ICCJ. Decizia nr. 1438/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1438/2013
Dosar nr. 454/1372/2012
Şedinţa nepublică din 25 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că:
Prin Sentinţa penală nr. 49/S din 26 octombrie 2012, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov l-a condamnat pe inculpatul G.F. la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen., cu exercitare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani, menţinând starea de arest şi deducând prevenţia de la 18 iulie 2012 la zi.
În baza art. 346 C. proc. pen., inculpatul G.F., în solidar cu părţile responsabile civilmente, a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON către partea civilă B.S.I., cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, în esenţă, la data de 18 iulie 2012, în jurul orei 18:30, inculpatul G.F., în vârstă de 17 ani, a întreţinut un raport sexual oral cu minora B.S.I., în vârstă de 5 ani şi 8 luni, în toaleta din curtea casei sale, fiind surprins de mama părţii vătămate, martora B.I.I. şi martorul G.M.
Starea de fapt s-a considerat a fi dovedită de procesul-verbal de sesizare din oficiu; procesul-verbal de cercetare la faţa locului; planşe foto; declaraţiile părţii vătămate minore B.S.I.; raportul de expertiză medico-legală; raportul de evaluare psihologică a părţii vătămate potrivit căruia aceasta prezintă profilul unui copil vulnerabil ca şi statut socio-economic, care a traversat o experienţă traumatică, ca şi victimă a unei agresiuni sexuale, experienţă care tinde să se neutralizeze afectiv; declaraţiile martorilor G.M., B.I.I., G.J., M.N. şi A.D. şi raportul de expertiză psihiatrică.
Declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului G.F. au fost înlăturate de către judecătorul fondului ca fiind nesincere, în raport de cele relatate de martorii oculari G.M. şi B.I.I., care l-au surprins pe acesta în timp ce întreţinea un raport sexual oral cu partea vătămată, depoziţii ce se coroborează cu declaraţiile minorei care a relatat atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi a psihologului, folosind un limbaj simplist, cum inculpatul "i-a băgat penisul în gură"; ale martorei G.J. care şi-a văzut nepoata în stare de şoc, plângând şi prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb, sub forma unor pete; ale martorei M.N., care a auzit-o pe mama minorei când îl întreba pe inculpat cum de a putut să întreţină relaţii sexuale orale cu fiica sa.
În drept, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului G.F. de a întreţine un raport sexual oral cu minora parte vătămată în vârstă de 5 ani şi 8 luni întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol.
La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului, vârsta minorei, elemente ce au condus la condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu executarea în regim de detenţie.
Sub aspectul laturii civile, s-au constatat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece fapta inculpatului a fost de natură a-i produce un prejudiciu moral.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea sa având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi din care rezultă că ar putea fi eventual condamnat pentru expunere indecentă a organului sexual.
Prin Decizia penală nr. 7/Ap din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul inculpatului, reţinând, în esenţă, că fapta inculpatului, împrejurările săvârşirii şi vinovăţia acestuia au fost corect stabilite de prima instanţă, găsindu-şi corespondent în probele administrate în cauză.
Susţinerile acestuia, în sensul că doar a urinat pe fetiţă, fără să fi întreţinut cu ea un act sexual oral, s-a constatat că sunt contrazise, în primul rând de declaraţiile părţii vătămate minore, care a descris exact cele întâmplate, fiind puţin probabil ca un copil de 5 ani să cunoască aspecte privind viaţa sexuală, de concluziile raportului de evaluare psihologică a minorei potrivit cărora aceasta a relatat cu sinceritatea specifică vârstei, dar cu suficiente detalii şi argumente, modul în care a fost agresată sexual, de declaraţiile martorilor oculari, bunicul şi mama părţii vătămate, care l-au surprins pe inculpat în timp ce întreţinea un act sexual oral cu minora.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că probatoriul administrat în cauză, inclusiv declaraţiile nuanţate de martori în faţa judecătorului fondului, demonstrează vinovăţia acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol.
Ca atare s-a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică sub toate aspectele analizate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.F. care a solicitat achitarea întrucât fapta nu există, dat fiind că din probele administrate nu rezultă că a întreţinut acte sexuale cu minora.
S-a mai solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de corupţie sexuală, iar în subsidiar redozarea pedepsei în raport de lipsa antecedentelor penale, vârstă şi circumstanţele reale ale comiterii infracţiunii.
Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind nefondat recursul inculpatului G.F. pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul G.F., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestuia că nu a săvârşit infracţiunea de viol.
Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal şi însuşite de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti - declaraţiile părţii vătămate minore care folosind un limbaj simplist a relatat cu suficiente detalii şi argumente cum inculpatul "i-a băgat penisul în gură", susţinute de depoziţiile martorilor oculari G.M. şi B.I.I., care l-au surprins pe acesta în timp ce întreţinea un raport sexual oral cu nepoata, respectiv fiica sa minoră, coroborate cu relatările martorei G.J. care şi-a văzut nepoata în stare de şoc, plângând şi prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb, sub forma unor pete şi ale martorei M.N. care a auzit-o pe mama minorei întrebându-l pe inculpat cum de a întreţinut relaţii sexuale orale cu fiica sa, şi nu în ultimul rând cu concluziile raportului de evaluare psihologică a minorei potrivit cărora aceasta a relatat cu sinceritatea specifică vârstei modul în care a fost agresată sexual, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia inculpatului G.F., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că nu a comis infracţiunea de viol, ci doar a urinat pe faţa minorei.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că nu a comis infracţiunea pentru care au fost condamnat, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Pentru a exista infracţiunea de corupţie sexuală este necesar să se săvârşească asupra unui minor acte cu caracter obscen, adică acte care aduc atingere pudoarei, simţului moral al colectivităţii şi prin care se încalcă sentimentul comun de bună-cuviinţă.
Deci această infracţiune se realizează sub aspectul laturii obiective numai prin acţiuni obscene care exclud însă de plano acte sexuale de orice natură.
Atunci când nu au fost întreţinute acte sexuale, ci s-au realizat doar gesturi şi atitudini prin care se dezvăluie sau se sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale, dacă victima este o persoană minoră, fapta nu constituie infracţiunea de viol, ci infracţiunea de corupţie sexuală.
Or, în speţă, inculpatul G.F. a întreţinut relaţii sexuale orale cu minora B.S.I., în vârstă de 5 ani şi 8 luni, astfel că fapta comisă de acesta constituie infracţiunea de viol.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., faţă de datele ce rezultă din materialul probator administrat, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului G.F. a fost judicios proporţionalizată atât sub aspectul cuantumului stabilit, cât şi sub aspectul modalităţii de executare a acesteia, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (1) C. pen.
Au fost avute în vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi puse în pericol prin acţiunea ilicită, precum şi conduita inculpatului înainte, dar şi după comiterea faptei.
În acest context, Înalta Curte apreciază că lipsa antecedentelor penale şi vârsta nu se înfăţişează ca împrejurări suficient de relevante pentru a justifica reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, pedeapsă care de altfel a şi fost coborâtă până la acest minim, în raport de poziţia constant nesinceră, de gravitatea faptei rezultată din importanţa valorilor sociale lezate (libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei), limitele de pedeapsă prevăzute de lege, circumstanţele reale ale comiterii faptelor, inculpatul profitând de vârsta fragedă a minorei B.S.I., a întreţinut un act sexual oral cu aceasta.
Date fiind aceste împrejurări este exclusă aplicarea unei pedepse mai blânde, întrucât tratamentul sancţionator pe lângă rolul de constrângere, are şi o finalitate de exemplaritate, iar felul şi modalitatea de executare trebuie individualizate în aşa fel încât să convingă inculpatul G.F. de necesitatea respectării legii şi a evitării în viitor a comiterii altor fapte penale.
Ca atare, pentru considerentele dezvoltate anterior se impune menţinerea cuantumului pedepsei de 5 ani închisoare şi executarea în regim de detenţie, întrucât numai o asemenea sancţiune penală este în măsură să asigure reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului G.F., deducând prevenţia la zi.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva Deciziei penale nr. 7/Ap din 25 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 18 iulie 2012 la 25 aprilie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă nepublică, azi, 25 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1440/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1315/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
