ICCJ. Încheierea nr. 2532/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 2532/2012
Dosar nr. 377/35/2012
Şedinţa publică din 8 august 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 3/I/P din Camera de Consiliu din data de 2 august 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, arestarea preventivă a inculpatului V.I.S., pe o durată de 29 zile începând cu 2 august 2012 până la 30 august 2012 inclusiv.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin rezoluţia din data de 1 august 2012 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul V.I.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu ref. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că în perioada decembrie 2011 - iulie 2012, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară cu gradul profesional de inspector de poliţie în cadrul I.P.J. Vâlcea, Serviciul de Investigare a Fraudelor, a pretins în mai multe rânduri şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de la denunţătorul M.C., suma de 2.000 euro, 2.000 RON ori diferite sume de bani fără a preciza cuantumul acestora pentru a urgenta cercetările în dosarul penal constituit în urma plângerii penale înregistrat sub nr. P/30001180/21 aflat în instrumentarea sa cât şi pentru soluţionarea favorabilă a acestui dosar penal, fiind prins în flagrant la data de 1 august 2012 în timp ce a primit de la denunţător cu titlu de mită suma de 500 euro, pretinsă anterior.
Prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea din aceeaşi dată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului.
Învinuitul V.I.S. a fost reţinut, pentru 24 de ore, prin ordonanţa din 01 august 2012, orele 1500, emisă de către organele de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., existând indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, toate aceste aspecte conducând la concluzia că în cauză se impune arestarea preventivă a inculpatului V.I.S.
În opinia instanţei de fond măsura privativă de libertate este legitimă conformându-se şi prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat, că există motive pertinente şi suficiente care să justifice măsura arestării preventive şi că durata acestei măsuri nu depăşeşte un termen rezonabil.
Luarea unei alte măsuri preventive faţă de acesta - alta decât cea a arestării apare ca nejustificată. Infracţiunea pentru care este cercetat este gravă, iar interesul public de înfăptuire justiţiei şi asigurarea bunei desfăşurări a urmăririi penale primează faţă de regula cercetării unei persoane în stare de libertate, instanţa apreciind că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 136 C. proc. pen. interpretat în conformitate cu art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, impune necesitatea luării măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V.I.S., solicitând în principal, revocarea măsurii arestării preventive iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puţin restrictivă.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 143 alin. (1) C. pen. şi 148 C. pen., precum şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recursul fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în C. proc. pen. a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.
În mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 143 alin. (1) şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice privind săvârşirea de către inculpat a unei fapte pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Indiciile temeinice privind comiterea faptei rezultă din declaraţiile martorului denunţător M.C., procesul - verbal privind efectuarea de verificări în bazele de date ale Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi ale Direcţiei Generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, procesul-verbal de înregistrare a seriilor bancnotelor, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procese-verbale de redare a discuţiilor ambientale înregistrate.
Totodată, mai trebuie reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., art. 139 şi 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptei imputate inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat până în acest moment există date care susţin acest fapt.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., acuzele ce planează asupra acestuia vizează o infracţiune sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptei, natura acesteia şi rezonanţa publică.
Analizând cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva scopului măsurilor preventive, astfel cum este definitiv de art. 136 C. proc. pen., prin raportare la stadiul fazei de urmărire penală dar şi la gravitatea faptei comise, circumstanţele personale pozitive ce caracterizează inculpatul nu sunt de natură să diminueze pericolul pentru ordinea publică cu consecinţa punerii în libertate a acestuia.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că, în acest stadiu al anchetei penale, nu se impune adoptarea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate, individualizarea măsurii preventive fiind în strictă concordanţă cu criteriile prevăzute de art. 136 alin. ultim C. proc. pen.
Aşa fiind, Înalta Curte constatând legalitatea şi temeinicia încheierii pronunţate de Curtea de Apel, urmează a respinge, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul V.I.S.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V. I.S. împotriva încheierii nr. 3/I/P din Camera de Consiliu din data de 2 august 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 377/35/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerlui Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 august 2012.
| ← ICCJ. Încheierea nr. 3982/2012. Penal. Propunere de arestare... | ICCJ. Decizia nr. 2438/2012. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
