ICCJ. Decizia nr. 1120/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1120/2013
Dosar nr. 413/116/2012
Şedinţa publică din 1 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 98 din 21 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, în dosarul nr. 413/116/2012, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F. la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.L.M. la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpaţilor C.F. şi M.L.M. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul judeţean de Urgenţă Călăraşi şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, către aceasta la plata sumei de 515,71 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru partea vătămată I.Şt.
A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, către aceasta la plata sumei de 2560,90 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ocazionate cu internarea părţii vătămate I.Şt.
A fost admisă, în parte, cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă I.Şt. şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, către aceasta la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale şi la 5.000 lei, reprezentând daune morale.
În baza art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului de la cei doi inculpaţi a unei bâte şi a unui topor sau contravaloarea lor de 30 lei.
Au mai fost obligaţi inculpaţii la câte 432 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
În după amiaza zilei de 14 februarie 2010, partea vătămată I.Şt. a mers împreună cu membrii familiei sale la intersecţia străzilor E.G. şi M.C., unde se adunaseră mai multe persoane din cartier. Toţi cei prezenţi au aprins la acea intersecţie un foc, au ascultat muzică şi au consumat băuturi alcoolice.
După lăsarea întunericului, mulţi s-au retras în casele lor, rămânând partea vătămată I.Şt. care avea un autoturism de unde se asculta muzică şi martorii B.G., M.M., C.M., A.V. şi I.I.
La un moment dat, la acest grup s-a oprit inculpatul M.L.M. care se afla în drum spre locuinţa lui. Partea vătămată fiind în stare de ebrietate a început să-i adreseze diverse injurii, inculpatul M.L. răspunzându-i în aceleaşi limite, după care a plecat.
La câteva minute, a apărut inculpatul C.F. ţinând în mână un topor interesându-se „cine l-a înjurat pe L.”, acesta fiind prenumele sub care era cunoscut în cartier inculpatul M.L.
Inculpatul C.F. s-a îndreptat către partea vătămată, acesta aflându-se în spatele autoturismului său, spunându-i inculpatului să se dea la o parte deoarece nimeni nu s-a luat de „L,”.
Inculpatul C.F. s-a îndepărtat pentru scurt timp, dar s-a întors cu un topor lovind partea vătămată, o singură dată, în creştetul capului.
Partea vătămată s-a prăbuşit imediat la pământ iar inculpatul M.L., care între timp revenise la locul incidentului, a continuat să-l lovească cu un băţ şi cu picioarele pe întreg corpul după care cei doi inculpaţi au plecat către locuinţa inculpatului M.L.
Partea vătămată I.Şt. a fost transportată la Spitalul de Urgenţă Călăraşi, după care la Spitalul de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti, fiind internat cu diagnosticul „fractură fronto-parietală dreaptă, hemoragie frontal drept, hemoragie subarahnoidiană post traumatică, plagă medie frontală suturată”.
Din raportul de constatare medico-legală nr. 470/A2/104 din 25 februarie 2010, întocmit de S.M.L. Călăraşi rezultă că partea vătămată I.Şt. a prezentat leziuni produse cu corp tăietor despicător (posibil topor), leziuni pentru ca căror vindecare a necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale.
Prin raportul de constatare medico-legală nr. 1078/A1/183/7 mai 2010 întocmit de S.M.L. Călăraşi s-a stabilit că prin leziunile produse nu s-a pus în primejdie viaţa victimei, dar anosmia instalată consecutiv traumatismului din 14 februarie 2010, constituie pierderea unui simţ.
În drept, fapta inculpaţilor M.L.M. şi C.F. au fost încadrate în infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi 175 lit. i) C. pen.
Instanţa de fond reţinând vinovăţia inculpaţilor a aplicat acestora pedepse cu închisoare, cu executare în regim de detenţie.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi inculpaţii M.L.M. şi C.F. şi partea vătămată I.Şt.
Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, solicitând majorarea acestora în raport de gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite.
Inculpaţii M.L.M. şi C.F. au criticat hotărârea sub următoarele aspecte: încălcarea dreptului la apărare, fiind asistaţi la instanţa de fond de acelaşi apărător deşi aveau interese contrare; încălcarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., dat fiind faptul că la termenul de judecată din 3 mai 2012, când instanţa de fond a pus în discuţie procedura simplificată, inculpaţii nu au precizat personal dacă înţeleg sau nu să se prevaleze de aceste dispoziţii legale, ci în locul lor a răspuns apărătorul care a învederat instanţei că nu recunosc fapta; greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor, în infracţiunea de vătămare corporală gravă; achitarea inculpatului M.L.M. întrucât probatoriul administrat nu-l indica pe acesta ca fiind autorul infracţiunii, greşita individualizare judiciară a pedepsei.
Partea civilă nu şi-a susţinut calea de atac exercitată.
Prin decizia penală nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, inculpaţii M.L.M. şi C.F., respectiv partea civilă I.Şt.
A obligat apelanţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, sub aspectul respectării dreptului la apărare, că începând cu termenul de judecată din 3 mai 2012, ambii inculpaţi au fost asistaţi de acelaşi apărător dar această împrejurare nu echivalează cu lipsa asistenţei juridice pentru vreunul dintre inculpaţi.
La acelaşi termen de judecată, instanţa le-a pus în vedere inculpaţilor dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., aceştia învederând, prin apărător, că nu recunosc săvârşirea faptei şi nu înţeleg să se judece în baza dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Ca atare, nu poate fi reţinută nici o nulitate absolută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi nici o nulitate relativă în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., întrucât întreaga conduită procesuală, manifestată în faţa instanţei de fond, evidenţiază faptul că apărătorul ales al acestora a exprimat în mod fidel opţiunea lor de a refuza desfăşurarea judecăţii potrivit procedurii simplificate.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită, faptele săvârşite întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat şi nu de vătămare corporală gravă.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpaţii M.L.M. şi C.F. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 şi 14 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte primul caz de casare, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare prin aceea că instanţa de fond nu a explicat inculpaţilor procedura simplificată, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., astfel încât confirmarea de către apărător a faptului că inculpaţii nu recunosc fapta şi ca atare nu solicită judecarea conform procedurii simplificate, echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen., hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.
Ca atare se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin prisma aceluiaşi caz de casare s-a solicitat, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă, intenţia inculpaţilor fiind aceea de a lovi partea vătămată şi nu de a-i suprima viaţa.
Sub aspectul regimului sancţionator, recurenţii inculpaţi au solicitat reţinerea în favoarea lor a circumstanţelor judiciare atenuante şi reducerea pedepselor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile prin prisma cazurilor de casare invocate dar şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor, au fost introduse dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., care reglementează o nouă procedură de judecată, simplificată, cunoscută şi în alte sisteme de drept sub denumirea de „pledarea vinovăţiei” ori „procedura sumară de judecată”.
Modificările introduse prin Legea nr. 202/2010 sunt compatibile cu C.E.D.O. dar şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, stabilindu-se prin legea internă, atât limitele în care această procedură funcţionează cât şi infracţiunile pentru care procedura simplificată este aplicabilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În ceea ce priveşte limita temporală, art. 3201 C. proc. pen., prevede că această procedură poate fi aplicată până la începerea cercetării judecătoreşti. Acest moment procesual este definit de art. 322 C. proc. pen., ce are ca denumire marginală „începerea cercetării judecătoreşti”.
Din analiza textului rezultă că cercetarea judecătorească începe prin citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare a instanţei urmată de explicarea preşedintelui de complet cu privire la învinuirea ce i se aduce inculpatului.
Că aceasta este limita până la care se poate invoca procedura simplificată rezultă şi din dispoziţiile art. 3201 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care judecata are loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, textul impunând două condiţii cumulative: a) inculpatul să declare că recunoaşte, în totalitate, faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei; b) nu solicită administrarea altor probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
Faptul că procedura simplificată este condiţionată de momentul începerii cercetării judecătoreşti rezultă şi din aceea că această procedură este străină de posibilitatea extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte şi cu privire la alte persoane, toate acestea putând fi invocate în cursul cercetării judecătoreşti, adică după citirea rechizitoriului.
De asemenea, procedura simplificată nu mai poate fi invocată, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, de inculpat în apel ori recurs, chiar dacă acesta revine asupra declaraţiilor iniţiale, recunoscând integral fapta săvârşită. Această împrejurare poate fi valorificată doar ca o circumstanţă favorabilă examinată în contextul individualizării judiciare a pedepsei.
Aceasta rezultă şi din aceea că norma procesual penală este întotdeauna activă şi niciodată retroactivă; cu alte cuvinte ea nu mai poate avea eficienţă asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare, nu mai poate atinge valabilitatea acestuia.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a respectat întocmai dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., astfel că recunoaşterea faptelor în recurs de către inculpaţii C.F. şi M.L.M. nu poate conduce la aplicarea retroactiv a procedurii simplificate.
Din actele cauzei rezultă că la termenul din 3 mai 2012, anterior începerii cercetării judecătoreşti, instanţa de fond i-a întrebat pe cei doi inculpaţi, aceştia fiind asistaţi de apărător ales, asupra poziţiei lor procesuale, afirmând că nu recunosc fapta şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate.
Faţă de manifestarea de voinţă a inculpaţilor, instanţa de fond a început cercetarea judecătorească finalizată cu pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
Ulterior, în cursul judecării apelului, inculpaţii au avut aceeaşi atitudine procesuală, astfel cum rezultă din declaraţiile date în data de 13 septembrie 2012.
În cursul judecării cauzei în recurs, inculpatul M.L.M. a recunoscut fapta în integralitatea sa, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., iar inculpatul C.F. şi-a menţinut atitudinea procesuală, afirmând că nu recunoaşterea comiterea infracţiunii.
În atare condiţii, Înalta Curte constată, pe de o parte că deşi inculpatul M.L.M. a recunoscut fapta în recurs, acesta nu mai poate beneficia de reducerea pedepsei cu o treime, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., neputând fi aplicate retroactiv, iar pe de altă parte inculpaţii au fost asistaţi de apărător ales atunci când instanţa de fond i-a întrebat dacă doresc să fie judecaţi conform procedurii simplificate.
Prin urmare, dreptul la apărare a fost respectat, critica inculpaţilor nefiind fondată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată că materialul probator administrat confirmă integral acuzaţiile reţinute în actul de sesizare a instanţei.
Rezultă că, la data de 14 februarie 2011, partea vătămată I.Şt. s-a întâlnit cu inculpaţii C.F. şi M.L.M. În timp ce partea vătămată se afla în spatele autoturismului său la portbagaj, inculpatul I.Şt., folosindu-se de un topor, a lovit-o o singură dată, în creştetul capului, victima prăbuşindu-se, aproape instantaneu. La rândul său inculpatul M.L.M. a continuat să lovească victima cu un băţ şi cu picioarele pe tot corpul după care au părăsit locul comiterii faptei.
Din actele medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că partea vătămată a prezentat leziuni produse cu un corp tăietor despicător (posibil topor), loviri care au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale fără a-i fi pusă în primejdie viaţa dar anosmia instalată consecutiv traumatismului constituie pierderea unui simţ.
Martorii audiaţi în cauză au relevat contribuţia fiecărui inculpat la comiterea faptei, inculpatul C.F. lovind victima cu un topor în creştetul capului, cauzându-i o fractură fronto perietală dreaptă în timp ce inculpatul M.L.M., după doborârea părţii vătămate la pământ, a continuat să-l lovească cu picioarele şi un băţ.
Coroborând declaraţiile martorilor cu declaraţiile părţii vătămate, cu actele medicale dar şi cu declaraţia inculpatului C.F. dată în faţa instanţei de recurs, prin care recunoaşte fapta, Înalta Curte constată că vinovăţia acestora a fost dovedită, prezumţia de nevinovăţie fiind înlăturată prin probe certe de vinovăţie.
Cât priveşte încadrarea juridică a faptei, din modalitatea şi împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, se constată că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă.
Încadrarea juridică a faptei, în una din cele două infracţiuni, nu este condiţionată de punerea în primejdie a vieţii victimei, intenţia respectiv praeterintenţia rezultând din analiza contextului factual şi al urmărilor produse.
În cauză, din probele administrate rezultă că inculpatul C.F. a lovit victima în zona capului, de la o distanţă mică, folosind un topor, obiect apt să producă moartea.
La rândul său inculpatul M.L.M. a lovit partea vătămată cu picioarele şi cu un băţ în mai multe zone ale corpului, când victima era doborâtă la pământ.
În raport de aceste împrejurări inculpaţii, chiar dacă nu au urmărit suprimarea vieţii victimei, puteau să-şi dea seama că prin loviturile aplicate, pot provoca decesul victimei.
Ca atare, nici critica invocată de recurenţii inculpaţi, sub aspectul încadrării juridice a faptei nu este fondată.
Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată că instanţa de fond a evaluat în mod corespunzător gradul de pericol social concret al faptei, circumstanţele reale şi personale, aplicând inculpaţilor pedepse orientate spre minimul special.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.L.M. şi C.F. împotriva deciziei penale nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.L.M. şi C.F. împotriva deciziei penale nr. 235/ A din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 275 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1056/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1127/2013. Penal → |
|---|
