ICCJ. Încheierea nr. 3982/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 3982 /20 12
Dosar nr. 971/42/2012
Şedinţa publică din 3 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 29 noiembrie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Buzău în dosarul penal nr. 55/D/P/2010 şi în baza disp. art. 1491 rap. la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatei O.V. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 29 noiembrie 2012 până la data de 27 decembrie 2012, inclusiv.
A constatat că inculpata a fost reţinută conform ordonanţei emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Buzău începând cu data de 28 noiembrie 2012, orele 20:45 şi până la 29 noiembrie 2012, orele 20:20.
A dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a inculpatei.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă, următoarele:
Prin propunerea de arestare preventivă din data de 29 noiembrie 2012 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie – D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Buzău a solicitat arestarea preventivă a inculpatei O.V., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, spălare de bani şi favorizarea infractorului, prev. de art. 290 C. pen., art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinând, în fapt, că în cursul anului 2010, a conceput şi redactat un contract de împrumut cu gaj general, cu menţiuni nereale, atestând în fals existenta unui împrumut de bani între N.D. şi L.V., prezenţa acestor părţi în faţa ei şi semnarea contractului la sediul cabinetului său de avocatură.
Acest contract a fost dat, ulterior, spre semnare inculpaţilor L.V. şi N.D., prin intermediar.
Contractul a fost folosit la justificarea sumei de bani înscrisă în el, respectiv de 50.000 euro, în fata autorităţilor judiciare italiene, care îi cercetau pe R.N.G. şi L.V., pentru trafic de persoane şi proxenetism.
În cursul lunii noiembrie 2012, întrucât avea nevoie să justifice suma de 350.000,81 RON, ridicată din bancă, şi care făcea obiectul măsurii sechestrului asigurător în prezenta cauză, inculpata O.V. i-a transmis lui R.V. (fostă L.) un exemplar în original al contractului în discuţie, în vederea asigurării folosului şi produsului infracţiunii pentru cea în cauză.
Pentru a masca falsificarea contractului, inculpata O.V. a adus modificări registrului de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat, înscriind contractul de împrumut incriminat ca fals, pe poziţia altui contract de comodat, care privea SC S.C. SRL, prin menţiuni scrise de altă culoare peste înregistrarea iniţială.
Curtea de Apel Ploieşti a constatat că în cauză se impune arestarea preventivă a inculpatei, fiind întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.
S-a reţinut că, în cauză există date că inculpata încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă dacă aceasta se va afla în stare de libertate, cu atât mai mult cu cât există antecedenţa situaţiei registrului depus la dosarul cauzei.
S-a mai reţinut că inculpata a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal inculpata O.V., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei admiteri de către instanţa de fond a propunerii de arestare preventivă a solicitat luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara ori localitatea.
S-a arătat, în esenţă, în motivarea recursului că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi nici cele prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează.
Conform dispoziţiilor art. 146 C. proc. pen., la care face trimitere art. 1491 C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. pen. şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. şi dacă se consideră că arestarea este necesară în interesul urmăririi penale.
Aceasta înseamnă că este necesar să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta. Această precizare este foarte importantă având în vedere momentul procesual în care se află cauza şi actele efectuate până acum.
Sub acest aspect, aşa cum se observă, atunci când se apreciază cu privire la existenţa probelor sau indiciilor temeinice trebuie avute în vedere evident cele administrate de către organele de anchetă, până la momentul sesizării instanţei cu propunerea de luare a măsurii preventive.
Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte constată, că, în cauză, există motive verosimile de a bănui că inculpata a comis faptele penale sub aspectul cărora este cercetată, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din actele premergătoare şi probele administrate până în acest moment procesual rezultând suficiente fapte şi informaţii apte să convingă că inculpata poate să convingă un observator obiectiv că inculpata poate să fi săvârşit infracţiunile de care este acuzată. Astfel cum, în mod constant, a statuat C.E.D.O., art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul privării de libertate, rolul măsurii preventive fiind tocmai acela de a permite clarificarea sau dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor.
Sub aspectul condiţiilor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată, că în cauză nu este îndeplinită una dintre cerinţele a cărei respectare este necesară pentru luarea măsurii arestării preventive, şi anume aceea a existenţei la dosar a unor probe că lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, deşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina lui este închisoarea mai mare de 4 ani.
De altfel, pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei nu poate fi presupus generic, ci el trebuie să fie de ordinul evidenţei şi nemijlocit dovedit, art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. impunând existenţa la dosarul cauzei a unor probe în sensul că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie dacă presupusul infractor este lăsat liber. În acelaşi sens, este de menţionat şi faptul că aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică nu se poate face doar prin raportare, în mod abstract, la gravitatea infracţiunii, ci trebuie constatat prin coroborare şi cu celelalte elemente de apreciere, cum ar fi datele care circumstantiază persoana făptuitorului, comportamentul său social, timpul scurs de la săvârşirea faptelor cercetate, conduita persoanei bănuite de comiterea acestora pe parcursul investigaţiilor.
În speţă, din actele dosarului, rezultă că inculpata, până la momentul comiterii presupuselor fapte penale de care este acuzată, a dat dovadă de un comportament ireproşabil în cadrul relaţiilor sociale, nu este cunoscută cu antecedente penale, astfel că profilul socio-moral şi profesional al acesteia nu justifică în niciun fel temerea că, lăsată în libertate ar periclita ordinea de drept sau ar crea disfuncţii în menţinerea acesteia.
De asemenea, Înalta Curte constată că, la dosarul cauzei nu există elemente care să indice că inculpata s-ar sustrage de la cercetări ori ar încerca să influenţeze mersul anchetei sau că ar săvârşi alte infracţiuni, din actele dosarului nu rezultă că este o persoană conflictuală, angrenată în anturaje ce acţionează violent, dimpotrivă atunci când a fost chemată la organele de urmărire penală s-a prezentat, de îndată, fără a se sustrage sau să efectueze activităţi de tergiversare a cercetărilor.
Mai mult, este de menţionat că, în jurisprudenţa sa constantă (spre ex., cauza Calmanovici contra României), C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune, şi anume pericolul ca acesta să fugă, riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei, să comită alte infracţiuni sau să tulbure ordinea publică.
Totodată, se constată că nu este îndeplinită nici cerinţa legală care impune arestarea preventivă prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. în sensul că inculpata a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă.
Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că desfăşurarea în continuare a urmăririi penale cu inculpata în stare de libertate, nu ar putea, fi afectată, realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen. nefiind condiţionată de privarea de libertate a acesteia.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a făcut o apreciere corectă cu privire la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) teza a II-a C. proc. pen., nefiind întrunite în speţă condiţiile impuse de art. 1491 alin. (1) C. proc. pen., astfel că se impune respingerea ca neîntemeiată a propunerii parchetului de arestare preventivă a inculpatei O.V.
Însă având în vedere actele de urmărire penală ce se impun a fi efectuate în continuare în cauză, pentru stabilirea situaţiei de fapt şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte apreciază că se impune luarea faţă de inculpata O.V. a unei măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate, respectiv a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la data de 3 decembrie 2012 şi până la data de 01 ianuarie 2013, inclusiv impunând inculpatei să respecte obligaţiile prevăzute de art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen.
În temeiul art. 145 alin. (22) C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatei că, în caz de încălcare, cu rea-credinţă, a măsurii de prevenţie sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de aceasta măsura arestării preventive.
Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei O.V. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 29 noiembrie 2012 emis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dacă nu este reţinută sau arestată în altă cauză.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în recurs vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul formulat de recurenta-inculpată O.V. împotriva încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 971/42/2012.
Casează încheierea de şedinţă recurată şi, rejudecând în fond:
În temeiul art. 1491 alin. (9) C. proc. pen., respinge, ca neîntemeiată, propunerea de arestare preventivă a inculpatei O.V.
În temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen., dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpata O.V., pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la data de 3 decembrie 2012 şi până la data de 01 ianuarie 2013, inclusiv.
În temeiul art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., inculpata va respecta, pe perioada măsurii de prevenţie, următoarele obligaţii:
1) să se prezinte la organele judiciare, ori de câte ori este chemată;
2) să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnată cu supravegherea acesteia, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori va fi chemată;
3) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;
4) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
5) să nu se apropie şi să nu comunice, direct sau indirect, cu părţile şi martorii din cauză.
În temeiul art. 145 alin. (22) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatei că, în caz de încălcare, cu rea-credinţă, a măsurii de prevenţie sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de aceasta măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei O.V. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 29 noiembrie 2012 emis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie, dacă nu este reţinută au arestată în altă cauză.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi 3 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1194/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Încheierea nr. 2532/2012. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
