.

Instanţa l-a audiat pe inculpat, care a declarat cu privire la mită: că nu recunoaşte săvârşirea faptei. Inculpatul afirmă că era adevărat că fiul său, N.T.E., avea înmatriculat un autoturism O.A., roşu, dar acesta a fost cumpărat de la G.L. Nu a primit carburanţi, whisky sau bani. Nu ştia ca fiul său să fi primit benzină.

Cu privire la controalele fiscale efectuate inculpatul a arătat că nu a avut suspiciuni cu ocazia controalelor făcute la SC I. Era o aberaţie că ar fi întocmit un decont, fals, cu prilejul controlului încrucişat, nu avea cum să tergiverseze controlul la SC A., pentru că administratorul societăţii nu a prezentat documentele contabile. Apoi, inculpatul a intrat în concediu medical o lună şi jumătate, după care, alt inspector, desemnat în echipa de control, a intrat în concediu.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că inculpatul N.V.E. avea calitatea de funcţionar public în cadrul D.G.F.P. Mureş, angajat în postul de Referent, conform fişei postului întocmită în iulie 2002, depusă la dosarul de urmărire penală. Conform acestui act, între atribuţiile sale, erau şi cele de control asupra contribuabililor, precum şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

În perioada octombrie - noiembrie 2003, inculpatul a pretins şi a primit, de la martorul C.S.R., un autoturism O.A.B. folosit, de culoare roşie. Autoturismul a fost înmatriculat pe numele fiului inculpatului, N.T.E., dar, aşa cum ambii au arătat, a fost folosit atât de inculpat, cât şi de fiul său. Cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare ale acestui autovehicul au fost depuse în copie dosarul de urmărire penală. Modul în care autoturismul a ajuns în posesia inculpatul şi fiului său a rezultat din declaraţiile martorului G.L., care s-au coroborat cu susţinerile martorului C.S.R., aşa cum au rezultat ele din procesul-verbal de confruntare cu inculpatul.

Astfel, inculpatul i-a pretins lui C.S.R. să îi dea o maşină. Acesta din urmă, i-a cerut lui G.L. să îi vândă O., spunându-i că trebuie să îl dea cuiva pentru a-şi rezolva o problemă. C.S. şi G.L. s-au înţeles asupra unui preţ de 3500 de euro, plătibil în două rate. C.S., însoţit de N.T.E. şi de prietena acestuia, au preluat autoturismul în benzinăria Mol, din Tg. Mureş, iar C.S. i-a plătit lui G.L. 1700 de euro, urmând ca, în termen de 2 săptămâni, să îi achite restul de preţ. În fapt, C.S. nu a plătit, la timp, restul de preţ, şi i-a cerut o păsuire lui G.L. Preţul a fost, în final, achitat integral, iar pentru întârziere C.S. i-a plătit lui G.L. o penalitate în sumă de 300 de euro.

Instanţa de fond reţine că la circa o lună, o lună şi jumătate de la data predării maşinii, C.S. i-a cerut lui G.L. să se întâlnească cu N.T.E. la Biroul de copiat acte aflat la intersecţia străzilor Bradului şi Ştefan cel Mare din Tg. Mureş, unde cei doi au încheiat actul de vânzare-cumpărare a maşinii. Actul se află la dosar depus nu în original, ci în mai multe copii, dintre care cea mai uşor lizibilă era la dosarul instanţei. Actul poartă pe el data întocmirii, şi a rezultat că a fost încheiat în data de 27 noiembrie 2003. Plecând de la această dată şi scăzând perioada de o lună, o lună şi jumătate menţionată de martorul G.L. a reuşit instanţa să stabilească perioada în care s-au petrecut faptele ca fiind octombrie - noiembrie 2003.

Instanţa reţine că în contract, pe lângă menţiunea achitării preţului erau inexacte şi menţiunile că vânzător a fost B.C.L. şi că el a semnat contractul. În realitate, precizează instanţa de fond, B.C.L., unul dintre proprietarii anteriori ai autoturismului, a fost trecut în contract, deoarece G.L. încă nu înmatriculase maşina, pe numele său, dar nu a avut nici o participare la încheierea contractului şi nu l-a semnat.

Declaraţiile, în sens contrar date de N.V.E., G.L. şi N.T.E. s-au apreciat a fi contradictorii şi lipsite de credibilitate, iar semnăturile de comparaţie executate de B.C., la cererea instanţei, pe copia contractului au fost în mod evident diferite de semnătura vânzătorului. Aceste declaraţii au fost făcute, precizează instanţa de fond, pentru a contracara eventuala acuzaţie de fals, împotriva adevăraţilor semnatari ai contractului.

Contractul s-a apreciat a fi simulat, ajungându-se la concluzia că de fapt, autoturismul O.A., în valoare de 3500 de euro, a fost dat de C.S. inculpatului.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond a rezultat nu doar din declaraţiile de martor sus-arătate, ci şi din faptul că nici pretinsul cumpărător, N.T.E., nici inculpatul nu au putut justifica provenienţa sumei de 3500 de euro pe care ar fi plătit-o pentru maşină.

Instanţa de fond reţine mai multe contradicţii între declaraţiile inculpatului precum şi între declaraţiile inculpatului şi declaraţiile fiului său. Astfel, iniţial inculpatul a declarat că suma a provenit din economiile fiului său, şi o mică parte din contribuţia a sa şi a părinţilor săi. Apoi, a arătat că N.T.E. a cumpărat autoturismul din banii săi personali. N.T.E. a susţinut, însă, că suma provine din trei părţi: o parte din economiile sale, o parte de la bunicii din partea tatălui şi o parte de la părinţi. În faţa instanţei, a precizat că el a contribuit cu 20.000.000 de lei vechi, restul i l-au dat părinţii şi bunicii dinspre tată. El însuşi avea banii pentru că lucra de doi ani ca DJ. Nu a putut să indice vreo tranzacţie, din care părinţii sau bunicii săi au primit o anumită sumă de bani, poate bunicii să fi primit din vânzarea unui teren, dar nu ştie sigur. La întrebările avocatului, a făcut referire la moşteniri ale bunicilor, pe care ei le-au vândut. Dar la dosar nu exista nicio dovadă a acestor moşteniri şi vânzări. Cât priveşte susţinerea că părinţii i-au dat o parte din bani, aceasta se află în contradicţie cu declaraţia inculpatului, că, în acea perioadă, nu avea decât 180 de euro, singura lui avere.

În aprecierea instanţei de fond, neputinţa justificării sumei cu care s-ar fi plătit preţul era importantă chiar din acest motiv. Pentru o persoană care avea economii de 180 de euro, după propria afirmaţie, precum şi pentru membrii familiei sale, suma de 3500 de euro era o sumă importantă. Dacă ar fi avut suma în cauză, ar fi ştiut de unde o au precizează instanţa de judecată.

După primirea autoturismului, din declaraţiile martorului N.T.E., care se coroborau cu afirmaţiile martorului C.S.R., consemnate atât în procesul verbal de confruntare cu inculpatul, cât şi la confruntarea cu N.T.E., realizată în prezenţa avocatului inculpatului, a rezultat că inculpatul a primit, prin fiul său, un plin de benzină pentru acest autoturism. C.S. i-ar fi indicat, prin telefon, lui N.T.E. să meargă la benzinăria MOL, din Tg. Mureş şi să vorbească cu angajatul de acolo să îi facă un plin. Fiul inculpatului a mers la benzinărie, a vorbit cu angajatul, care i-a făcut un plin de benzină. Susţinerile inculpatului şi fiului său, primul, că nu a ştiut de această alimentare, al doilea, că nu şi-a dat seama cu cine vorbeşte, s-au reţinut a fi lipsite de credibilitate deoarece maşina era folosită, în comun, de cei doi, şi ambii, inclusiv N.T.E., mai vorbiseră cu martorul C.S., de vreme de acesta le dăduse autoturismul. In plus, era nefiresc ca martorul C.S. să fi dat un asemenea cadou inculpatului, fără ca acesta să fie prevenit, ori să afle de el.

Nu s-a putut determina câţi litri de benzină au primit inculpatul şi fiul său, fiindcă aceasta din urmă nu cunoştea cât carburant, mai era, în rezervorul maşinii când a mers să facă plinul.

Din declaraţiile lui C.S.R. şi N.T.E. nu a rezultat data când a fost primită benzina. Cum, însă, martorul N.C.V. arată că în ianuarie 2004, C.S. avea cunoştinţă de declanşarea anchetei P.N.A., şi i-a spus să ceară maşina înapoi de la inculpat, a rezultat că nu mai avea cu el o relaţie care să facă posibile asemenea cadouri. Aşadar, benzina a fost dată anterior, precizează instanţa de fond, după predarea maşinii.

Alte acte de mită nu au fost probate. C.S.R. pretindea că i-a dat inculpatului, în afară de autoturismul O.A. şi plinul de benzină care au fost mai sus arătate, 80 de litri de benzină, în perioada când inculpatul conducea un autoturism O., şi a făcut controalele la SC I. SRL, alţi carburanţi, şi o sticlă de whisky în cutia căreia a pus 8.000.000 de lei vechi. Aceste afirmaţii nu au fost confirmate însă, prin nicio probă directă, ci doar de persoane care au reprodus ce ştiau de la C.S.. Martorul N.C.V. declara că i-a făcut el, însuşi, la cererea lui C.S., pentru autoturismul O.A., un plin de benzină inculpatului. Confruntat cu acesta din urmă, nu a mai reluat afirmaţia, iar în faţa instanţei nu a putut fi adus, pentru a da lămuriri.

Autoturismul şi plinul de benzină au fost date inculpatului de către C.S.R. pentru a fi favorizat, cu ocazia controalelor, pe care inculpatul le făcea, în acea perioadă, la SC C. SRL Tg. Mureş şi la SC A. SRL Sovata.

La SC C. SRL inculpatul N.V.E. şi inculpatul M.S. au făcut un control, conform Notei de constatare din data de 18 noiembrie 2003, depusă la dosar urmărire penală. Potrivit acestui act, s-a verificat legalitatea şi realitatea livrării unui utilaj T.A.F., de către SC C. SRL către SC K.B. SRL, la solicitarea D.G.F.P. Harghita, făcută în data de 20 octombrie 2003. Controlul efectuat a scos în evidenţă faptul că unitatea verificată avea înregistrată, în evidenţa contabilă, factura seria MSACB nr. 6276284 din 18 iulie 2003, aceasta era înregistrată în jurnalul de vânzări aferent lunii iulie 2003 şi era cuprinsă în decontul de TVA al acelei perioade.

Potrivit declaraţiilor martorului C.S.R., făcute cu ocazia confruntărilor cu inculpatul, el vânduse părţile sociale pe care le avea la SC C. unui cetăţean ungur, dar, la cererea acelui cetăţean, a reprezentat interesele societăţii, la efectuarea controlului, şi a fost de faţă la controlul făcut, împreună cu martorul N.V. A mai arătat că factura era „posibil falsă", societatea nu avea întocmit decontul de TVA pentru respectiva factură, aşa că decontul a fost întocmit de cei doi inspectori. Mai întâi M.S. a întocmit şi înregistrat un decont la Direcţia Finanţelor, dar acesta avea menţiuni care nu corespundeau cu cele din factură. Aşa încât, inculpatul N.V.E. a întocmit şi înregistrat un alt decont, de această dată corespunzător, primul fiind anulat.

Al doilea decont este depus, în copie, la dosar urmărire penală, şi pe el apare ştampila A.F.P. Tg. Mureş, cu nr. de înregistrare din 25 august 2003. Din procesul – verbal, întocmit în urma verificării evidenţelor D.G.F.P. a rezultat că, iniţial, a fost operat un decont în data de 17 noiembrie 2003, iar la data de 19 noiembrie 2003 a fost prelucrat un alt decont, care automat l-a invalidat pe primul.

Iniţial, martorul C.Ş.R. a afirmat că inculpatul i-a pretins autoturismul, după acest control. Cu ocazia confruntării, însă, la întrebarea avocatului inculpatului, a precizat că inculpatul a pretins autoturismul, înainte de control, şi l-a primit după. Având în vedere cronologia dării autoturismului, prezentată mai sus, dar şi împrejurarea că, data efectuării, în fapt, a controlului putea fi anterioară datei Notei de constatare, instanţa a reţinut că autoturismul a fost cel puţin pretins de inculpat, anterior, controlului şi în vederea acestuia.

În ce priveşte controlul la SC A. SRL Sovata, instanţa a constatat următoarele:

Potrivit declaraţiilor martorilor L.Z. şi P.L.M., la cererea lui C.S., L.Z. i-a dat lui P.L.M. în vara lui 2003 şase facturi fiscale reprezentând tranzacţii fictive, pentru ca acesta să ceară în numele SC A. SA Sovata, în baza facturilor, rambursarea de TVA în sumă de aproximativ un miliard de lei vechi. Această sumă urma să fie împărţită între cei doi, C.S.R. şi inspectorii de finanţe ce urmau să facă controlul pentru rambursarea de TVA.

Conform actelor dosarului, SC A.C. SRL Sovata a depus, în data de 28 august 2003, cererea de rambursare TVA. Au fost desemnaţi pentru efectuarea controlului inculpatul şi martora O.G., care nu au putut iniţial realiza verificarea actelor, după care, în data de 4 septembrie 2003, societatea a renunţat la rambursarea TVA şi controlul nu a fost finalizat.

În urma renunţării la rambursarea TVA, D.G.F.P. a dispus în octombrie 2002 un control fiscal la SC A. SRL Sovata, cu termen de finalizare 20 noiembrie 2003, aşa cum singur inculpatul a arătat. Controlul a fost, însă, finalizat abia în iulie 2004, prin procesul verbal de control din data de 8 iulie 2004, întocmit de inculpatul N.V.E. şi de inspectorii M.A. şi O.M. La acea dată, C.S. formulase deja denunţul împotriva inculpatului.

Conform declaraţiei martorului P.L.M., administratorul SC A. SRL, pentru acest control, în cursul toamnei anului 2003, nici el, nu s-a dus la D.G.F.P. Mureş şi nici inspectorii nu s-au deplasat la Sovata la sediul firmei sale. L.Z. l-a asigurat, însă, că „totul este rezolvat”, fiindcă „omul a primit o maşină”, referindu-se la inculpat. În ianuarie 2004, a avut, cu inculpatul, o discuţie, în maşină, în cursul căreia i-a spus că nu mai deţine actele contabile, iar inculpatul i-a sugerat să meargă la Poliţie şi să pretindă că actele i-ar fi fost furate. Confruntat cu inculpatul, martorul a descris din nou aceeaşi discuţie, pe care inculpatul nu a negat-o. Martorul, în declaraţia sa, a arătat că a mai avut o discuţie cu inculpatul la Pensiunea A., din câte reţinea în toamna anului 2003. În cursul acestei discuţii, inculpatul i-a spus: „Stai liniştit că se rezolvă”. Inculpatul, în faţa instanţei, a recunoscut existenţa acestei discuţii, dar cu menţiunea că, în cursul ei i-ar fi spus martorului altceva, şi anume că, dacă nu are actele, va face un control prin estimare şi sesizare penală.

Potrivit martorului I.A., echipa de control nu a finalizat acţiunea, la termen, motivând că nu au reuşit să îl contacteze pe reprezentantul societăţii. În ianuarie sau februarie, conform precizărilor făcute, au întocmit o notă în acest sens, după care P.L.M. a fost invitat şi s-a prezentat, la sediul D.G.F.P., unde a dat o Notă explicativă, şi abia, din acel moment, s-a demarat, în mod efectiv, controlul. De menţionat că, în acea perioadă, aşa cum s-a arătat mai sus, relaţiile dintre inculpat şi C.S.R. îşi schimbaseră deja natura, şi acesta, din urmă, dorea să-şi recupereze maşina dată. Autoturismul şi plinul de benzină au fost date, în vederea întârzierii controlului, în cursul anului 2003.

Atât inculpatul, cât şi inspectorii O.M. şi M.S., audiaţi în calitate de martori au oferit o serie de justificări pentru cele întâmplate la controalele făcute la SC C. şi SC A.

Instanţa reţine că obiectul cauzei nu îl forma cercetarea unor eventuale infracţiuni de abuz în serviciu, iar infracţiunea de luare de mită se consumă indiferent de faptul că actul în vederea căruia s-a comis a fost ori nu îndeplinit, ori dacă, în primul caz, el este abuziv sau legal. Aşa încât, dat fiind obiectul judecăţii, instanţa nu s-a pronunţat asupra conformităţii cu serviciul a întârzierii, până în iulie 2004 a unui control cu termen de finalizare, noiembrie 2003, ori constatarea legalităţii şi realităţii unei tranzacţii, pentru care decontul TVA apărea ca înregistrat, în august 2003, dar introdus, în baza de date a Direcţiei Finanţelor, în noiembrie, şi în două forme diferite. Pentru existenţa infracţiunii, reţine instanţa de fond, esenţial era că mita a fost dată şi luată, în scopul îndeplinirii lor, şi că a fost probată.

Privitor la proba infracţiunii de luare de mită, instanţa a observat următoarele:

Acuzaţiile aduse inculpatului prin rechizitoriu erau preluate, în mare măsură după denunţul şi declaraţiile martorului C.S.R. Acesta, însă, nu a putut fi audiat nemijlocit în instanţă. Mai concret, a fost adus la tribunal, de către poliţie doar în data de 6 octombrie 2006, când apărătorul inculpatului era plecat din ţară şi când, oricum, a fost adus după strigarea cauzei. Deşi ulterior s-a dispus, în mod repetat, aducerea martorului cu mandat de la adresele cunoscute, nu a mai fost găsit acasă de poliţie. De asemenea, nu a putut fi adus martorul N.C.V., care era plecat din ţară la o adresă necunoscută.

Chiar şi aşa, cauza nu se încadra în linia de jurisprudenţă a C.E.D.O., din hotărârile U., W., B., D., K. şi V.M. în aceste hotărâri, s-a constatat violarea art. 6 paragraf 1 şi paragraf 3 lit. d) din Convenţie care, în citirea Curţii, prevăd că, în principiu, probele trebuie administrate în prezenţa inculpatului, în şedinţă publică şi cu respectarea principiului contradicţionalităţii.

În cauza de faţă, martorii C.S. şi N.C. au fost confruntaţi cu inculpatul, asistat de avocat, la urmărire penală. Inculpatului i s-a dat posibilitatea să pună întrebări martorilor, şi să răspundă declaraţiilor acestora. Identitatea martorilor era cunoscută, aşa încât apărarea a avut posibilitatea să le pună la îndoială credibilitatea. Drept urmare, instanţa a putut să ţină seama de declaraţiile martorilor de la urmărire penală, dar cu condiţia ca drepturile apărării să nu fie afectate, în conformitate cu hotărârile Curţii din cauzele I. contra Italiei şi D. contra Olandei.

Chiar şi în această din urmă jurisprudenţă, însă Curtea Europeană a arătat că declaraţiile scrise ale martorilor nu pot să determine, în mod decisiv, soluţia dată.

Ca urmare, instanţa a utilizat informaţiile cuprinse în declaraţiile celor doi martori numai în măsura în care au putut fi coroborate cu probe suficiente de vinovăţie. A manifestat prudenţă, în special, cu privire la declaraţiile martorului C.S.R., care a avut calitatea de denunţător în acest dosar (în aplicarea hotărârii B. c. Belgiei).

În ce îi priveşte pe ceilalţi martori, instanţa a remarcat, cu privire la toţi, existenţa unor diferenţe între declaraţiile date la urmărire penală şi cele din cursul judecăţii. Nu a manifestat, însă, o preferinţă pentru acestea din urmă, în opoziţie cu primele, ci a ţinut seama de măsura în care ele sunt credibile, faţă de ansamblul probelor, şi de împrejurarea că martorii nu au justificat motive temeinice pentru a-şi modifica susţinerile. Pentru a proceda în acest mod a avut în vedere că potrivit hotărârii din cauza D., Curtea Europeană nu susţine, în abstract, că declaraţiile date de martori în şedinţă publică trebuie întotdeauna să fie preferate, altor declaraţii, date în cursul procedurilor, chiar când sunt în conflict.

În drept, instanţa a reţinut că fapta inculpatului N.V.E., funcţionar public cu atribuţii de control şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, de a pretinde şi primi un autoturism şi, la o altă dată, un plin de benzină, în scopul constatării legalităţii şi realităţii unei tranzacţii şi în cel al întârzierii unui control fiscal, cu ocazia exercitării îndatoririlor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de milă în formă continuată, prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

La individualizarea pedepsei aplicabile, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), între care caracterul continuat al faptei, şi datele din care a rezultat că, în fapt, inculpatul a îndeplinit actele, în scopul cărora s-a dat mita.

A avut în vedere că inculpatul nu avea antecedente penale şi că, potrivit colegilor săi, audiaţi de instanţă în calitate de martori, S.L.D., O.M., M.S.C., I.A. şi B.A., a fost un funcţionar conştiincios. S-a observat, totuşi, că lipsa antecedentelor penale şi îndeplinirea cu corectitudine şi conştiinciozitate a atribuţiilor de serviciu erau prevăzute în Fişa postului. În lipsa acestor condiţii, inculpatul nu ar fi putut avea calitatea de funcţionar cu atribuţii de control şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, calitate prevăzută în textul legal care incriminează forma calificată a luării de mită.

Pentru aceste motive, i-a fost aplicat inculpatului pedeapsa închisorii în limitele speciale, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen.

De asemenea, i-a fost aplicată pedeapsa accesorie, în conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., şi cu Hotărârea C.E.D.O. din cauza S. şi P. contra României.

În conformitate cu prevederile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a scăzut din pedeapsa închisorii durata reţinerii şi arestării şi a constatat că prin încheierea din 11 noiembrie 2005 s-a luat faţă de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, măsură care îşi va produce efectele în tot cursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

De asemenea, a constatat că prin ordonanţa din 30 iulie 2004, s-a dispus sechestrul asigurător asupra autoturismului O.A.

Măsura, reţine instanţa, nu poate fi împiedicată de calitatea de proprietar asupra autoturismului a lui N.T.E., pentru că această calitate era aparentă, şi nici de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi B.C., pentru că acest contract s-a reţinut a fi simulat. Cauza lui era ilicită: ascunderea mitei. Drept urmare, contractul a fost desfiinţat, în conformitate cu prevederile art. 348 C. proc. pen.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea autoturismului, sau a contravalorii în bani. Cererea Parchetului de confiscare în natură sau echivalent a altor bunuri a fost caracterizată ca neîntemeiată. Valoarea plinului de benzină nu a putut fi determinată, iar darea altor bunuri nu a fost probată.

În conformitate cu prevederile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

După închiderea dezbaterilor şi anterior pronunţării hotărârii, inculpatul a formulat prin apărător cerere scrisă de repunere pe rol a cauzei, criticând neadministrarea unor probe de către instanţă. Cererea a fost considerată de instanţă ca neîntemeiată, pentru că dispoziţiile instanţei în acest sens au fost luate după punerea lor în discuţie, au fost motivate şi au avut în vedere respectarea dreptului apărării. Spre exemplu, constatarea imposibilităţii audierii martorului C.Ş.R. s-a făcut după numeroase termene de judecată la care s-a încercat aducerea lui. Ea a fost urmată de citirea declaraţiilor lui şi de audierea soţiei acestuia, C.A., probă care anterior fusese considerată inutilă.

Această hotărâre judecătorească, în termen legal, a fost atacată cu apel de către inculpatul N.V.E., care prin avocatul său ales, a solicitat ca în urma admiterii acestei căi de atac să se dispună:

I. În principal, în temeiul art. 380 C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului;

II. În subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond;

III. Tot în subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea pentru faptele care au făcut obiectul judecaţii, în temeiul art. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele nu există; respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen.;

IV. Tot în subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi reindividualizarea pedepsei, în sensul micşorării cuantumului acesteia şi aplicării dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

S-a susţinut în apel că în principal, se impune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, deoarece în cuprinsul actelor de punere sub învinuire şi a rechizitoriului, nu a fost individualizat în mod clar, fiecare act material în parte, cu referire la modalitatea şi timpul de comiterii, respectiv scopul pretinderii/acceptării foloaselor materiale ilicite.

Întrucât rechizitoriul reprezintă actul de sesizare al instanţei, limitându-se la o faptă şi persoană determinată, instanţa era obligată, înainte de a proceda la începerea cercetării judecătoreşti, să explice inculpatului învinuirea ce i se aduce (art. 322 C. proc. pen.). În acest sens, se prevedea şi în art. 6 paragraful 3 lit. a) din C.E.D.O., adică „acuzatul are dreptul să fie informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei care i se aduce.”

Prin urmare, înainte de a fi audiat, judecătorul era obligat să-i aducă la cunoştinţă inculpatului, fapta şi încadrarea juridică pentru care era trimis în judecată. întrucât, cel puţin până în acest moment procesual, judecătorul, este legat de fapta şi încadrarea juridică descrisă in rechizitoriu, acesta nu are altă posibilitate, decât să lectureze dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu.

Problema care se ridică, este aceea de a şti, ce se întâmplă în situaţia în care, rechizitoriul nu aprinde suficiente elemente de identificare cu privire la acuzaţiile care se aduc inculpatului.

Într-o asemenea situaţie, C.E.D.O. a stabilit că informarea inculpatului cu privire la cauzele acuzaţiei, trebuie să fie precisă şi completă, astfel încât, inculpatului trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă, în detaliu, faptele materiale de care este acuzat; această informare având ca scop, garantarea dreptului la un proces echitabil, şi implicit, a dreptului la apărare (cauza B. c. Belgia; C., E. c. Franţa).

Şi art. 263 alin. (1) C. proc. pen., obligă procurorul, ca printre altele, să detalieze în cuprinsul rechizitoriului, elemente suficiente cu privire la „fapta reţinută.”

În concluzie, se afirmă de apelant, pentru a respecta drepturile inculpatului, procurorul, trebuia să indice, în mod expres, în rechizitoriu, care erau actele materiale care intrau în conţinutul fiecărei infracţiuni, cu arătarea modului şi a timpului în care a fost comisă, făcând totodată trimitere şi la mijloacele de probă din care rezultă aceste aspecte. Această obligaţie se justifica şi prin faptul că, fiecare act material, privit individual, poate reprezenta o infracţiune de sine stătătoare.

Apărarea arată că aplicând toate aceste aspecte teoretice la cuprinsul rechizitoriului cu care a fost sesizată instanţa de judecată, se putea, cu uşurinţă, observa, afirmă apărarea, că niciuna din cerinţele jurisprudenţei C.E.D.O., nu a fost respectată de procuror la întocmirea actului de sesizare al instanţei, deoarece, rechizitoriul cuprinde, pe de o parte, acuzaţii foarte confuze.

Apelantul indică faptul că există un caracter confuz al actelor materiale de luare de mită prezentate la pct. l din rechizitoriu pag. 15-19 şi sintetizate la pag. 24, care îşi are explicaţia în:

- caracterul general, confuz al faptelor invocate de denunţător în declaraţiile sale şi preluate la fel de general, confuz în actul de punere sub învinuire;

- „născocirea” de către denunţător a unor noi acuzaţii pe parcursul derulării urmăririi penale şi /preluate fără nicio cenzură de către organul de urmărire penală;

- inconsecvenţa denunţătorului în descrierea actelor materiale şi, mai ales, în ce priveşte motivul si momentul comiterii lor;

- lipsa vreunei calităţi a denunţătorului la S.C.A. S.R.L., dublată de necesitatea găsirii unei soluţii pentru apărarea de răspundere penală a acestuia;

- slaba confirmare a susţinerilor denunţătorului de către martori.

Datorită acestei stări de lucruri s-a ajuns ca, nici în acest moment procesual, să nu ştie inculpatul cu exactitate, în ce constă acuzaţia. Apărarea afirmă că niciodată în cursul procesului penal nu i s-a prezentat o învinuire clară, sub aspectul stării de fapt, după cum va demonstra, atunci când va analiza învinuirea.

Având în vedere toate aceste aspecte arătate mai sus, s-a susţinut că rechizitoriul este lovit de nulitate relativă, conform art. 197 alin. (4) C. proc. pen., întrucât, prin această descriere generală/confuză a faptelor de care era acuzat, i-a fost adusă o vătămare, care nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

S-a invocat această nulitate în termenul legal, însă instanţa de fond, în mod greşit, a considerat că acest viciu nu există şi, a respins cererea lui.

Oricum, chiar dacă s-ar fi invocat acest aspect în termenul legal, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza finală C. proc. pen., instanţa de apel, putea să ia în considerare, din oficiu, aceste încălcări ale legii, întrucât anularea rechizitoriului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Apărarea afirmă că viciile de care suferă rechizitoriul, au pus în imposibilitate judecătorul fondului, să-i aducă la cunoştinţă, înainte de audiere, în mod precis şi complet (dreptul la informare, conform C.E.D.O.), faptele de care era acuzat, încălcându-i-se astfel, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Întrucât dispoziţiile relative la sesizarea instanţei, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, se consideră că se impune, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea dosarului la procuror refacerea urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului.

În subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond deoarece:

1. Judecătorul fondului, nu a verificat regularitatea actului de sesizare al instanţei, deci nu a observat nelegalităţile descrise la pct. 1., trecând direct la audierea sa;

2. Întrucât rechizitoriul suferea de viciile arătate la anterior, judecătorul fondului, i-ar fi încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, prin aceea că, nu a fost în măsură să-l informeze, înainte de audiere, în mod precis şi complet, cu privire la acuzaţiile care îi erau aduse. Aşa cum a arătat mai sus, judecătorul fondului, a fost în imposibilitate obiectivă să-i respecte acest drept, întrucât, rechizitoriu cu care a fost sesizat, nu-i permitea acest lucru.

3. Instanţa de fond nu a dispus achitarea pentru o parte din actele materiale reţinute, în rechizitoriu, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită.

Nu era suficientă afirmaţia instanţei. „Alte acte de mită nu sunt probate”, ci trebuia să dispună achitarea pentru respectivele acte materiale, atâta timp cât instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu şi cu acele acte materiale de luare de mită.

4. Instanţa de fond a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fiul său N.T.E. şi martorul B.C., fără să introducă în cauză cele două persoane.

Latura civilă a cauzei penale se soluţionează potrivit legii civile. Contractul de vânzare cumpărare, litigios, era afectat de o nulitate absolută, potrivit susţinerilor procurorului, însă era absolut obligatorie citarea, în proces, a părţilor contractante, în situaţia în care instanţa era sesizată, sub aspectul laturii civile, cu anularea contractului de vânzare cumpărare ce urmează.

Trimiterea făcută de procuror, la finele rechizitoriului, la dispoziţiile art. 257 alin. (2) C. pen., nu era, însă, de natură să lămurească voinţa sa în privinţa unei eventuale sesizări a instanţei de judecată şi cu o acţiune în anularea contractului sus menţionat.

Drept urmare, acest argument, în sprijinul soluţiei de retrimitere a cauzei la instanţa de fond era valabil doar în ipoteza în care se interpretau trimiterile arătate mai sus în sensul sesizării instanţei şi cu o acţiune în anulare.

5. De asemenea, i-a fost încălcat dreptul prevăzut în art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia C.E.D.O.: „Orice acuzat are, în special, dreptul: să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martori lor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.” Se putea observa, afirmă apărarea că au fost audiaţi toţi martorii acuzării, mai puţin C.S.R., în timp ce inculpatului i-au fost încuviinţaţi doar, o mică parte, din martorii propuşi în apărare. Din examinarea listei cu martorii propuşi în apărare şi a tezelor probatorii menţionate pentru fiecare martor în parte, a rezultat că a fost obstrucţionat de către instanţa de fond, în dovedirea nevinovăţiei, sub aspectul acuzaţiei pe care procurorului i le aducea, prin rechizitoriu.

Cea mai gravă încălcare a dreptului său la apărare constă în neaudierea de către instanţa de fond a martorului/denunţătorului C.S.R., astfel că, această omisiune a avut un efect negativ asupra hotărârii instanţei de fond.

Audierea acestei persoane de către instanţa de apel evidenţia următoarele aspecte:

- instanţa de fond nu a făcut demersurile legale necesare administrării acestei probe, astfel că, susţinerile sale în legătură cu această chestiune sunt nereale;

- instanţa de fond nu a avut la dispoziţie, atunci când a hotărât, o probă esenţială pentru corecta soluţionare a cauzei şi, drept urmare, hotărârea sa este nelegală şi netemeinică;

- din analiza comportamentului procesual al acestei persoane în faţa instanţei de apel, precum şi a declaraţiei sale rezulta verdicitatea susţinerilor repetate referitoare la caracterul mincinos al declaraţiilor sale, mobilul comportamentului său procesual simulat, precum şi nevinovăţia sa.

Pentru toate aceste considerente, s-a arătat că soluţia instanţei de fond era nelegală, astfel încât, se impunea desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de fond, să clarifice, pe bază de probe certe, starea de fapt a speţei şi să respecte drepturile procesuale ale inculpatului.

Achitarea sa, în baza prevederilor art. 11 pct. l lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în cazul infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin. (l) şi (i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru următoarele motive:

A. - C.S.R. a devenit un denunţător de profesie, dar nu întâmplător, ci din nevoia de a-şi salva propria libertate, de a obţine foloase materiale nejustificate, de a-şi proteja interesele sale şi ale persoanelor din anturajul său şi din dorinţa de răzbunare;

- aceste nevoi ale denunţătorului au fost satisfăcute până dincolo de limita legalităţii de către organele de urmărire penală;

- după primul denunţ făcut în luna ianuarie 2004 C.S.R. a extins ţinta atacurilor sale înspre toate persoanele care într-un fel, ori altul au avut neşansa de a lua contact cu el în «exercitarea atribuţiilor lor de serviciu; era vorba, foarte probabil, de un caz patologic, care ar necesita mai mult decât o analiză strict juridică (un exemplu elocvent în acest sens îl constituie denunţurile formulate împotriva av. G.V., avocatul inculpatului din prezenta cauză, ori a comisarului O.E.);

- în toate denunţurile sale se folosea de anumite evenimente care s-au petrecut în realitate, dar semnificaţia acestora era complet distorsionată de către denunţător, cu ajutorul conştient ori inconştient al organelor de urmărire penală, pentru a crea convingerea existenţei faptelor de corupţie şi a celor conexe acestora;

- în toate denunţurile sale se foloseşte de acelaşi nucleu de martori, C.A., N.C.V., F.I., care confirmau indirect evenimentele precizate mai sus;

- în toate denunţurile sale se folosea de martori care ştiau lucruri aflate de la el, în cele mai multe cazuri, după declanşarea cercetărilor, ca urmare la primului său denunţ;

- în majoritatea cazurilor a influenţat martorii din ultima categorie să dea declaraţii care să-i confirme afirmaţiile despre actele de corupţie;

- în toate cazurile a încercat să-şi creeze o imagine de victimă, în faţa unor funcţionari, preocupaţi, exclusiv de satisfacerea propriilor interese materiale şi chiar satisfacerea instinctelor primare, este vorba despre denunţul făcut împotriva d-lui F.C.A. în care, însă, a menţionat că pentru a-i favoriza firmele la controalele fiscale şeful de serviciu I.A. i-a solicitat să-i pună la dispoziţie o femeie pentru a întreţine raporturi sexuale cu ea, iar el a dat curs acestei solicitări);

- a premeditat nu numai obţinerea unor venituri ilicite, prin crearea unui sistem de societăţi comerciale, între care erau relaţii comerciale, fictive, greu de identificat, datorită ariei de răspândire a acestora, a gamei variate de activităţi comerciale care intrau în obiectul de activitate al acestor societăţi şi a numărului mare de persoane implicate în activitatea acestor societăţi, ci şi modalitatea de reacţie în situaţia unui deznodământ nefericit al acestei activităţi infracţionale;

B. - organele de urmărire penală i-au acordat denunţătorului în mod nemijlocit un sprijin portant în elaborarea şi „cosmetizarea” denunţurilor şi declaraţiilor sale incriminatoare la adresa sa şi a altor funcţionari;

- organele de urmărire penală au obţinut în mod nelegal „probe” în vederea susţinerii afirmaţiilor denunţătorului;

- organele de urmărire penală au şantajat martorii apărării prin ameninţări, prin iniţierea unor controale la firmele acestora, prin întocmirea unor dosare penale (exemple în acest sens: punerea sub învinuire a fiului său N.V.E., a tatălui dlui B.I.A., a soţiei dlui C.R., a martorului Ţ.F.C. etc.);

- organele de urmărire penală nici până în prezent nu au finalizat urmărirea penală pentru faptele şi persoanele pentru care s-a dispus disjungerea prin rechizitoriu, s-au avut în vedere, îndeosebi, faptele de evaziune fiscală reţinute în sarcina denunţătorului;

C. - martorii din nucleul de bază amintit mai înainte erau fie în relaţii de rudenie, fie în relaţii de afaceri cu denunţătorul;

- aceşti martori erau direct interesaţi în distragerea atenţiei, de la faptele penale comise de denunţător, fie singur, fie împreună cu ei;

- atât aceşti martori cât şi majoritatea celorlalţi martori propuşi de denunţător, pentru confirmarea denunţurilor şi declaraţiilor sale erau şantajabili fie de către denunţător, fie de către organele de urmărire penală întrucât erau direct implicaţi în activitatea ilicită de obţinere de rambursări de TVA, distrugerea documentelor contabile de la firmele la care a făcut referire mai sus şi în comiterea altor fapte penale de înşelăciune, fals etc.;

D. - deşi nu a fost indicat printre mijloacele de probă, folosite de procuror, în sprijinul acuzaţiilor sale, din analiza atentă a rechizitoriului, rezulta că raportul întocmit de specialistul G.D. a avut un rol determinant în formarea de către procuror a convingerii sale că era vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată;

- de asemenea, procurorul a invocat la pagina 14 din rechizitoriu, toate concluziile raportului sus menţionat, pentru a convinge instanţa de judecată de veridicitatea acuzaţiilor, formulate împotriva inculpatului. Falsitatea concluziilor pe care le conţine, în opinia apărării rezultă din:

1. În controalele de rambursare, "inspectorii fiscali nu au respectat H.G. nr. 886/1999. Observaţia inculpatului a fost că în controalele de rambursare se aplica legislaţia specifica TVA si nu actul normativ mai sus invocat, care reglementa controlul fiscal [(H.G. nr. 886/1999 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 70/1997, privind controlul fiscal (M. Of. nr. 546/8.11.1999)].

O.G. nr. 70 - privind controlul fiscal (M. Of. nr. 227/30.08.1997).

2. „În controalele de rambursare, inspectorii fiscali nu au respectat art. 19 din O.G. nr. 62/2002, care modifica O.G. nr. 70/1997”, se afirma, eronat ca inspectorii aveau obligaţia de a efectua controale încrucişate la furnizorii firmelor la care s-au efectuat rambursări.

Apărarea observă aceeaşi confuzie între actele care reglementau controlul fiscal şi cele în baza cărora se efectua controlul privind rambursarea de TVA precum și faptul că s-a redat conţinutul art. 19 din actul normativ invocat în raport, pentru a se constata că acesta nici măcar nu se refera la efectuarea de controale încrucişate, ci la situaţia în care aceeaşi perioada poate fi reverificata de organele fiscale.

Art. 19 prevede că un control fiscal la sediul contribuabilului sau în alt loc stabilit de comun acord cu acesta se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Prin excepţie de la prevederile alin. (1), conducătorul organului fiscal competent poate decide verificarea unei anumite perioade dacă, de Ia data încheierii controlului fiscal şi până la împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de prezenta ordonanţă, apar date suplimentare, necunoscute organului la data efectuării controlului, care influenţează sau modifică rezultatele acestuia.

Din tot conţinutul O.G. nr. 62/2002 nu a rezultat ca organele fiscale care efectuau controale de rambursare TVA ar fi avut obligaţia de a efectua verificări faptice cu privire la elementele patrimoniale înregistrate in contabilitatea agenţilor economici; controlul în vederea rambursării era unul documentar, efectuat pe baza actelor si documentelor puse la dispoziţie de împuterniciţii firmelor controlate, iar răspunderea pentru realitatea şi legalitatea acestor documente revenea persoanelor în cauza (a se vedea O.M.F. nr. 1950/2001).

3. „Inspectorii nu au raportat tranzacţiile cu sume de peste 10.000 euro”.

Această afirmaţie era contrazisă de existenţa în dosarele de rambursare (arhiva din cadrul D.C.F.) a fişelor în care aceste sume erau consemnate.

4. „Inspectorii nu au analizat şi informat organele competente cu privire la contul 455”.

Şi această afirmaţie era contrazisă de existenţa în dosarele de rambursare (arhiva din cadrul D.C.F. a fişelor cu aceste date).

E. În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată în cazul lui B.l.A. denunţătorul a afirmat că întreaga activitate desfăşurată la firmele în care avea interese s-a desfăşurat legal, astfel că în raport cu această declaraţie susţinerea sa în sensul mituirii sale şi a celorlalţi colegi de serviciu apărea contradictorie şi lipsită de orice sens; la rândul ei, soţia sa susţinea ipoteza corectitudinii activităţii comerciale desfăşurate de firmele în care ei aveau interese.

F. Deşi în denunţurile şi declaraţiile sale denunţătorul C.S.R. a arătat, în mod explicit, faptul că a mai solicitat o sumă de 30.000.000 Iei pentru a soluţiona favorabil controlul generat de cererea de rambursare de TVA, formulată pentru SC C.L. SRL, din luna martie-aprilie 2003 şi, în pofida faptului că, aceeaşi martori, C.A., N.C.V., au confirmat, în acelaşi mod, indirect, aceste susţineri, totuşi, nu a fost acuzat şi pentru respectiva faptă (act material). Pentru a uşura sarcina instanţei s-au redat în continuare declaraţiile care au confirmat această afirmaţie şi anume:

Cu ocazia confruntării dintre dl. B.l.A. şi denunţător la data de 18 august 2004 acesta din urmă a declarat:

„Cu privire la rambursarea TVA la SC C. ”SRL, din martie 2003, echipa desemnata pentru efectuarea controlului era B. si O. B. i-a comunicat personal faptul că decisese să plece în concediu medical. În această situaţie, la sediul de pe 8 Martie, nr. 59, a venit o echipa de control formata din inspectorii N. şi O. Cunosc că B. a contactat-o telefonic pe O. şi a rugat-o „să facă să fie bine”. La finalizarea lucrărilor, acei inspectori i-au spus că nu constataseră probleme şi că rambursarea solicitată să fie aprobată. Pentru aceasta, ştiu că O.M. a discutat eu soţia mea, căreia i-a cerut suma de 30 mil. lei. Această sumă urma să o dau lui O., la locuinţa noastre de pe str. Cutezanţei, a doua zi, unde ea urma să vină. De altfel, de atunci cunosc că O. urma să împartă cu N. respectiva sumă, spunând ca acestuia din urmă îi sunt necesari banii pentru că fiul său urma să meargă în Franţa la o intervenţie chirurgicală, pentru a-i extirpa un testicul”.

Cu ocazia confruntării dintre dl. B.I.A. şi denunţător la data de 19 august 2004 (aproape identică cu cea din 18 august 2004) acesta din urmă a arătat:

„La începutul anului 2003, nu pot preciza cu exactitate luna, cu siguranţă s-a întâmplat până în luna februarie sau martie, pentru că B.A. îmi spusese că se modificase legea privind rambursările TVA în sensul că nu mai era obligatoriu ca, clienţii să fie achitaţi, am întocmit o cerere de rambursare TVA în numele SC C. SRL (..) Pentru efectuarea acestui control (..) i-am solicitat ajutorul lui B.A. în scopul rezolvării favorabile a rambursării. Acei inspectori mi-au spus că nu constataseră probleme şi că rambursarea solicitată urma să fie aprobată. Pentru aceasta ştiu că O.M. a discutat cu soţia mea, căreia i-a cerut suma de 30 milioane lei. Această sumă urma să i-o dăm lui O.M. la locuinţa noastră de pe str. Cutezanţei, a doua zi, unde ea urma să vină. De altfel, de atunci cunosc că O.M. urma să împartă cu N.E. respectiva sumă (..).”.

Contrar celor stabilite cu cei doi inspectori, în dimineaţa zilei următoare, la firma noastră a venit N.E., care a purtat discuţii cu soţia mea, arătând că nu vor mai definitiva controlul (..).

Aceste aspecte mi le-a comunicat soţia mea telefonic, eu fiind plecat la Satu Mare. Soţia mi-a mai spus că inspectorul respectiv ne indicase să facem cerere de renunţare la rambursarea TVA şi că luase nişte copii xerox de pe toate facturile fiscale ce proveneau de la firme din afara judeţului Mureş. Eu am luat legătura telefonic cu B.A. şi cu şeful său I.A. şi i-am rugat să vadă ce se poate face. I.A. mi-a spus că el este în concediu şi că un alt inspector se ocupă de respectivele probleme, însă B.A. mi-a spus că va vedea ce se poate face. Ştiam că nu îndrăzneşte să apeleze la N.E., însă am sperat că va rezolva problema cu O.M., cu care îmi spusese că se află în relaţii bune”.

Cu ocazia confruntării cu el la data de 28 iulie 2004 denunţătorul a declarat:

„Îmi amintesc faptul ca acasă la N. am fost împreună cu B.A., acolo se mai afla și O.M. Nu mai reţin daca era şi soţia mea. Aceasta întâlnire a avut loc după ce am depus: de renunţare la rambursarea de TVA pentru SC C. SRL. Referitor la aceasta rambursare de TVA, ţin să precizez ca N. si O. au efectuat controlul la firmă, dar I.A. nu a fost de acord cu procesul verbal încheiat de aceştia si a dispus distrugerea procesului verbal. Mie mi-a fost luat acel proces verbal de către N. sau O., iar B. m-a sfătuit să depun cererea de renunţare (..). La întâlnirea de la domiciliul lui N., reţin ca am discutat cam ce s-ar putea întâmpla ca urmare a renunţării la cerere și am fost atenţionat de cei trei inspectori ca ar trebui sa fac tot felul de intervenţii, ca sigur va urma un control fiscal. La acea discuţie a participat O.M. Ceea ce a rămas practic stabilit, ca urmare a acestei discuţii, a fost faptul ca singurul care mă poate ajuta cu ocazia controlului fiscal, este şeful de serviciu R.C”.

În fine, în faţa instanţei, la termenul de judecată din 3 aprilie 2006 în dosarul d-lui B.l.A., denunţătorul a declarat că:

Revin şi arăt că în numele SC C.L. SRL, am mai adăugat o a doua cerere de rambursare, iar controlul a fost efectuat de aceasta dată de N., care a fost împreună cu o doamnă, iar procesul verbal efectuat cu ocazia controlului, a doua zi a fost anulat şi ştiu acest lucru deoarece soţia mea trebuia sa-i dea 30.000.000 lei domnului N., însă acest lucru nu s-a mai întâmplat, adică soţia mea nu a dat banii şi aşa cum am arătat, procesul verbal a fost anulat. În legătură, cu cea de-a doua cerere de rambursare, menţionez că în perioada efectuării controlului, I.A. era în concediu şi N. a raportat acest lucru şi ulterior, după un an de zile, am aflat ca acel control efectuat de N. a fost anulat la momentul respectiv din dispoziţia lui I.A. şi, aşa cum am arătat, procesul verbal întocmit a fost distrus, iar după aceea eu am făcut o renunţare la cererea formulată la sugestia lui N. precum şi a lui B. După ce a fost anulat procesul verbal, împreună cu B. ne-am dus la N., care a afirmat că a distrus xeroxurile efectuate pe actul SC C.L. SRL, iar N. m-a sfătuit să iau legătură cu C.R. şi că dânsul mă va putea ajuta în ceea ce priveşte controlul fiscal care urma să se efectueze (..). (pag.3). În cursul anului 2003 luna februarie-martie i-am dat lui B. un autoturism G. de culoare albă şi nu mai ştiu dacă el mi-a solicitat expres acest lucru sau eu m-am oferit să îi dau maşina respectivă; cert este că am discutat şi deoarece vedeam numai dosare penale în jurul meu, îmi era frică şi nu mai ştiu ce se poate întâmpla, motiv pentru care, ca să mă ajute să îmi rezolv respectivele probleme „controale fiscale”, în sensul că „controalele fiscale să iasă bine, am purtat anumite discuţii şi am ajuns la soluţia de compromis că în schimbul ajutorului oferit, o să-i dau o maşină.”

În declaraţia sa din 25 iulie 2004 martora C.A. susţine că:

„În privinţa relaţiilor pe care atât eu, cât şi soţul meu C.S.R., le-am avut aproximativ din luna septembrie sau octombrie 2002, când acesta însoţit de un coleg al său a efectuat la firma noastră SC I. SRL un control pe linia rambursării de TVA. După acel control, soţul meu a rămas în relaţii amicale cu inspectorul N., relaţii care au fost întărite de-a lungul timpului prin intermediul unui alt inspector, B. Din câte îmi amintesc, anterior efectuării controlului pentru rambursarea TVA la SC C. SRL, soţul meu a purtat discuţii cu B.A., rugându-l să intervină pe lângă N. pentru a fi îngăduitor pe timpul, verificărilor si pentru a propune soluţionarea în mod favorabil a cererii noastre de rambursare TVA, ocazie cu care B. i-a precizat lui R. că acelui inspector ar fi bine să-i dea „o atenţie”, mai exact o sumă de bani, fiindcă avea mare nevoie pentru că fiul îi era bolnav si urma să fie supus unei operaţii.”

G. Aceeaşi situaţie s-a întâlnit şi în cazul fraţilor I.O. şi I.A. şi, cu toate acestea, aceste persoane nici măcar nu au fost puse sub învinuire. Apărarea arată că în declaraţia sa din 3 aprilie 2007, dată în dosarul lui B.I.A., denunţătorul a arătat că: „în cursul anului 2002, vara, la sugestia unui „prieten” care era comisar la G.F. şi care se numeşte I.O., am înfiinţat SC I. SRL. De la dânsul am aflat că pentru a putea face rambursare de TVA este cel mai bine să înfiinţez o nouă societate deoarece exista posibilitatea de a muta o parte din activităţile desfăşurate de pe una pe alta (..) de contabilitatea acestei societăţi, după înfiinţare, s-a ocupat d-na I.M., soţia d-lui I.O. După ce s-au efectuat ceva operaţiuni comerciale, transporturi de cherestea, am depus în numele societăţii, o cerere de rambursare de TVA, şi de întocmirea actelor s-a ocupat d-na I. (..).

La rândul ei, soţia denunţătorului, C.A., în declaraţia sa din 24 iulie 2004 a confirmat sursa informaţiilor privind rambursările de TVA astfel:

„Soţul meu mi-a spus la un moment dat, că a fost sfătuit de I.O. să înfiinţeze cât mai multe societăţi comerciale în care să aibă interese, adică să fie administrator sau asociat, pentru a putea solicita şi obţine rambursări de TVA. I.O. îi explicase soţului că în acea situaţie, putea derula mai multe tranzacţii comerciale între societăţi, în care să ruleze de la una la alta diferite mărfuri şi bunuri, în urma cărora să solicite rambursări de TVA.

În privinţa acestei colaborări mai sus arătate cu I.O., şi ca urmare a sfaturilor pe care le dăduse soţului meu, i-am oferit cu titlu gratuit, un telefon mobil.

Arăt că I.O., în mod repetat, i-a solicitat soţului meu să-i alimenteze cu carburant autoturismul ce-l avea în proprietate.

Urmare a acestui sfat, practic am decis înfiinţarea SC I. SRL, societate pentru care la cca. 2 luni de la înfiinţare, am solicitat şi obţinut rambursare de TVA”.

Aceeaşi confirmare s-a regăsit şi în declaraţia sa din 25. 07. 2004:

„N.E. cunoştea că I.A., arătase de-a lungul timpului protecţie faţă de firmele noastre în baza acelei relaţii de colaborare pe care am avut-o cu I.M.

Soţul meu s-a arătat nemulţumit de faptul că acesta nu se arătase dispus să intervină pe lângă fratele său, cu toate că anterior ne dăduse indicaţii în privinţa obţinerii unor rambursări TVA şi beneficiase din partea noastră de atenţii consistente, însă inspectorul B. i-a promis soţului meu că-l va ajuta.”

H. Analiza atentă a declamaţiilor făcute de denunţător, în celelalte dosare penale, în care erau cercetaţi foşti colegi de-ai săi scotea în evidenţă un lucru foarte important şi anume că valoarea totală a foloaselor solicitate de ei de la denunţător, în acelaşi scop,este mult mai mare decât sumele pe care acesta Ie-a obţinut sau trebuia să le obţină cu titlu de TVA rambursat, expunându-se următoarele calcule:

C.R. a fost trimis în judecată într-un alt dosar, pentru o mită în valoare totală de 1.386.800.000 lei, B.A. a fost trimis în judecată într-un alt dosar, pentru o mită în valoare totală de 578.502.246 lei, iar M.S.C. a fost trimis în judecată într-un alt dosar, pentru o mită în valoare totală de 758.682.802 lei.

În total cuantumul mitei este de 2.723.985.048 Iei.

Situaţia sumelor solicitate şi a celor rambursate la serviciul condus de dl. C.R., în subordinea căruia se aflau şi ceilalţi doi inspectori:

Apărarea face o comparație în sensul că din probe rezultă

a) Rambursări = 2,4 mld Iei (din care 1,4 rambursaţi efectiv şi 1 mld. lei compensate cu impozite datorate bugetului);

b) Mita pentru aceste rambursări = 2,7 mld lei - deci mai mare decât sumele rambursate.

Aşa cum s-a arătat mai sus, arată apărarea, actele materiale de luare de mită erau extrem de general/confuz prezentate la pct. l din rechizitoriu-pag. 15-19 şi sintetizate la pag. 24.

Actele materiale descrise de denunţător, în declaraţia sa, din 15 septembrie 2004, pentru care s-a extins acţiunea penală, prin rezoluţia din 15 septembrie 2004, 80 litri de benzină în canistre, în valoare de cca. 1.600.000 lei, o sticlă de Wisky şi suma de 8.000.000 lei, nu erau probate cu nici o altă probă, iar instanţa de fond înlăturat din acuzare, motiv pentru care nu le-a mai analizat, ci s-a rezumat la redarea unui citat din respectiva declaraţie: „Nu am făcut de la început toate aceste precizări întrucât aceste elemente mi le-am amintit pe parcursul derulării anchetei, dar şi datorită faptului că am considerat că nu are rost să le relev, fiind greu de probat.”

Depăşind atât limitele legalităţii cât şi pe cele ale bunului simţ procurorul s-a detaşat cu nonşalanţă chiar de „realitatea” prezentată de denunţător.

Argumente extrase din declaraţiile denunţătorului C.R.S., prezentate în ordine lor cronologică:

- 05 iulie 2004

„Mai ştiu despre inspectorul N. că a primit, de la un administrator, de firma, suma de 100 - 120 mil. lei, dar nu pot da mai multe amânunte numai după ce vorbesc cu persoana care mi-a spus acest lucru pe care nu ştiu cum îl cheamă.”

- 07 iulie 2004

„Înainte de cesionarea pârtilor sociale am avut control fiscal efectuat de inspectorii de la D.G.F.P. Mureş fără a se constata nereguli. Am plătit cca. 180-200 mil. lei. Activitatea societăţii a fost continuată de cetăţeanul maghiar J.A. şi de la D.G.F.P. Harghita a venit o adresa de control încrucişat. Am fost contactat de N. întrucât el a crezut că eu sunt administrator. I-am comunicat că societatea nu îmi aparţine i-am arătat actul de cesiune şi listingul de la O.R.C.

Am luat legătura telefonic cu cetăţeanul maghiar şi mi-a spus să rezolv eu problema cu controlul. S-a efectuat controlul respectiv, precum şi provenienţa mărfii şi toate fiind în regulă către D.G.F.P. a plecat un răspuns favorabil.

La scurt timp inspectorul N. m-a contactat şi mi-a cerut sprijinul în sensul de al ajuta în achiziţionarea unui autoturism pe care să-l plătească când o să aibă bani, în rate. Între timp am discutat şi cu N.E., i-am spus despre ce maşină este vorba, s-a întâlnit cu proprietarul G.L. a verificat-o si a fost de acord cu ea. La verificare fiind şi băiatul lui de faţă. După ce a văzut maşina am făcut negocieri cu proprietarul privind valoarea si modalitatea de plată, respectiv în mai multe rate, în total plătind aprox. 3500-3800 Euro. Actele de vânzare-cumpărare au fost efectuate între G.L. şi N. junior. Menţionez că până în prezent nu am primit banii de la N.E.”

- 20 iulie 2004

„În privinţa consemnării unor rezultate favorabile mie pe timpul controlului încrucişat la SC C. SRL, ce mi-au fost făcute de inspector N., i-am oferit acestuia, iar, el a acceptat, un autoturism O.A. Fac menţiunea ca acest autoturism mi-a fost de fapt pretins de inspectorul N.

Spun aceasta întrucât după control, ca mulţumire pentru rezultatul favorabil, i-am invitat la sugestia lor, pe cei doi, la restaurantul R.G. (..). Înainte de a pleca însă din restaurant, doresc să menţionez de asemenea ca N. mi-a spus că şeful său I. apela în mod frecvent la d-na D.T. pentru a i se repartiza serviciului său, spre control, diferite firme pe care le proteja, printre acestea se număra şi SC I. SRL.

N. m-a aşteptat în fata blocului său şi manifestând indignare mi-a spus si m-a întrebat cum este posibil ca eu să fiu „atent” cu alţi colegi de-ai săi si cu el nu.

Referitor la inspectorul N. doresc să mai arăt că în cursul anului 2003 în urma unor înţelegeri pe care le-am avut cu L.Z., pe linia unor rambursări de TVA, la un moment dat ştiu că acesta mi-a dat suma de 100.000.000 lei pentru a i-o da lui N.. Despre aceasta, mie, L.Z., mi-a precizat că fusese pretinsă de N. lui P.L.M. administrator la SC A. SRL, pentru a-i soluţiona favorabil controlul ce trebuia să-l facă în urma unei cereri de rambursare de TVA în valoare de aprox. 1 miliard lei.

Tot în această situaţie am aflat de la L.Z. ca N. îi ceruse acei bani „juristului” P. întrucât nu reuşise să dea de documentele contabile de la SC A. SRL (..). În cele din urmă aproximativ în cursul lunii septembrie sau octombrie 2003, L.Z. a adus respectivele acte la firma mea, la birou, spunându-mi că discutase şi se înţelesese cu inspectorul M.S. ca acesta să verifice documentele şi să discute cu N. pentru soluţionarea favorabilă a cererii de rambursare, respectiv a controlului fiscal pe care acesta fusese desemnat sa-l execute la SC A. SRL după ce P. făcuse cerere de rambursare (renunţare) TVA.

Intr-adevăr lucrurile au decurs după cum mi-a spus L.Z., M.S. a venit la firma mea si verificând acele acte ele au fost luate la scurt timp după aceea de L.Z. şi nu ştiu unde au fost duse.

Nu este adevărat că eu am pierdut acele documente şi neg orice implicare în acea rambursare de TVA solicitată de P.L.

Aşa cum am arătat mai sus aproape de sfârşitul anului 2003 L.Z. a venit la firma mea şi mi-a dat suma de 100 milioane lei, despre care mi-a spus că îi fusese solicitată ca mită de N. pentru soluţionarea favorabilă a controlului fiscal. Aceşti bani, m-a rugat să îi dau eu lui N. însă eu i-am folosit în interesul firmelor mele întrucât aveam de decontat o filă C.E.C. şi nu mai aveam acoperiri pentru ea. Prin urmare eu nu i-am dat acei bani lui N. si nici nu i-am spus despre aceasta lui L.Z. sau lui P.L. lăsându-l să creadă că îi dădusem banii lui N.

- 28 iulie 2004

„N. a mai venit împreună cu M.S. la domiciliul meu de pe str. Cutezanței, pentru efectuarea unei verificări încrucişate, cu privire la factura emisă de SC C. SRL către o firmă din jud. Harghita.

După câteva zile, dacă reţin eu bine, am fost sunat atât de C. cât şi de N., care mi-au cerut să rezolv odată problema cu acel autoturism.

Ca urmare a acestor presiuni, am mers şi l-am luat pe fiul lui N. de la domiciliu şi l-am condus la sediul firmelor mele pentru a ne întâlni cu G. şi a-i da maşina. G. a întârziat la acea întâlnire, întrucât între timp deja vânduse O.A., dar pentru a nu mă face pe mine de ruşine, a mers şi l-a răscumpărat, dând în schimb un O.V.

Deşi la discuţiile iniţiale cu privire la acest autoturism, N. îmi spusese că îmi va achita contravaloarea lui eşalonat, nici până în prezent nu am primit vreun ban de la acesta.”

- 16 septembrie 2004

„Până la începerea controlului încrucişat efectuat la SC C. SRL, ca urmare a solicitării D.G.F.P. Harghita (..).

După controlul efectuat, N. mi-a pretins sa-i dau un autoturism, lucru pe care l-am şi făcut. Alimentările efectuate la autoturismul lui N. trebuie să apară pe fişele de alimentare de la staţia M.B.O.

La întrebarea av. G.V., precizez ca autoturismul mi-a fost pretins şi l-am dat lui N. numai pentru acel control încrucişat efectuat la SC C. SRL ca urmare a solicitării D.G.F.P. Harghita, întrucât acel control era mai important.”

Cu toate că nici o altă probă din dosar nu infirmă aceste susţineri ale denunţătorului, iată ce inventează procurorul în rechizitoriu: „Fapta inculpatului N.V.E. care .. în vara şi toamna anului 2003, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător sarcinile de serviciu şi a-i favoriza pe administratorii SC C.L. SRL Tg. Mureş şi SC A. SRL Sovata, jud. Mureş, la controalele efectuate, a pretins şi primit de la denunţătorul S.R., un autoturism O.A.C.B., în valoare de 3.800 Euro, 8 milioane lei, carburanţi în valoare de 5 milioane lei şi o sticlă de wisky, în valoare de 600.000 lei constituie..”

D. Nici o persoană audiată în cauză nu susţine, afirmă apărarea, că i-a pretins ori a acceptat mită pentru controalele efectuate al SC A. SRL

Declaraţiile denunţătorului C.S.R. au fost prezentate mai sus, astfel că, nu a înţeles să revină asupra lor.

S-au prezentat, în continuare, afirmaţiile martorului P.L.M. în legătură cu această chestiune:

Declaraţia din 08 iulie 2004 luata de subcomisar O.E.:

„În cursul lunii iulie 2003 am fost contactat telefonic de către L.Z. care mi-a propus să ne întâlnim că are ceva să-mi dea .. Mi-a spus să înregistrez aceste facturi în contabilitate şi apoi să solicit rambursarea de TVA aferenta acestei achiziţii .. El mi-a spus să stau liniştit ca are inte. la D.G.F.P. Mureş D.C.F. şi poate rezolva controlul ulterior. De asemenea, mi-a spus că dacă sunt de acord cu această operaţiune voi primi suma de 300 mii lei, restul se împarte între el, C.S.R. şi inspectorii de la finanţe care vor efectua controlul. În cursul lunii august 2003 am introdus cererea de rambursare a TVA aferenta acestor achiziţii la A.F. Sovata. În baza acestei cereri la sfârşitul lunii august 2003 am fost căutat personal de către inspectorul N. care mi-a comunicat faptul că a fost desemnat să efectueze un control cu privire la legalitatea acordării de rambursare a TVA la SC A. SRL.

Vreau să fac menţiunea că în cursul lunii noiembrie 2003, tot la presiunea exercitată de a prezenta documentele contabile, m-a sunat L.Z. care mi-a spus că în ziua următoare trebuie să ducă 100-200 milioane lei la „băieţii” eu înţelegând că băieţii fiind N. si inspectorul A. sau C.

După câteva zile, cam la sfârşitul lunii noiembrie 2003, numitul L.Z. mi-a spus că pentru rezolvarea controlului la firma mea N. a primit un autoturism, nu-mi amintesc ce marcă.”

Declaraţia din 21 iulie 2004.

„În cursul unor discuţii pe care le-am purtat ulterior, L.Z. mi-a spus că rambursarea TVA va fi de 960 milioane lei si mi-a spus că pentru participarea mea voi primi 300 milioane lei. L-am întrebat cine va primi restul de bani, iar el mi-a răspuns că o parte îi va reveni lui, altă parte din bani lui C.S. si o altă parte inspectorilor de finanţe care urmau să facă controlul ca urmare a solicitării rambursării TVA-ului. Ştiam că L.Z. este în relaţii apropiate cu C.S. pe care eu îl cunoşteam din vedere.

L-am anunţat din nou pe L.Z. despre cele întâmplate şi acesta (..)mi-a spus: „Omul a primit maşina”, referindu-se la inspectorul N., cu precizarea: „cel cu ochelari”. Nu i-a pronunţat însă numele (..).

În acea perioadă, noiembrie 2003, L.Z. m-a chemat în fata blocului în care locuieşte şi, referindu-se la inspectorul N. mi-a spus: „Pe mâine trebuie 100 milioane lei” sau 200 milioane lei, nu mai reţin exact. Nu mi-a cerut expres mie să dau banii, m-a lăsat să înţeleg acest lucru, dar eu i-am răspuns: „- Nu am bani să dau pentru aşa ceva!”. Atunci L.Z. a spus „Mă duc să cer de la cineva, până mâine fac rost de bani”. N-a precizat de unde face rost de bani.

Întrebat fiind, arăt că mie, personal, inspectorii de la finanţe nu mi-au pretins si nu le-am dat sume de bani sau foloase materiale. Reţin însă că la un moment dat L.Z. mi-a spus: „- Dacă C. n-ar fi fost neglijent si ar fi mers mai repede la inspectorul N., atunci am fi putut să primim rambursarea TVA”.

Declaraţia dată cu ocazia confruntării cu apelantul:

„Întrebare pentru P.L.: Dacă N.V.E. v-a pretins direct sau prin intermediari bani ori foloase materiale?

Răspuns: - Probabil că inspectorul N. să-mi fi spus că îmi va face şi o verificare fizică a produselor şi arăt că direct, acesta nu mi-a pretins niciodată nimic, dar la un moment dat L.Z. mi-a spus că trebuie să îi dea în ziua următoare, 100 milioane lei la „omul”. Am întrebat cine-i omul acela, L.Z. mi-a răspuns: „- Omul cu ochelari!” si sigur, că eu am considerat că va duce banii lui N.V.E. N-a pomenit însă numele lui. Mie N.V.E. nu mi-a pretins nimic şi nici nu a afirmat că va face ceva contrar legii ori atribuţiunilor de serviciu."

Declaraţia din 21 ianuarie 2008;

„S-a făcut un control fiscal la SC A. SRL, nu au fost probleme, din echipa a făcut parte şi O.M. Controlul s-a finalizat fără ca inculpatul să ne fi favorizat în vreun fel. Nu am cunoştinţă ca inculpatul să fi primit mită de la C.R.S.

La întrebarea cum urma să se împartă banii rezultaţi din rambursarea TVA, P.L.M. a răspuns că în nici un fel (..).

Despre control nu am vorbit cu L.Z.

V-a zis L.Z. vreodată că totul este rezolvat ? - probabil aşa a fost cum este consemnat în declaraţia mea de la dosar, dar nu-mi mai amintesc.

În ce priveşte partea a 2-a a declaraţiei în sensul în care L.Z. i-a zis că inculpatul a primit o maşină, nu cred că am zis aşa ceva, nu ştiu de aşa ceva ca să fi primit inculpatul vreo maşină. Ce a trecut P.N.A.-ul în procesul verbal numai ei ştiu. De ce la urmărire penală s-a declarat altfel, P.L.M. răspunde că nu mai ştie ce a declarat acum 3-4 ani, dar ştie că inculpatul de la mine nu a primit nimic şi de la alţii nu are cunoştinţă de aşa ceva.

Nu-mi amintesc nici de împrejurarea ca L.Z. să-mi fi cerut 100 mii lei, nici nu-mi amintesc dacă am declarat aşa ceva la urmărire penală si nici nu-mi explic o asemenea declaraţie. În acea perioada eram purtat Politie şi Parchet, dădeam multe declaraţii. Nu mai ştiu ce am declarat.”

A fost continuată cu declaraţia din 19 mai 2007 a martorului L.Z.:

„Nu l-am sfătuit pe P.L.M. să înfiinţeze o societate comercială nici să ceară rambursare de TVA.

Eu mă simţeam vinovat de pierderea actelor, aşa că i-am dat lui C.R.S. 100 mii lei. Ulterior, în anul 2004 înainte de iunie mi-a spus că nu i-a mai dat banii inspectorului N., ci o maşină cu precizarea că aceasta a fost între martie-iunie 2004.

Nu i-am spus că restul se împarte între mine, C. şi inspectorii de la finanţe.

Nu mi-a spus P.L. că trebuie să ducă 100 mii la băieţii de la finanţe.

Cu actele pierdute a fost în octombrie 2003 şi cam peste 2 luni C.R.S. mi-a cerut cei 100 milioane lei, era la sfârşit de noiembrie, început de decembrie.

Faţă de P. mă simţeam responsabil pentru pierderea actelor.

Nu l-am văzut niciodată pe N. înainte de proces.”

În fine s-au analizat şi declaraţiile martorei C.A. pe marginea acestei probleme:

- 25 iulie 2004

Aproximativ în cursul lunii mai sau iunie 2003, la SC C. SRL a fost demarat controlul fiscal de către o echipă de inspectori din cadrul D.C.F. Mureş, nu-mi amintesc cum se numeau, iar pe timpul derulării acestuia, soţul meu mi-a spus la un moment dat că trebuie să-i cumpere şi să-i dea cu titlu gratuit o maşină şi inspectorului N.

- 29 iulie 2004

În perioada imediat următoare, nu aş putea preciza exact după cât timp, soţul meu mi-a spus că aflase de la N. sau de la B., că SC C. SRL urma să fie supusă unui control fiscal. De altfel, acest control a şi avut loc în vara anului 2003, fiind efectuat de către inspectorii din cadrul D.C.F. Mureş.

Din câte reţin, pe timpul efectuării acelui control fiscal, soţul meu mi-a relatat în una din zile că inspectorul N. îi ceruse cu titlu gratuit o maşină. Personal nu am participat la achiziţionarea acestei maşini şi nu cunosc condiţiile în care ea a fost predată fiului lui N.E.

Mie personal, N.V.E. nu mi-a solicitat vreodată vreun bun sau vreo sumă de bani, iar pe timpul controalelor pe care N. le-a efectuat la firmele noastre, nu consider că şi-a depăşit atribuţiunile de serviciu. Arăt că personal consider că N. nu a intervenit pe lângă alţi colegi de-ai dumnealui în scopul favorizării firmelor noastre pe linia obţinerii de rambursări TVA.”

- 01 octombrie 2007.

„A trecut foarte mult timp, de fapt de administrarea firmelor se ocupa C.R.S. si că de la el am aflat că odată i-a dat un O.A. lui N.V.E., ceva sume de bani si alimentări cu carburanţi, dar nu mai ştiu când a fost.”

Declaraţiile martorilor C.A., P.L.M., L.Z., N.C. erau extrem de contradictorii în privinţa motivelor pentru care i s-ar fi dat autoturismul O.A.C.

Apărarea indică drept argumente:

Declaraţiile martorei C.A. din 25 iulie 2004.

Aproximativ în cursul lunii mai sau iunie 2003, la SC C. SRL a fost demarat controlul fiscal de către o echipa de inspectori din cadrul D.C.F. Mureş, ea neamintindu-şi cum se numeau, iar pe timpul derulării acestuia, soţul ei i-a spus, la un moment dat, că trebuie să-i cumpere şi să-i dea cu titlu gratuit o maşină şi inspectorului N.,

- din 29 iulie 2004.

„În perioada imediat următoare, nu aş putea preciza exact după cât timp, soţul meu mi-a spus că aflase de la N. sau de la B. că SC C. SRL urma să fie supusă unui control fiscal. De altfel, acest control a şi avut loc în vara anului 2003, fiind efectuat de către inspectorii din cadrul D.C.F. Mureş.

Din câte reţin, pe timpul efectuării acelui control fiscal, soţul meu mi-a relatat în una din zile că inspectorul N. îi ceruse cu titlu gratuit o maşină.”

Declaraţiile martorului P.L.M. din 08 iulie 2004 luată de subcomisar O.E. „..După câteva zile, cam la sfârşitul lunii noiembrie 2003, numitul L.Z. mi-a spus faptul că pentru rezolvarea controlului la firma mea N. a primit un autoturism, nu-mi amintesc ce marcă.”

- din 21 ianuarie 2008.

În ce priveşte partea a 2-a a declaraţiei în sensul în care L.Z. i-a zis că inculpatul a primit o maşină, nu cred că am zis aşa ceva, nu ştiu de aşa ceva ca să fi primit inculpatul vreo maşină. Ce a trecut P.N.A.-ul în procesul verbal numai ei ştiu.”

Declaraţiile martorului L.Z. din 19 mai 2007:

„Eu mă simţeam vinovat de pierderea actelor, aşa că i-am dat lui C.R.S. 100 mil. lei. Ulterior, în anul 2004 înainte de iunie mi-a spus că nu i-a mai dat banii inspectorului N., ci o maşină cu precizarea că aceasta a fost între martie-iunie 2004..”

Declaraţiile martorului N.C. din 25 iulie 2004.

„..În cursul anului 2003, nu-mi amintesc cu exactitate când, lui C.S.R. i-a mai fost pretinsă o maşină şi de către un alt inspector .. N.E.”

- din 29 iulie 2004.

„..am aflat că R.C. i-a dat lui N.E. un autoturism O.A.C. .. ca şi cadou nu cunosc amănunte în privinţa modului în care C.R. i-a dat acel cadou d-lui N.V.E. pentru ca acesta să rezolve unele probleme legate de un control financiar ce se efectua în acea perioadă la una din firmele soţilor C. Nu pot face alte precizări în privinţa respectivului control.”

Cu toate că la controalele efectuate la S.C.A. S.R.L. a fost în echipă cu alţi colegi, numai în sarcina mea s-a reţinut tergiversarea acestor controale.

Mai mult, nu s-a ţinut seama de faptul că:

- primul control la această societate a rămas fără obiect, la doar câteva zile de la declanşarea lui ca urmare a renunţării la cererea de rambursare a TVA-ului;

- la al doilea control s-au lovit de refuzul martorului P.L.,de a le pune la dispoziţie documentele contabile ale societăţii; primele înscrisuri şi documente contabile au fost predate, în urma imitaţiei scrise, a notei adresată Poliţiei Sovata, a solicitărilor repetate în urma convorbirilor telefonice, dlui L.A., abia în 23 februarie 2004, adică după 4 luni de zile de la data declanşării controlului;

- pe parcursul derulării acestui ultim control a fost în concediu de boală, o lungă perioadă de timp, ca urmare a unei fracturi la picior;

- s-au confruntat cu aceeaşi situaţie şi la SC C.L. SRL Sovata, despre care, ulterior declanşării procedurilor penale s-a aflat că ar fi făcut parte din grupul firmelor controlate de denunţător;

- în luna februarie 2004 a sesizat şi organele de poliţie pentru a le acorda sprijin în identificarea documentelor contabile;

- în luna ianuarie 2004 s-a declanşat urmărirea penală împotriva altor colegi, F.A.C. şi H.C., astfel că, era imposibil de crezut că, în respectivele condiţii, ar mai fi tergiversat controalele la solicitarea denunţătorului;

- şi pe linie internă încă începând cu data de 8 ianuarie 2004 s-au declanşat ample acţiuni de verificare a firmelor din-grupul de firme controlat de denunţător;

Nici din punct de vedere al mobilului faptei nu se justifică acuzaţia deoarece:

- nu a aprobat rambursarea vreunei sume de bani la SC C.L. SRL ori SC A. SRL;

- nici cu ocazia controlului din luna martie-aprilie 2003 la SC C.L. SRL nu a aprobat rambursarea TVA-ului;

- de fiecare dată denunţătorul şi „acoliţii” săi au fost nevoiţi să renunţe la cererile de rambursare de TVA formulate;

- de fiecare dată s-a încercat schimbarea sa din echipa de control, lucru lipsit de orice logică dacă ar fi fost mituit;

- dacă ar fi fost mituit era simplu să aprobe restituirea de TVA la SC A. SRL

- dacă ar fi fost mituit nu era necesar să tergiverseze soluţionarea controlului fiscal Ia SC A. SRL, ci ar fi putut să-l soluţioneze favorabil într-un termen foarte scurt;

- din declaraţiile martorilor S.L., I.A. şi O.M., din data de 21 ianuarie 2008, reiese foarte clar faptul că a informat conducerea D.G.F.P. Mureş, respectiv pe S.L. şi I.A., despre suspiciunile cu privire la realitatea tranzacţiilor de la SC A. SRL şi SC C.L. SRL, ambele din Sovata, care solicitaseră rambursare de TVA;

Din analiza foarte atentă a declaraţiilor denunţătorului şi a martorilor G.L., H.C. au rezultat contradicţii esenţiale cu privire la condiţiile şi împrejurările în care au vândut autoturismul O.A.C. fiului său N.T.E.

Una dintre aceste contradicţii se referă la schimbul de maşini anterior predării lui către fiul său.

Astfel, cu ocazia confruntării sale cu denunţătorul din 28 iulie 2004 acesta a declarat următoarele: „N. a mai venit împreună cu M.S. la domiciliul meu de pe str. Cutezanţei, pentru efectuarea unei verificări încrucişate, cu privire la factura emisa de SC C. SRL către o firma din jud. Harghita.

După câteva zile, dacă reţin eu bine, am fost sunat atât de C. cât şi de N., care mi-au cerut să rezolv odată problema cu acel autoturism.

Ca urmare a acestor presiuni, am mers si l-am luat pe fiul lui N. de la domiciliu si l-am condus la sediul firmelor mele pentru a ne întâlni cu G. şi a-i da maşina. G. a întârziat la acea întâlnire întrucât între timp deja vânduse O.A., dar pentru a nu mă face pe mine de ruşine, a mers şi l-a răscumpărat, dând în schimb un O.V.”

Iată ce spuneau martorii cu privire la acelaşi aspect: Declaraţia din 03 septembrie 2007 a martorului B.C.:

„O.A. în cauză l-am vândut în piaţa auto unei persoane de naţionalitate maghiară din Harghita, apoi am auzit că acea persoană a făcut schimb cu G.L. (F.), iar acesta a dat la schimb un M. si a primit un O., apoi am auzit că a vândut autoturismul O. lui N.T.E.”

Declaraţia din 07 februarie 2007 a martorului G.L.:

„Eu i-am vândut autoturismul lui C.R.S., mai precis i-am dat-o lui si el mi-a dat preţul. Mi-a plătit peste 3500 Euro cred că 3600 Euro. Când m-a contactat pentru a cumpăra autoturismul nu mi-a mai spus altceva decât să ne întâlnim la o benzinărie unde mi-a plătit o parte din preţ (acum 4 sau 5 ani), atunci i-am lăsat şi maşina apoi am plecat cu un taxi.

Actele de vânzare-cumpărare pe autoturism le-am făcut după vreo 2-3 luni. În actele de vânzare-cumpărare figura drept cumpărător fiul inculpatului N.V.E.. L-am mai văzut pe fiul inculpatului N.V.E. şi în staţia de carburanţi MOL în ziua când i-am dat autoturismul lui C.R.S., era în autoturismul lui C.

O.A. îl luasem în schimbul unui M. (..). Eu am schimbat autoturismul în Târgu Mureş cu un M. albastru.

O.A. l-am schimbat cu un M. în piaţa auto din Târgu Mureş, nu ştiu exact data, cu un harghitean care era din Gheorgheni.

O altă contradicţie importantă se referea la condiţiile în care s-a realizat întâlnirea celor doi martori la R.A.R. Tg. Mureş şi semnarea contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, martorul B.C. a declarat, la data de 03 septembrie 2007, că:

„Cu N.T.E. eu am încheiat contract de vânzare-cumpărare. Mă aflam la R.A.R. pentru o identificare auto. Acolo m-am întâlnit întâmplător cu G.L. si mi-a spus că se află acolo ca să încheiem contractul de vânzare-cumpărare pentru autoturismul O. Eu am plecat 20-30 min. din curtea aceea, iar când m-am întors G.L. mi-a spus să merg la biroul de copiat acte din incinta R.A.R. fiindcă s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare. Am mers în birou şi am semnat actul la rubrica vânzător. Nu-mi explic de ce declara G.L. că nu ştie când am vorbit cu N.T.E. şi nici când am semnat actul fiindcă eu nici nu am vorbit cu N.T.E. G.L. fiind cel care s-a ocupat de acte.

Fiindu-mi prezentată o copie după contractul de vânzare-cumpărare arăt că semnătura îmi aparţine. Eu am mai multe semnături pe care le execut acum pe aceasta copie. Cele de deasupra şi dedesubtul semnăturile fiind identice cu acea semnătură, celelalte două fiind diferite. Nu este adevărat că mi-am schimbat semnătura.

Buletinul i l-am dat lui G. înainte să plec din curtea R.A.R. si nu mai reţin dacă atunci când am predat actele, N.T. era de faţă.”

Martorul G.L., a arătat la data de 7 februarie 2007, în legătură cu acest aspect că:

„Actele de vânzare-cumpărare pe autoturism le-am făcut după vreo 2-3 luni. În actele de vânzare-cumpărare figura drept cumpărător fiul inculpatului N.V.E. Am predat maşina în benzinăria M. şi actele au fost făcute şi la biroul de copiat acte de lângă Tribunal (..)”

Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la biroul de copiat acte de lângă tribunal, atunci de unde avea funcţionara care a întocmit actele datele de identificare ale martorului B.C., în fine, este foarte lesne de observat, arată apărarea, că semnătura de pe contract nu poate fi justificată de acest martor, decât într-un mod mai mult decât hilar.

Aprovizionarea cu combustibil realizată de către fiul sau nu-i putea fi imputată atâta timp cât nicio altă probă nu confirma susţinerea denunţătorului C.S.R.

De asemenea, nici naivitatea ori imaturitatea acestuia nu-i puteau fi imputate.

Nu existau probe în dosar din care să fi rezultat falsificarea vreunui decont de TVA ori înregistrarea în mod nelegal a unui asemenea decont la D.G.F.P. Mureş de către el, inculpatul apelant.

Controlul încrucişat nu a necesitat mai mult de câteva minute şi a presupus doar verificarea unui document contabil.

Nu s-a dovedit în dosar că acel control încrucişat era de natură să acopere un alt control fiscal nelegal efectuat ori că a acoperit un asemenea control.

Operarea decontului de TVA în baza de date a D.G.F.P. Mureş nu a intrat în atribuţiile echipei de control, deci, implicit a sa.

Nici procurorul, nici instanţa de fond nu au analizat consecinţele înregistrării manuale a decontului sub nr. 2921 din 25 august 2003; dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi constatat că eventual prin acea înregistrare ar fi putut acoperi o tranzacţie fictivă.

Şi această ultimă afirmaţie ar fi fost valabilă doar în ipoteza în care factura litigioasă nu ar fi fost înregistrată în jurnalul de vânzări al SC C. SRL aferent lunii iulie 2003; din actele docarului rezultând, însă, existenţa respectivei înregistrări, fapt consemnat şi de echipa de control din care făcea parte, în nota de constatare nr. 3271 din 18 noiembrie 2003.

Nu exista nicio probă în dosar din care să fi rezultat fictivitatea tranzacţiei aferentă facturii verificată de el şi colegul său de echipă.

Martorul N.C.V. era împuternicit în scris să reprezinte societatea, motiv pentru care a semnat nota de constatare.

„Sărăcia” sa, fals interpretată de procuror şi instanţa de fond, nu putea să constituie un motiv plauzibil pentru înlăturarea probelor în apărarea sa, cu atât mai mult cu cât, valoarea autoturismului litigios nu a fost una mare.

Veniturile familiei sale, incluzându-i în familie pe părinţii săi, pe fiul său şi chiar părinţii soţiei, a căror moştenire a fost culeasă integral, de soţia sa, erau în măsură să justifice pe deplin achiziţionarea de către fiul său a autoturismului litigios sunt în măsură să justifice pe deplin posibilitatea achiziţionării de către fiul său a autoturismului litigios.

Aceeaşi „sărăcie” era de natură să constituie un argument solid în sprijinul corectitudinii sale şi a soţiei sale în exercitarea atribuţiilor de funcţionari publici.

Comportamentul procesual al denunţătorului/martorului C.S.R. şi declaraţiile acestuia în faţa instanţei, în opinia sa, demonstrează următoarele:

- corectitudinea susţinerilor sale cu privire la nevinovăţie;

- abuzurile de interpretare a probelor de către procuror;

- netemeinicia şi nelegalitatea argumentelor instanţei de fond datorate neadministrării directe, nemijlocite, publice a acestei probe şi a imposibilităţii folosirii ei în procesul decizional;

- necesitatea valorificării în apel a acestei probe în sensul celor arătate de el mai sus.

Tot în subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi reindividualizarea pedepsei, în sensul, micşorării cuantumului acesteia prin aplicarea circumstanţelor atenuante judiciare şi să se dispună aplicarea prevederilor art. 81 şi urm. C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Pedeapsa aplicată era mult prea severă, la aplicarea acesteia, neţinându-se seama de criteriile generale de individualizare prevăzute la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP); de asemenea, s-a considerat că modalitatea de executare a pedepsei, a fost greşit aleasă.

Au fost avute, în vedere, în special, persoana inculpatului, vârsta acestuia, starea familială, nivelul de pregătire, pericolul social redus pe care îl prezintă, lipsa oricăror antecedente penale.

Aceste elemente enumerate mai sus, pe lângă faptul că pot concura la reducerea pedepsei prin aplicarea circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., trebuie să aibă efecte şi asupra modalităţii de executare a pedepsei, în sensul suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a mai susţinut că: nu se putea dispune anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fiul său N.T.E. cu martorul B.C. deoarece instanţa nu a fost sesizată cu un asemenea petit.

Chiar dacă era sesizată în acest sens instanţa tot nu putea, dispune, legal, anularea contractului fără să citeze în cauză cele 2 persoane indicate mai înainte şi, drept urmare, nu se putea dispune confiscarea autoturismului care a făcut obiectul respectivului contract.

Pe cale de consecinţă, se impunea ridicarea măsurii sechestrului asigurător de pe acest autoturism, iar cheltuielile de judecată nu au fost corect stabilite deoarece amânarea cauzei, în majoritatea cazurilor, nu s-a datorai culpei sale.

Analizând motivele de apel, invocate de către inculpatul apelant, atât prin apărătorul său ales, cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în data de 5 august a.c., cât şi cele formulate în scris şi aflate la dosarul nr. 607.2/43/2007 al Curţii de Apel Tg. Mureş şi dat fiind art. 370 – 374, 378 C. proc. pen., apelul a fost respins ca nefondat.

Prin decizia penală nr. 50 din 19 august 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, au fost respinse, ca nefondate, cererile formulate de inculpatul N.V.E., prin apărătorul său ales, de schimbare a încadrării juridice a faptei, pentru care a fost condamnat la prim grad jurisdicţional din:

a) infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în două infracţiuni de luare de mită, fapte prevăzute de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

b) infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunile de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 6 şi 61 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 256 C. pen., două fapte.

A fost respins, ca nefondat, apelul promovat de inculpatul N.V.E. împotriva sentinţei penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 2245/2005 şi a fost obligat inculpatul apelant să achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare suma de 300 lei.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prezenta cauză a luat naştere în urma disjungerii operate la data de 19 mai 2005, în dos. nr. 4977/2004 al Tribunalului Mureş, de către instanţa menţionată, disjungere în urma căreia s-au format dosarele privindu-i pe inculpaţii B.A.I. şi N.V.E. şi care au avut ca punct de plecare dosarul de urmărire penală nr. 34/P/2004 al Serviciului Anticorupţie Tg. Mureş (din cadrul fostului P.N.A.), actualul D.N.A.

Inculpatul apelant, prin apărătorul său ales, a înţeles să solicite, în primul rând, restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale in integrum. Verificându-se această cerere, cu stricta respectare a prevederilor art. 262 – art. 264 C. proc. pen., se constată că, o astfel de cerere formulată de către inculpat, este lipsită de fundament, deoarece în faza de urmărire penală, efectuându-se actele necesare atât în acuzare, cât şi în apărare, s-a ajuns la punctul final, materializat în întocmirea rechizitoriului la data de 20 septembrie 2004 în dos. nr. 34/P/2004 al S.T.A. Tg. Mureş – D.N.A. Actul de inculpare, întocmit la data menţionată şi privindu-i iniţial pe inculpaţii B.A.I. şi N.E.V., cuprinde toate menţiunile prevăzute în mod imperativ de legiuitor în art. 263 C. proc. pen., respectiv descrierea faptei, persoana presupusă a fi autorul faptei penale respective, încadrarea juridică a acestei fapte, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată, durata acestei măsuri preventive, măsurile asiguratorii, dar şi dispoziţia de sesizare a instanţei cu soluţionarea cauzei, respectiv cea de trimitere în judecată a prezumtivilor autori. Coroborându-se dispoziţiile art. 263 cu cele ale art. 260 C. proc. pen., român se reţine că actul de sesizare al instanţei corespunde exigenţelor legiuitorului român, expuse în aceste texte legale, procurorul de caz neabătându-se de la obligaţiile legale, ce îi reveneau, atât în desfăşurarea anchetei penale, cât şi în întocmirea actului de sesizare al instanţei.

De asemenea, inculpatul a înţeles să solicite în subsidiar, restituirea cauzei, spre reinstrumentarea ei, instanţei de fond, respectiv Tribunalului Mureş. Şi această cerere apreciază Curtea de Apel este situată în afara unui fundament legal, în contextul în care, din toamna anului 2004, de când instanţa a fost, primar, sesizată cu soluţionarea cauzei, şi pană la momentul actual, al rejudecării apelului, instrumentarea prezentei cauze la cele două grade jurisdicţionale s-a realizat cu stricta respectare a principiului „egalităţii armelor”; aspectele expuse în actul de inculpare şi cele expuse de apelantul N.V.E., în apărare, fiind riguros verificate în cadrul şedinţelor publice desfăşurate la nivelul Tribunalului Mureş şi la nivelul Curţii de Apel Tg. Mureş (această instanţă de control judiciar reţinând acest aspect are în vedere faptul că prin decizia nr. 3129 din 13 septembrie 2010 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, actele îndeplinite în faţa instanţei de apel pană la data de 23 ianuarie 2009 au fost menţinute). Prin urmare, desfăşurarea cauzei privindu-l pe inculpat, reţinându-se a fi desfăşurată în cadru strict legal, rezultă că această cerere, subsidiară, reiterată în motivele de apel a inculpatului, este lipsită de fundament.

Curtea de Apel reţine că, la nivelul instanţei de fond cauza a suportat o îndelungată soluţionare, date fiind excepţiile la care inculpatul a înţeles să recurgă, prin intermediul apărătorului său, excepţii ridicate în faţa Tribunalului Mureş, cererilor de conexare a acestui dosar la cauze aflate pe rolul altor tribunale din alte zone ale ţării (se au în vedere încheierile Tribunalului Mureş de la termenele din 11 noiembrie 2005, 25 noiembrie 2005, 05 decembrie 2005, 04 ianuarie 2006, 01 februarie 2006, 08 martie 2006, 12 aprilie 2006, 18 mai 2007). Nu se impune restituirea cauzei pentru o nouă instrumentare la instanţa de fond deoarece aşa cum s-a mai arătat Tribunalul Mureş a făcut o strictă respectare a principiului egalităţii armelor, apărătorul său ales adresând direct, nemijlocit întrebările pe care le-a apreciat pertinente pentru realizării apărării clientului său, tuturor martorilor audiaţi în cauză.

Tot în subsidiar, s-a solicitat de către inculpat, achitarea sa de acuza reţinută în sarcină ca urmare a existenţei temeiului reglementat de art. 10 alin. (1) lit. a), respectiv lit. d) C. proc. pen.

Analizându-se aceste solicitări (de achitare a inculpatului de fapta ce i se impută, în baza acelor două texte invocate în principal şi în subsidiar), Curtea constată că nici acestea nu au fundament legal deoarece, din interpretarea coroborată a probelor cauzei, rezultă că fapta pentru care inculpatul N.V.E. a fost deferit justiţiei, există, este incriminată ca infracţiune de către legiuitorul român în art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a fost comisă cu forma de vinovăţie a intenţiei directe de către acesta. Probele administrate în cauză au demonstrat că inculpatul apelant, în calitate de funcţionar public, referent în cadrul D.G.F.P. Mureş – Direcţia de control fiscal, având atribuţii de control, dar şi atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, în cursul anului 2003 a pretins şi a primit de la denunţătorul C.R.Ş. un autoturism şi, într-o altă ocazie, a pretins şi a primit, de la acelaşi denunţător, un plin de benzină, în scopul constatării legalităţii şi realităţii unei tranzacţii, respectiv în scopul întârzierii unui control fiscal, la firmele deţinute de denunţător la nivelul municipiului Tg. Mureş, respectiv la nivelul oraşului Sovata (este vorba despre firmele controlate de denunţător denumite SC C.L. SRL Tg. Mureş şi SC A. SRL Sovata). Activitatea infracţională, imputată inculpatului, a fost desfăşurată în vara - toamna anului 2003, avea legătură directă cu atribuţiile sale de serviciu (inculpatul era referent în cadrul D.G.F.P. Mureş, aşa cum s-a mai arătat) şi, din punctul de vedere al laturii obiective şi subiective, ale infracţiunii de luare de mită, această conduită reprobabilă, adoptată de inculpat, se circumscrie prevederilor art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Inculpatul s-a lăsat influenţat, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, de către denunţător şi pentru a nu acţiona corespunzător acestor atribuţii, la firmele deţinute de denunţător, a pretins şi a primit, de la acesta, autovehiculul marca O.A.C.B. şi un plin de benzină, pentru acest autoturism, în două momente distincte, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Inculpatul, având reprezentarea faptelor sale, a pretins aceste bunuri de la denunţător, pentru a-l favoriza pe acesta la controalele efectuate la cele două societăţi anterior menţionate, activitatea sa infracţională, aşa cum s-a mai arătat desfăşurându-se (astfel cum a rezultat din administrarea probelor) în două momente distincte.

Inculpatul a înţeles să conteste existenţa infracţiunii de luare de mită în formă continuată, reţinută în sarcina sa şi pentru care a fost condamnat la prim grad jurisdicţional, invocând nu doar aspecte rezultate, din interpretarea fragmentată, a vastului probatoriu administrat în cauză, pentru dovedirea acestei acuze, dar şi invocând aspecte legate de starea material-financiară a membrilor familiei sale. Ori, dacă se interpretează, în mod imparţial şi obiectiv, acest probatoriu al cauzei, administrat atât în acuzare, cât şi în apărare, rezultă că inculpatul a pretins de la denunţătorul C.S.R. autoturismul O.A.B. de culoare roşie, pentru ca acesta (inculpatul) să nu-şi exercite corespunzător atribuţiile de control ce-i reveneau cu ocazia efectuării controalelor, ce avea obligaţia să le desfăşoare, potrivit sarcinilor de serviciu, la unele dintre societăţile administra/conduse de denunţător şi soţia acestuia, la acea vreme C.A. Instanţa de fond a reţinut într-o manieră precisă, fără echivoc, modalitatea în care inculpatul a derulat, cu denunţătorul, această primire a bunului mobil anterior menţionat, mai precis, modul în care inculpatul a înţeles să mascheze această primire a mitei, reţinându-se cu exactitate modalitatea de derulare a aşa ziselor operaţiuni de vânzare-cumpărare ce ar fi fost desfăşurate între fiul inculpatului şi G.L. S-a reţinut, în mod corect, faptul că actul de achiziţionare a acestui bun mobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat între G.L. şi N.T.E. are caracter simulat. Justificările oferite de inculpat şi, de martorii propuşi în apărare, pentru dovedirea provenienţei banilor, cu care fiul inculpatului ar fi achiziţionat acest bun mobil, au fost motivat înlăturate, de către instanţa de fond, prin verificarea contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului şi a faptului că, în cauză, nu s-au putut dovedi potrivit dispoziţiilor legale, provenienţa licită a acestuia. Dacă apărările la care a înţeles să apeleze inculpatului s-ar fi circumscris prevederilor art. 1169 C. civ. şi principiului potrivit căruia „onus probandi incumbit ei qui dicit” atunci N.T.E. ar fi putut dovedi faptul că poseda 3500 de Euro şi că acumularea acestei sume ar fi rezultat, parţial, din banii lăsaţi ca moştenire de bunici, efort propriu şi un mic sprijin financiar provenit din partea părinţilor săi. Ori, la data la care se susţine că ar fi avut loc tranzacţia de achiziţionare a acestui bun mobil, era mai mult decât puţin probabil ca această persoană, fiul inculpatului, să deţină această sumă de bani.

S-a demonstrat şi faptul că, prin intermediul fiului său, inculpatul N.V.E. a primit de la denunţător pentru autoturismul astfel achiziţionat, un plin de benzină, alimentarea a acestui autovehicul realizându-se, de către fiul inculpatului, în baza indicaţiilor primite de denunţător.

Modalitatea în care inculpatul a înţeles să-şi desfăşoare activitatea infracţională imputată demonstrează, aşa cum s-a mai arătat că, acesta pentru a nu-şi îndeplini corespunzător atribuţiile de serviciu, ce-i reveneau în calitate de funcţionar public, cu ocazia desfăşurării controalelor la firmele conduse de denunţător sau de soţia acestuia, a pretins şi primit de la denunţător, în două rânduri, bunurile menţionate anterior, această activitate infracţională îmbrăcând din punctul de vedere a laturii obiective, a infracţiunii de luare de mită, forma unei acţiuni. În realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a pretins şi primit, cele două bunuri enunţate, de la denunţător, pentru ca acesta, în calitate de funcţionar public, să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, ce-i reveneau potrivit legii, în mod corespunzător, cu ocazia efectuării controalelor la cele două societăţii comerciale menţionate anterior.

Toate aceste considerente, reţine curtea de Apel, demonstrează că inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită în formă continuată, faptă incriminată de dispoziţiile art. 6şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/200 raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nicidecum două infracţiuni de luare de mită, fiecare cu aceeaşi încadrare juridică, art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu raportare art. art. 254 alin. (1) C. pen. Elementele constitutive ale activităţii infracţionale, desfăşurate în perioada de timp critică, de inculpat, se circumscriu, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, infracţiunii de luare de mită, în formă continuată şi, nicidecum, nu se circumscriu elementelor constitutive a două fapte de infracţiuni de luare de mită. De asemenea, se reţine de către Curtea de Apel, prin prisma considerentelor menţionate, că activitatea infracţională desfăşurate de către inculpat nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, deoarece acesta a primit cele două bunuri (anterior menţionate), nu după efectuarea controalelor şi verificărilor, ce trebuia să le realizeze la două dintre societăţile comerciale controlate de denunţător, ci anterior şi pe parcursul demarării acestor activităţi ce-i reveneau în calitate de funcţionar public, referent al D.G.F.P. Mureş.

Instanţă de apel apreciază a fi oportun inserarea în prezentele considerente a următoarelor aspecte: iniţial Tribunalul Mureş a fost investit, ca instanţă de fond, prin rechizitoriul P.N.A. – Serviciul Anticorupţie Tg. Mureş, întocmit la data de 20 septembrie 2004, cu soluţionarea cauzei privindu-i pe inculpaţii B.A.I. şi N.V.E. Ca urmare a admiterii cererii de disjungere a cauzei, prin încheierea din data de 19 mai 2005, dispusă de către Tribunalul Mureş, s-au format două dosare, în contextul, în care, în opinia acestei instanţei se impunea ca, cercetarea celor doi inculpaţi să se realizeze în acelaşi dosar. Dacă se analizau probele, avute în vedere la soluţionarea cauzei, privindu-l pe inculpatul B.A.I., în coroborare cu cele din prezenta cauză, rezultă că, B.A.I., a fost cel care l-a condus pe denunţătorul C.S.R. la locuinţa inculpatul N.V.E. De reţinut că, în primăvara anului 2003, când la nivelul D.G.F.P. Mureş, s-a dispus efectuarea controalelor de fond la SC C.L. SRL Tg. Mureş (societatea denunţătorului C.S.R.) echipa ce trebuia să desfăşoare acest control, a fost iniţial alcătuită din B.A.I. şi O.M. Cum între B.A.I. şi denunţător erau deja stabilite „relaţii de colaborare” B.A.I. s-a retras, din această echipă de control, locul fiind preluat de inculpatul-apelant din prezenta cauză. B. Adrian Ioan (ce se află în executarea unei pedepse privative de libertate, rezultante de 5 ani şi 6 luni de închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 315/2007 a Tribunalului Mureş, modificată prin decizia penală nr. 20/2009 a Curţii de Apel Tg. Mureş confirmată prin decizia nr. 1181/2010 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) pentru a-şi respecta obligaţiile anterior menţionate faţă de denunţător, l-a condus pe acesta la locuinţa numitului N.V.E., unde se afla şi colega lor de serviciu O.M. La locuinţa inculpatului-apelant N., toate cele patru persoane menţionate, au discutat care este procedura oportună ce trebuie urmată de denunţător pentru ca societatea C.L. SRL, ce o conducea, să nu fie supusă unor noi controale din partea instituţiei la care funcţionau B., N. şi O., respectiv l-au sfătuit pe acesta, să renunţe la cererea iniţială de rambursare a TVA-ului formulată pe seama societăţii comerciale anterior menţionate. Prin urmare, este evident, faptul că, pe baza unei rezoluţii infracţionale luate în primăvara anului 2003, de către cele patru persoane anterior menţionate, inculpatul N.V.E., a înţeles să-i acorde sprijinul necesar denunţătorului C.S.R., în protejarea a două societăţi comerciale pe care acesta le conducea/administra (SC C.L. SRL Tg. Mureş şi SC A. SRL Sovata), activitate pentru care acesta a primit de la denunţător cele două bunuri anterior menţionate (autoturism marca O.A.C.B. şi un plin de benzină). Aceste bunuri aşa cum s-a mai reţinut, au fost date, anterior finalizării controalelor pe care inculpatul-apelant trebuia să le desfăşoare la cele două societăţi comerciale anterior menţionate şi nu după terminarea acestora, respectiv după întocmirea de către inculpatul-apelant a rapoartelor ce trebuiau întocmite de către acesta, cu privire la aspectele constatate la firmele controlate. Tocmai această diferenţiere face ca activitatea infracţională imputată inculpatului, să se circumscrie infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nicidecum infracţiunile prevăzute de art. 6 şi 61 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 256 C. pen. (două fapte).

Referitor la susţinerea inculpatului potrivit căreia, în mod greşit în hotărârea instanţei de fond, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a vehiculului, primit cu titlu de mită, de la denunţător, se reţine că şi această susţinere este lipsită de suport, în contextul, în care, reţinându-se existenţa faptei de luare de mită de către inculpat şi, avându-se în vedere prevederile art. 254 alin. (3) C. pen., coroborate cu prevederile art. 357 alin. (2) lit. e) şi f) C. proc. pen., impuneau adoptarea acestei soluţii în contextul în care aşa cum s-a mai arătat contractul a cărei anulare s-a dispus avea caracter simulat.

Analizându-se şi motivul invocat de către apelant prin care se solicita reducerea cuantumului pedepsei aplicate de instanţa de fond şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia din privare de libertate în cea de suspendare condiţionată se constată că la nivelul instanţei de fond au fost riguros interpretate şi aplicate prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), raportat la art. 52 C. pen. Dată fiind gravitatea faptei reţinută a fi fost comisă de către inculpat, calitatea de funcţionar public cu atribuţii de control ce-i revenea acestuia, durata soluţionării prezentei cauze, atingerea adusă de către inculpat prin fapta comisă relaţiilor sociale, referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu în cadrul D.G.F.P. Mureş, se constată că, pedeapsa ce i-a fost aplicată acestuia prin sentinţa penală criticată, a fost corect individualizată, din punctul de vedere al cuantumului acestuia şi al modalităţii ei de executare. Se reţine de către Curtea de Apel că, nu se impune, atenuarea pedepsei aplicate iniţial inculpatului, deoarece numai în acest mod poate fi atins scopul pedepsei penale.

Se constată de către Curtea de Apel că pe baza unei obiective interpretări a probatorului cauzei, instanţa de fond, a stabilit o stare de fapt corectă, ce a primit încadrarea juridică adecvată, rezultând fără putinţă de echivoc că, inculpatul N.V.E., funcţionar public, cu atribuţii de control şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, pretinzând şi primind un autoturism şi un plin de benzină, în scopul constatării legalităţii, şi al întârzierii unui control fiscal, cu ocazia exercitării îndatoririlor sale de serviciu, a comis infracţiunea de luare de mită în formă continuată, incriminată de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/200 cu referire la dispoziţiile art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Constatându-se că sentinţa penală criticată se caracterizează prin legalitate şi temeinicie în conformitate cu art. 334 C. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile formulate de inculpatul N.V.E. prin apărătorul său ales, de schimbare a încadrării juridice a faptei, pentru care a fost condamnat la prim grad jurisdicţional din:

a) infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în două infracţiuni de luare de mită, fapte prevăzute de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

b) infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunile de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 6 şi 61 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 256 C. pen., două fapte.

Împotriva deciziei penale nr. 50 din 19 august 2011 a Curţii de Apel Tg. Mureş şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale a declarat recurs la data de 24 august 2011, în termenul legal, N.V.E.

Motivele de recurs invocate de inculpat reiau motivele de apel pentru care a fost criticată sentinţa instanţei de fond şi care au fost respinse prin decizie de către Curtea de Apel Tg. Mureş

Astfel, în recurs se solicită:

I. Casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel deoarece nu motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege, 3859 pct. 9 C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în actul de sesizare [(…) ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului)], respectiv art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel, nu a dispus achitarea şi nici schimbarea de încadrare juridică, i-a fost încălcat dreptul de a obţine citarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, nu s-a pronunţat asupra reţinerii circumstanţei atenuante, nu s-a pronunţat asupra respingerii cererii de confiscare a autoturismului şi a ridicării sechestrului asigurător, cheltuielile de judecată nu sunt corect stabilite. S-a cerut, de asemenea, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului.

II. Tot în subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 3859 pct. 8 C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea pentru faptele care au făcut obiectul judecaţii, în temeiul art. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele nu există.

III. În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen., teza a doua, achitarea conform art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv oral au fost completate cu achitarea conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., sau schimbarea încadrării juridice dată faptelor pentru care este acuzat în primire de foloase necuvenite (sau abuz în serviciu) şi achitarea pentru această faptă în temeiul art. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele nu există; respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen.

IV. În subsidiar, casarea hotărârii atacate şi reindividualizarea pedepsei, în sensul micşorării cuantumului acesteia şi aplicării dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

V. Tot în subsidiar casarea hotărârii atacate şi reindividualizarea pedepsei, în sensul micşorării cuantumului acesteia şi aplicării dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Analizând decizia penală nr. 50/2011 a Curţii de Apel Tg. Mureş, secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de N.V.E. conform art. 38515 cpt.1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Unul dintre cazurile de casare invocate în scris şi anume cel prevăzut la art. 3859 pct. 8 C. proc. pen., nu se aplică în prezenta cauză, deoarece vizează neefectuarea expertizei psihiatrice, atunci când este prevăzute de art. 117 C. proc. pen., Având în vedere că din descrierea argumentelor rezultă invocarea unei grave erori de fapt, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. va fi analizat mai jos.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia sau aceasta nu se înţelege, cazul de casare este nefondat.

Ambele instanţe au dat aceeaşi soluţie cu privire la vinovăţia inculpatului şi au apreciat la fel probele administrate. Contrar celor afirmate în motivele de recurs, sentinţa şi decizia recurate nu sunt discreţionare. Dimpotrivă acestea sunt întemeiate pe motivări raţionale, iar soluţia de condamnare este conformă cu legea.

Hotărârile ambelor instanţe cuprind în considerente descrierea faptelor reţinute în sarcina inculpatului gradul de vinovăţie, analiza probelor care au servit la soluţionarea laturii civile şi a celei penale precum şi analiza susţinerilor apărării (în cazul instanţei de fond), respectiv temeiurile de fapt şi de drept care au condus la respingerea apelului (decizia din apel). Astfel, ambele instanţe au arătat în motivare că inculpatul N.V.E. a primit de la denunţătorul C.S.R. un autoturism O.A., şi un plin de benzină, pentru ca, în schimb, în calitate de referent, în cadrul D.G.F.P. Mureş, să întocmească un decont nereal de TVA pentru a dovedi realitatea unei tranzacţii, cu ocazia unui control încrucişat la SC C. SRL Tg. Mureş, în data de 18 noiembrie 2002 şi să tergiverseze în perioada 21 octombrie 2003 - 8 iulie 2004 un control, fiscal, la SC A. SRL Sovata.

Ambele instanţe au avut în vedere faptul că Tribunalul Mureş a fost investit cu soluţionarea cauzei privindu-i pe inculpaţii B.A.I. şi N.V.E., iar prezenta cauză s-a format ca urmare a disjungerii cauzei, prin încheierea din data de 19 mai 2005. B.A.I., condamnat deja la o pedeapsă privativă de libertate l-a condus pe C.S.R. la locuinţa inculpatul N.V.E. Echipa care trebuia să desfăşoare controlul de fond la SC C.L. SRL Tg. Mureş a fost iniţial alcătuită din B.A.I. şi O.M. Având în vedere relaţiile dintre denunțător și B.A.I., acesta s-a retras din echipa de control, locul său fiind preluat de inculpatul N.V.E. La locuinţa inculpatului N., B.A.I., O.M., inculpatul N. şi denunţătorul au discutat asupra conduitei de urmat pentru ca societatea C.L. SRL, să nu fie supusă unor noi controale din partea instituţiei la care funcţionau B., N. şi O. Conform probelor l-au sfătuit pe denunțător să renunţe la cererea iniţială de rambursare a TVA-ului formulată. Ambele instanţe au reţinut că, pe baza unei rezoluţii infracţionale luate în primăvara anului 2003, inculpatul N.V.E., a înţeles să-i acorde sprijinul necesar denunţătorului C.S.R., în protejarea a două societăţi comerciale pe care acesta le manageria (SC C.L. SRL Tg. Mureş şi SC A. SRL Sovata), fapt pentru care inculpatul recurent a primit de la denunţător un autoturism marca O.A.C.B. şi un plin de benzină.

De altfel recurentul, deşi afirmă că hotărârile sunt nemotivate face ample referiri în motivele de recurs la susţinerile din considerentele instanţelor care au condus la stabilirea vinovăţiei sale.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10.C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau cu privire la cereri esenţiale pentru recurent de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului, cazul de casare este nefondat.

Instanţa de recurs observă că pentru a fi incident acest caz de casare trebuie să existe o omisiune cu privire la examinarea unor probe administrate sau cu privire la cereri formulate de părţi. Pentru a fi incident cazul de casare mai trebuie ca omisiunea instanţei de a se pronunţa să se refere la o cerere esenţială, care i-ar fi apărat interesele legitime în soluţionare a cauzei.

Recurentul afirmă că martorilor apărării nu au fost audiaţi în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, iar instanţele nu s-au pronunţat asupra reţinerii circumstanţei atenuante, nu s-au pronunţat asupra respingerii cererii de confiscare a autoturismului şi a ridicării sechestrului asigurător, iar cheltuielile de judecată nu sunt corect stabilite.

Curtea constată că probele au fost administrate în condiţii de contradictorialitate, în şedinţă publică, iar instanţele au motivat admiterea sau respingerea probelor. Nu există o discrepanţă între probele apărării şi acuzării deoarece au fost audiaţi cinci martori propuşi de apărare, S.L.D., O.M., M.S.C., I.A., M.A.N. şi şase martori G.L., L.Z., N.T.E., B.C.L., C.A., P.L.M., menţionaţi în Rechizitoriu şi solicitaţi de Ministerul Public. A fost audiat C.S.R. la instanţa de apel în primul ciclu procesual, act menţinut de instanţa de recurs, dându-i-se posibilitatea inculpatului să pună întrebări nemijlocit denunţătorului. În fiecare ciclu procesual s-au pronunţat soluţii de condamnare.

Instanţa de fond şi cea de apel au judecat toate faptele de care era acuzat inculpatul prin actul de sesizare constatând că acuzaţiile sunt fondate pentru unele dintre actele materiale (pretinderea şi primirea unui autoturism şi a unui plin de benzină) şi nefondate pentru celelalte acte materiale. Instanța de fond, şi cea de apel, au făcut o analiză completă a probelor pe baza declaraţiilor depuse la dosarul cauzei de martorii G.L., L.Z., N.T.E., B.C.L., C.A., S.L.D., P.L.M., O.M., M.S.C., I.A. şi M.A.N., primul ciclu procesual, act menţinut de instanţa de recurs la casarea cu trimitere, C.S.R., dosar de apel primul ciclu procesual, act menţinut de instanţa de recurs la casarea cu trimitere şi a înscrisurilor depuse de inculpat.

Înalta Curte apreciază motivul de casare ca nefondat deoarece respingerea unor probe nu se încadrează în critica invocată de recurent. Nemulţumirea recurentului cu privire al probele respinse nu este echivalentă cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi. Astfel instanţele au analizat atât solicitările de achitare cât şi cele de admitere a probelor. Instanţele au motivat din interpretarea coroborată a probelor cauzei, fapta pentru care inculpatul N.V.E. a fost deferit justiţiei, ajungând la concluzia că probele administrate în cauză au demonstrat că inculpatul apelant, în calitate de funcţionar public, referent în cadrul D.G.F.P. Mureş – Direcţia de control fiscal, având atribuţii de control, dar şi atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, în cursul anului 2003 a pretins şi a primit de la denunţătorul C.R.Ş. un autoturism şi, într-o altă ocazie, a pretins şi a primit, de la acelaşi denunţător, un plin de benzină, în scopul constatării legalităţii şi realităţii unei tranzacţii, respectiv în scopul întârzierii unui control fiscal, la firmele deţinute de denunţător în municipiul Tg. Mureş, respectiv în oraşul Sovata (este vorba despre firmele controlate de denunţător denumite SC C.L. SRL Tg. Mureş şi SC A. SRL Sovata).

De asemenea, au fost invocate considerente ce ţin de încălcarea procesului echitabil, respectiv faptul că nu a putut lua la cunoştinţă despre învinuiri şi nu a avut înlesnirile necesare apărării.

Ambele instanţe au administrat probe, inculpatul fiind audiat de două ori la fond şi o dată în apel, au fost audiaţi de asemenea martori la instanţa de fond, în apel primul ciclu procesual, acte menţinute de instanţa de recurs la casarea cu trimitere, înscrisuri şi semnături de comparaţie privind contractul de vânzare cumpărare. De asemenea, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la probele propuse de inculpat, fila x dosar de fond admiţând proba cu martori şi audiind în condiţii de contradictorialitate martorii propuşi de inculpat (S.L.D., O.M., M.S.C., I.A.) şi respingând motivat audierea altor martori. În apel au fost admişi martorii M.A.N., C.S.R. fiind administrată proba declaraţiile acestora fiind depuse la dosarul cauzei. Faţă de analiza făcută de ambele instanţe cu privire la vinovăţie şi probele cu înscrisuri administrate la dosar de apel, Înalta Curte apreciază motivul de casare ca nefondat.

În ceea ce priveşte faptul că inculpatul nu a cunoscut natura acuzaţiilor ce i se aduc, Înalta Curte constată că la termenul de la 17 iunie 2005 avocatul inculpatului a făcut vorbire despre acuzaţiile aduse, respectiv criticând faptul că i-au fost aduse noi învinuiri în cursul urmăririi penale (pentru care de altfel a fost achitat la instanţa de fond, soluţie confirmată în apel). Inculpatul a cunoscut natura acuzaţiilor aduse de Parchet, astfel cum rezultă din modul de desfăşurare a urmăriri penale. Astfel, cu ocazia confruntării dintre inculpat şi denunţător, în faza de urmărire penală, la întrebarea avocatului inculpatului, a precizat că inculpatul a pretins autoturismul, înainte de control, şi l-a primit după.

Instanţa de recurs constată şi că la prezentarea materialului de urmărire penală avocatul ales G.V. care l-a asistat pe inculpat în tot acest dosar, la fond, apel şi recurs nu a fost prezent, dar inculpatul a fost de acord să fie asistat de un alt avocat ales L.G., dosar de urmărire penală. Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală prezintă expres poziţia inculpatului, din care rezultă că a cunoscut natura acuzaţiilor aduse, în sensul că nu l-a favorizat nu l-a ajutat, nu a primit nimic de la C.S., iar autoturismul a fost achiziţionat în condiţiile descrise în declaraţie de fiul său.

Recurentul a invocat drept motiv de casare şi pronunţarea unei hotărâri cu privire la altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Instanţa de recurs constată că dintre cele patru acte materiale pentru care a fost cercetat instanţele de fond şi de apel au pronunţat hotărâri de condamnare pentru două fapte, cu privire la care inculpatul a şi făcut precizări la prezentarea materialului de urmărire penală.

În ceea ce priveşte lipsa cercetării judecătoreşti, instanţa de recurs constată că au fost administrate probe nemijlocit de către ambele instanţe, de fond şi de apel, inculpatului i s-a dat cuvântul în cadrul dezbaterilor şi a pus concluzii cu privire la fondul cauzei fiind asistat de avocatul său ales.

Inculpatul contrar cu ceea ce afirmă în motivele de recurs a avut cunoştinţă de faptele din actul de acuzare fiind întrebat expres cu privire la acestea aşa cum rezultă din consemnarea declaraţiilor sale. Astfel, inculpatul a afirmat că nu ar fi întocmit un decont, fals, cu prilejul controlului încrucişat, nu avea cum să tergiverseze controlul la SC A., pentru că administratorul societăţii nu a prezentat documentele contabile. Apoi, inculpatul a intrat în concediu medical o lună şi jumătate, după care, alt inspector, desemnat în echipa de control, a intrat în concediu. Instanţa l-a audiat pe inculpat, care a declarat cu privire la mită: că nu recunoaşte săvârşirea faptei. Inculpatul afirmă că era adevărat că fiul său, N.T.E., avea înmatriculat un autoturism O.A., roşu, dar acesta a fost cumpărat de la G.L. Nu a primit carburanţi, whisky sau bani. A precizat că nu ştia ca fiul său să fi primit benzină.

În ceea ce priveşte plinul de benzină instanţa de fond reţine că după primirea autoturismului, din declaraţiile martorului N.T.E., care se coroborau cu afirmaţiile martorului C.S.R., consemnate atât în procesul verbal de confruntare cu inculpatul, cât şi la confruntarea cu N.T.E., realizată în prezenţa avocatului inculpatului, a rezultat că inculpatul a primit, prin fiul său, un plin de benzină pentru acest autoturism. Susţinerile inculpatului, că nu a ştiut de această alimentare, şi ale fiului său, că nu şi-a dat seama cu cine vorbeşte, s-au reţinut a fi lipsite de credibilitate deoarece maşina era folosită, în comun, de cei doi, şi ambii, N.T.E. şi fiul său, mai vorbiseră cu martorul C.S.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond a rezultat nu doar din declaraţiile de martor, ci şi din faptul că nici pretinsul cumpărător, N.T.E., nici inculpatul nu au putut justifica provenienţa sumei de 3500 de euro pe care ar fi plătit-o pentru maşină, precum şi din caracterul simulat al înscrisului, contract de vânzare cumpărare. În mod corect instanţa a constat că semnăturile de comparaţie, cele trei tipuri de semnături precizate de martorul B.C.L., a fi folosite de-a lungul timpului sunt în mod evident diferite de semnătura vânzătorului de pe contractul privind maşina în discuţie.

Instanţele de fond şi de apel s-au pronunţat şi asupra măsurilor asigurătorii respectiv confiscării, astfel cum rezultă din dispozitiv, făcând aplicarea corectă a textelor de lege în cauză. În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de recurs constată că soluţia este conformă cu legea şi decurge din stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la primirea autoturismului şi a unui plin de benzină în legătură cu îndatoririle de serviciu. De asemenea, a fost motivată individualizarea pedepsei.

Instanţa de recurs constată că instanţele s-au pronunţat în mod corect asupra cheltuielilor judiciare dată fiind lipsa avocatului ales la mai multe termene. La doar de fond, se constată o cerere a inculpatului de studiere a dosarului. Au exista cereri de amânare a cauzei din partea avocatului ales: cereri de amânare fiind plecat la D.N.A. fiind plecat în concediu, fiind în imposibilitate de prezentare, fiind plecat din ţară, interviu la Ambasada S.U.A., imposibilitate de prezentare, dosar de apel primul ciclu procesual.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., care nu a fost precizat în scris, dar a fost invocat oral de recurent, respectiv nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, cazul de casare este nefondat.

Faptele de care inculpatul este acuzat au avut legătură directă cu atribuţiile sale de serviciu (inculpatul era referent în cadrul D.G.F.P. Mureş, aşa cum s-a mai arătat). Atât din punctul de vedere al laturii obiective cât şi subiective sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită conform art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nu cele ale infracţiuni de primire de foloase necuvenite, pentru că bunurile au fost pretinse anterior (autoturismul) sau în timpul (plinul de benzină) controalelor efectuate de inculpat şi nici ale infracţiunii de trafic de influenţă deoarece primirea bunurilor avea legătură cu îndatoririle de serviciu ale inculpatului şi nu ale altei persoane.

Chiar probele invocate de recurent în notele scrise, paginile 6-25 din motivele de recurs, scot în evidenţă primirea autoturismului de către acesta de la denunţător.

Sunt astfel invocate

a) declaraţiile martorei C.A. din:

- 25 iulie 2004.

Aproximativ în cursul lunii mai sau iunie 2003, la SC C. SRL a fost demarat controlul fiscal de către o echipa de inspectori din cadrul D.C.F. Mureş, ea neamintindu-şi cum se numeau, iar pe timpul derulării acestuia, soţul ei i-a spus, la un moment dat, că trebuie să-i cumpere şi să-i dea cu titlu gratuit o maşină şi inspectorului N.,

- 29 iulie 2004.

„În perioada imediat următoare, nu aş putea preciza exact după cât timp, soţul meu mi-a spus că aflase de la N. sau de la B. că SC C. SRL urma să fie supusă unui control fiscal. De altfel, acest control a şi avut loc în vara anului 2003, fiind efectuat de către inspectorii din cadrul D.C.F. Mureş.

Din câte reţin, pe timpul efectuării acelui control fiscal, soţul meu mi-a relatat în una din zile că inspectorul N. îi ceruse cu titlu gratuit o maşină.”

b) declaraţiile martorului P.L.M. din:

- 08 iulie 2004 luată de subcomisar O.E. „..După câteva zile, cam la sfârşitul lunii noiembrie 2003, numitul L.Z. mi-a spus faptul că pentru rezolvarea controlului la firma mea N. a primit un autoturism, nu-mi amintesc ce marcă.”

- 21 ianuarie 2008.

„În ce priveşte partea a 2-a a declaraţiei în sensul în care L.Z. i-a zis că inculpatul a primit o maşină, nu cred că am zis aşa ceva, nu ştiu de aşa ceva ca să fi primit inculpatul vreo maşină. Ce a trecut P.N.A.-ul în procesul verbal numai ei ştiu.”

c) Declaraţiile martorului L.Z. din 19 mai 2007:

„Eu mă simţeam vinovat de pierderea actelor, aşa că i-am dat lui C.R.S. 100 mil. lei. Ulterior, în anul 2004 înainte de iunie mi-a spus că nu i-a mai dat banii inspectorului N., ci o maşină cu precizarea că aceasta a fost între martie-iunie 2004.”

d) Declaraţiile martorului N.C. din:

- 25 iulie 2004.

„..în cursul anului 2003, nu-mi amintesc cu exactitate când, lui C.S.R. i-a mai fost pretinsă o maşină şi de către un alt inspector .. N.E.”

- din 29 iulie 2004

„..am aflat că R.C. i-a dat lui N.E. un autoturism O.A.C. .. ca şi cadou nu cunosc amănunte în privinţa modului în care C.R. i-a dat acel cadou d-lui N.V.E. pentru ca acesta să rezolve unele probleme legate de un control financiar ce se efectua în acea perioadă la una din firmele soţilor C. Nu pot face alte precizări în privinţa respectivului control.”

Cu toate că la controalele efectuate la S.C.A. S.R.L. a fost în echipă cu alţi colegi, numai în sarcina mea s-a reţinut tergiversarea acestor controale.

Ceea ce recurentul neagă este reprezentat de lipsa unei legături între primirea autoturismului şi îndatoririle de serviciu precizând că în raport de data controalelor nu se poate stabili o asemenea legătură.

De asemenea, se precizează că acuzaţia nu se justifică nici din punct de vedere al mobilului faptei.

În acord cu instanţa de fond şi cea de apel, instanţa de recurs reţine că inculpatul a stabilit cu denunţătorul primirea autoturismului, mascând primirea mitei, reţinându-se modalitatea de derulare a operaţiuni simulate de vânzare-cumpărare între fiul inculpatului şi G.L. Justificările oferite de inculpat şi de martorii propuşi în apărare, cu privire la motivul primirii autoturismului şi plinului de benzină, respectiv data primirii bunurilor au fost corect înlăturate.

Potrivit martorului I.A., echipa de control nu a finalizat acţiunea, la termen, motivând că nu au reuşit să îl contacteze pe reprezentantul societăţii. În ianuarie sau februarie, conform precizărilor făcute, au întocmit o notă în acest sens, după care P.L.M. a fost invitat şi s-a prezentat, la sediul D.G.F.P., unde a dat o Notă explicativă, şi abia, din acel moment, s-a demarat, în mod efectiv, controlul. Deja în acea relaţiile dintre inculpat şi C.S.R. îşi schimbaseră natura, denunţătorul dorind să-şi recupereze maşina dată. Atât inculpatul, cât şi inspectorii O.M. şi M.S., audiaţi în calitate de martori au oferit o serie de justificări pentru cele întâmplate la controalele făcute la SC C. şi SC A.

Deși acuzaţiile aduse inculpatului prin rechizitoriu erau preluate, în mare măsură după denunţul şi declaraţiile martorului C.S.R., instanţele au făcut o evaluare a declaraţiilor martorilor din care a rezultat primirea autoturismului şi mobilul primirii acestuia.

Martora C.A., la data de 25 iulie 2004, a arătat că aproximativ în cursul lunii mai sau iunie 2003, la SC C. SRL a fost demarat controlul fiscal de către o echipa de inspectori din cadrul D.C.F. Mureş, ea neamintindu-şi cum se numeau, iar pe timpul derulării acestuia, soţul ei i-a spus, la un moment dat, că trebuie să-i cumpere şi să-i dea cu titlu gratuit o maşină şi inspectorului N. Declaraţia sa se coroborează cu declaraţia de la 29 iulie 2004, în conformitate cu care „în perioada imediat următoare, nu aş putea preciza exact după cât timp, soţul meu mi-a spus că aflase de la N. sau de la B. că SC C. SRL urma să fie supusă unui control fiscal. De altfel, acest control a şi avut loc în vara anului 2003, fiind efectuat de către inspectorii din cadrul D.C.F. Mureş.

Din câte reţin, pe timpul efectuării acelui control fiscal, soţul meu mi-a relatat în una din zile că inspectorul N. îi ceruse cu titlu gratuit o maşină.”

Cele două declaraţii indicate anterior sunt în concordanţă cu declaraţia martorului P.L.M. din 08 iulie 2004, în care acesta a afirmat că „..la sfârşitul lunii noiembrie 2003, numitul L.Z. mi-a spus faptul că pentru rezolvarea controlului la firma mea N. a primit un autoturism, nu-mi amintesc ce marcă.”

Deşi ulterior martorul a revenit afirmând că (21 ianuarie 2008) „în ce priveşte partea a 2-a a declaraţiei în sensul în care L.Z. i-a zis că inculpatul a primit o maşină, nu cred că am zis aşa ceva, nu ştiu de aşa ceva ca să fi primit inculpatul vreo maşină. Ce a trecut P.N.A.-ul în procesul verbal numai ei ştiu.”, această declaraţie este infirmată de cea a martorului L.Z. din 19 mai 2007: „Eu mă simţeam vinovat de pierderea actelor, aşa că i-am dat lui C.R.S. 100 mil. lei. Ulterior, în anul 2004 înainte de iunie mi-a spus că nu i-a mai dat banii inspectorului N., ci o maşină cu precizarea că aceasta a fost între martie-iunie 2004..”

Primirea bunului rezultă şi faptul că nu a plătit bani pentru acesta rezultă şi din declaraţiile martorului N.C. din 25 iulie 2004 „..în cursul anului 2003, nu-mi amintesc cu exactitate când, lui C.S.R. i-a mai fost pretinsă o maşină şi de către un alt inspector .. N.E...”, respectiv declaraţia din 29 iulie 2004, conform căreia „..am aflat că R.C. i-a dat lui N.E. un autoturism O.A.C. .. ca şi cadou;nu cunosc amănunte în privinţa modului în care C.R. i-a dat acel cadou d-lui N.V.E. pentru ca acesta să rezolve unele probleme legate de un control financiar ce se efectua în acea perioadă la una din firmele soţilor C.”

În aceste condiţii în mod corect instanţele au înlăturat declaraţiile inculpatului în care nu a recunoscut săvârşirea faptei, precizând că fiul său, N.T.E., avea înmatriculat un autoturism O.A., roşu, dar acesta a fost cumpărat de la G.L. şi că nu ştia ca fiul său să fi primit benzină.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17.C. proc. pen., când faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, cazul de casare este nefondat.

Inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită în formă continuată, faptă incriminată de art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/200 raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nicidecum două infracţiuni de luare de mită, fiecare cu aceeaşi încadrare juridică, art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. Elementele constitutive ale activităţii infracţionale, desfăşurate în perioada de timp critică, de inculpat, se circumscriu, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, infracţiunii de luare de mită, în formă continuată şi, nicidecum, nu se circumscriu elementelor constitutive a două fapte de infracţiuni de luare de mită. Fapta nu poate fi încadrată juridic nici în elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, deoarece acesta a primit cele două bunuri nu după efectuarea controalelor şi verificărilor, ce trebuia să le realizeze la două dintre societăţile comerciale controlate de denunţător, ci anterior şi pe parcursul demarării acestor activităţi ce-i reveneau în calitate de funcţionar public, referent al D.G.F.P. Mureş.

Infracţiunea de luare de mită se consumă indiferent de faptul că actul în vederea căruia s-a comis a fost ori nu îndeplinit, ori dacă, în primul caz, el este abuziv sau legal. Aşa încât, dat fiind obiectul judecăţii, instanţele în mod corect au avut în subliniat că apărările inculpatului referitoare la conformitatea cu legea a întârzierii, până în iulie 2004 a unui control cu termen de finalizare, noiembrie 2003, ori constatarea legalităţii şi realităţii unei tranzacţii, pentru care decontul TVA apărea ca înregistrat, în august 2003, dar introdus, în baza de date a D.F., în noiembrie, şi în două forme diferite. Pentru existenţa infracţiunii, reţine instanţa de fond, corect, esenţial era că mita a fost dată şi luată, în scopul îndeplinirii lor, şi că a fost probată.

Aceste bunuri aşa cum s-a mai reţinut, au fost date, anterior finalizării controalelor pe care inculpatul N.V.E. trebuia să le desfăşoare la cele două societăţi comerciale şi nu după terminarea acestora, respectiv după întocmirea de către inculpatul-apelant a rapoartelor ce trebuiau întocmite de către acesta, cu privire la aspectele constatate la firmele controlate. Tocmai această diferenţiere face ca activitatea infracţională imputată inculpatului, să se circumscrie infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nu infracţiunilor prevăzute de art. 6 și 61 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 256 C. pen. (două fapte)şi nici a unui singur act de primire de foloase necuvenite.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 respectiv nelegala sesizare a instanţei, Curtea constată că motivele de fapt invocate nu se regăsesc în dosar, astfel încât cazul de casare este nefondat.

Instanţa de recurs constată că la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul a fost asistat de un avocat ales, L.G., dosar de urmărire penală. Inculpatul a fost asistat de avocat ales pe parcursul urmăririi penale, astfel încât a beneficiat de ajutorul avocaţilor săi în ceea ce priveşte natura acuzaţiilor formulate. De altfel, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală prezintă expres poziţia inculpatului, din care rezultă că a cunoscut natura acuzaţiilor aduse, în sensul că nu l-a favorizat nu l-a ajutat, nu a primit nimic de la C.S., iar autoturismul a fost achiziţionat în condiţiile descrise în declaraţie de fiul său.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare procesului, cazul de casare este nefondat.

Motivul a fost invocat oral de către recurent.

Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă rezultă contrariul. O eroare gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar şi faptele reţinute de instanţa de fond, şi nu dintr-o omisiune în administrarea unei probe concludente şi utile (caz de casare care se examinează în cadrul art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., analizat mai anterior).

Recurentul invocă în cadrul acestui caz de casare lipsa de rol activ a instanţelor, critică analizată deja conform art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. Instanţa de recurs apreciază că nu există o stabilire greşită a situaţie ide fapt, nu au fost ignorate probe şi nici nu s-a acordat încredere excesivă unor probe.

Vinovăţia inculpatului rezultă din înscrisuri (contractul încheiat pe numele fiului inculpatului, cu privire la autoturism şi nota de constatare semnată de inculpatul N.E., care s-au coroborat cu declaraţiile în care s-a arătat scopul primirii autoturismului şi a plinului de benzină, respectiv mobilul care a determinat întocmirea notei de constatare. Autoturismul şi plinul de benzină au fost date inculpatului de către C.S.R. pentru a fi favorizat, cu ocazia controalelor, pe care inculpatul le făcea, în acea perioadă, la SC C. SRL Tg. Mureş şi la SC A. SRL Sovata. La SC C. SRL inculpatul N.E. şi inculpatul M.S. au făcut un control, conform Notei de constatare din data de 18 noiembrie 2003. Potrivit acestui act, s-a verificat legalitatea şi realitatea livrării unui utilaj TAF, de către SC C. SRL către SC K.B.L. SRL, la solicitarea D.G.F.P. Harghita, făcută în data de 20 octombrie 2003. Controlul efectuat a scos în evidenţă faptul că unitatea verificată avea înregistrată, în evidenţa contabilă, factura seria MSACB nr. 6276284 din 18 iulie 2003, aceasta era înregistrată în jurnalul de vânzări aferent lunii iulie 2003 şi era cuprinsă în decontul de TVA al acelei perioade.

Actul de constatare este semnat de inculpatul N.

Potrivit declaraţiilor martorului C.S.R., făcute cu ocazia confruntărilor cu inculpatul, el vânduse părţile sociale pe care le avea la SC C. unui cetăţean ungur, dar, la cererea acelui cetăţean, a reprezentat interesele societăţii, la efectuarea controlului, şi a fost de faţă la controlul făcut, împreună cu martorul N.V. A mai arătat că factura era „posibil falsă”, societatea nu avea întocmit decontul de TVA pentru respectiva factură, aşa că decontul a fost întocmit de cei doi inspectori. Mai întâi M.S. a întocmit şi înregistrat un decont la D.F., dar acesta avea menţiuni care nu corespundeau cu cele din factură. Aşa încât, inculpatul N.V.E. a întocmit şi înregistrat un alt decont, de această dată corespunzător, primul fiind anulat.

Al doilea decont este depus, în copie, la dosar urmărire penală Tg. Mureş, cu nr. de înregistrare din 25 august 2003. Din procesul – verbal, întocmit în urma verificării evidenţelor D.G.F.P. a rezultat că, iniţial, a fost operat un decont în data de 17 noiembrie 2003, iar la data de 19 noiembrie 2003 a fost prelucrat un alt decont, care automat l-a invalidat pe primul.

Instanţa de recurs constată că ambele instanţe cea de fond şi cea de apel au făcut o corectă interpretare a textelor de lege şi au dat o semnificaţie comună probelor din dosar, în sensul stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru unele dintre actele materiale de care este acuzat. Nemulţumirea inculpatului cu privire la modul în care instanţele au interpretat probele a fost analizat anterior, în cadrul cazurilor de care referitoare la încadrarea juridică şi omisiune a pronunţării pe probe esenţiale. De altfel, instanţa a explicat de ce anume consideră credibile doar unele dintre declaraţii. Dubiile invocate de apărare cu privire la credibilitatea denunţătorului decurg din faptul că acesta a formulat mai multe plângeri în ceea ce priveşte funcţionarii D.G.F.P. Mureş şi sunt nefondate. Denunţul făcut de C.S. cu privire la un alt funcţionar al D.G.F.P. a fost analizat de instanţe în dosarul nr. 719./43/2007, fiind pronunţată o hotărâre de condamnare, astfel încât în mod corect instanţele au constat, după coroborarea probelor, credibilitatea declaraţiilor sale.

Instanţa de fond a înlăturat motivat declaraţia martorului B. cel de la care inculpatul afirmă că ar fi cumpărat autoturismul. În cazul martorului B. instanţa a analizat declaraţie privind vânzarea autoturismului în contextul unei aprecierii asupra realităţii semnăturii sale de pe contract.

Ambele instanţe au analizat infracţiunea de luare de mită cu care fuseseră sesizate, dar şi apărarea inculpatului referitoare la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

De altfel, din modul de formulare a criticilor rezultă că inculpatul a invocat netemeinicia motivării instanţei de judecată şi nu existenţa unei erori grave de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., s-au aplicat pedepse greşit individualizate procesului, cazul de casare este nefondat.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivului invocat de inculpat, Curtea constată că soluţia instanţei de fond şi a celei de apel, în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului de trei ani şi nouă luni închisoare, este justificat. Pedeapsa este orientată spre minimul de trei ani prevăzut de lege. Instanţele au avut în vedere forma tipică a infracţiunii, timpul scurs de la săvârşire a faptei, dar şi poziţia de nerecunoaştere a faptei, respectiv valoarea bunurilor primite (un autoturism şi un plin de benzină). În mod corect nu s-a reţinut în favoarea inculpatului existenta circumstanţelor atenuante, în raport de atitudinea procesuală. Pedeapsa astfel stabilită de 3 ani şi nouă luni închisoare a fost just individualizată, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi corespunzând scopului educativ-preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că nu se impune redozarea acesteia, în sensul micşorării ei.

Sunt temeiuri care să justifice cuantumul pedepsei aplicate perseverenţa infracţională respectiv faptul că au existat două acte materiale de pretindere şi primire de bunuri.

Solicitarea de suspendare a executării pedepsei este nejustificată faţă de lipsa unei recunoaşteri a faptelor de care este acuzat. Curtea constată că scopul educativ al unei pedepse poate fi atins fără privare de libertate doar atunci când cel acuzat conştientizează fapta şi înţelege consecinţele acesteia pentru societate, dând astfel posibilitatea instanţei să aprecieze că persoana condamnată va evita pentru viitor o conduită ilicită. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă. Inculpatul avea o atribuţii de control în cadrul D.G.F.P. Mureş pe care le-a încălcat cu intenţie în mod repetat. Poziţia de funcţionar implica respectarea legii. Încălcarea obligaţiilor de serviciu de către inculpat nu a fost urmată de recunoaşterea faptei nici după confruntarea cu denunţătorul C.S. şi administrarea de probe în cadrul cercetării judecătoreşti, astfel încât instanţa de recurs constată că pedeapsă privativă de libertate şi interzicerea unor drepturi aplicate de instanţa de fond şi menţinute de cea de apel, se justifică.

Cu toate acestea inculpatul are posibilitatea să fie liberat înainte de executarea integrală a pedepsei ce i-a fost aplicată. În condiţiile pedepsei aplicate, de trei ani şi nouă luni închisoare, condamnatul se poate libera condiţionat după executarea efectivă a minimum un an 10 luni şi 15 zile. Inculpatul a fost arestat preventiv de la 29 iulie 2004 la 20 iunie 2005, perioadă ce se deduce din pedeapsa dispusă de instanţa.

După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.

În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute anterior se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz însă, liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani.

Apreciind recursul, ca nefondat, instanţa va face aplicarea art. 192 C. proc. pen. şi va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 50/ A din 19 august 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 819/2012. Penal. Falsul în înscrisuri sub...  ICCJ. Sentința nr. 859/2012. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 82/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs