ICCJ. Decizia nr. 1690/2013. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1690 /20 14
Dosar nr. 7566/30/2013
Şedinţa publică din 16 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 323/P.I. din data de 23 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul F.F.M., la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.
În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza 2, lit. b), C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 81-82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe perioada suspendării executării pedepsei principale a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
A fost atrasă atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. cu privire la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni în interiorul termenului de încercare.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul nr. 491/P/2013 din data de 04 iulie 2013, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.F.M., pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur sânge, faptă prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 29 septembrie 2012, în jurul orei 04.50, inculpatul F.F.M. a condus autoturismul marca V. cu nr. de înmatriculare CS-XX-XXX, pe str. S. din Timişoara ocazie cu care, a fost oprit pentru control de un echipaj al poliţiei rutiere.
Cu ocazia controlului efectuat de către echipajul de poliţie rutieră învinuitul F.F.M. a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,73 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Ulterior s-a procedat la recoltarea a două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Din buletinul de analiză toxicologică alcoolemie din 04 octombrie 2012 emis de IML Timişoara a rezultat că la prima probă care a fost recoltată la ora 05.15, alcoolemia a fost de 1,60 gr.%o, iar la a doua probă, recoltată la ora 06.15, alcoolemia a fost de 1,50 gr.%.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, în baza art. 323 C. proc. pen. a fost audiat inculpatul care a recunoscut că a condus autoturismul după ce a consumat băuturi alcoolice.
Din adresa din 01 iulie 2013 emisă de Penitenciarul Timişoara a rezultat că învinuitul F.F.M. este funcţionar public cu statut special - Corpul Agenţilor, la Penitenciarul Timişoara începând cu data de 15 decembrie 2009, cu gradul profesional de agent de penitenciare.
În faţa instanţei, inculpatul F.F.M. a recunoscut săvârşirea faptei şi a arătat că îşi însuşeşte probele administrate în cursul urmăririi penale, astfel că nu înţelege să solicite alte probe, cu excepţia celor în circumstanţiere, respectiv, lipsa antecedentelor penale, vechimea pe care o are în calitate de agent în cadrul penitenciarului şi situaţia familială.
În ce priveşte solicitarea apărării de a se aplica o sancţiune administrativă, o dată cu pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. b1) C. proc. pen., Tribunalul Timiş, a arătat că infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este o infracţiune de pericol, context în care simpla încălcarea a normelor sociale protejate de acest text este prezumată de legiuitor ca atingând gradul de pericol necesar în vederea definirii faptei ca infracţiune.
Pentru realizarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni este suficient a se constata activitatea de conducere pe un drum public a unui autoturism şi faptul că persoana acuzată avea în sânge o concentraţie alcoolică în limita arătată în textul incriminator, împrejurările de fapt ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţele reale şi personale ale acestuia neputând fi interpretate în vederea înlăturării existenţei pericolului social ca trăsătură a infracţiunii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a apreciat că se impune angajarea răspunderii penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, urmând a dispune condamnarea acestuia în raport de dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
În ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei instanţa a considerat că este justificată alegerea modalităţii suspendării condiţionate. Totodată instanţa, din motivele arătate la individualizarea pedepsei, precum şi analizând conduita inculpatului pe parcursul procesului, dar şi vârsta acestuia a considerat că simpla condamnare constituie un avertisment suficient pentru îndreptare şi totodată, vor fi stimulate eforturile de reeducare ale condamnatului, acesta fiind conştient de consecinţele nerespectării obligaţiilor impuse de dispoziţiile art. 82 şi 83 C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele de pedeapsă fixate în textul incriminator, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Instanţa a considerat că acest cuantum exprimă o pedeapsă justă, corectă, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunii, cât şi din punctul de vedere al nevoii de reeducare a inculpatului, apărând firesc faptul că, dată fiind calitatea inculpatului, conduita sa procesuală, regretul pentru săvârşirea faptei o reeducare apare realizabilă într-un interval scurt de timp.
La stabilirea acestei pedepsei instanţa a mai avut in vedere persoana inculpatului, nivelul de instrucţie a acestuia, faptul că este angajat in muncă, vârsta acestuia, faptul nu are antecedente penale, a recunoscut săvârşirea faptei iar recunoaşterea sa nu a fost formală şi a condus efectiv la aflarea adevărului.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 27 septembrie 2013, a declarat apel inculpatul F.F.M.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 11 octombrie 2013.
Prin decizia penală nr. 227/A din 25 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul F.F.M. împotriva sentinţei penale nr. 323 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 7566/30/2013, desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplic. art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. e) C. pen. şi cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul F.F.M. la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind redus termenul de încercare la 2 ani şi 3 luni, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Prin motivele de apel scrise, depuse de apelantul inculpat, susţinute, de altfel şi cu ocazia dezbaterilor, inculpatul a solicitat achitarea sa arătând că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu aplicarea prevederilor art. 181C. pen., iar în temeiul art. 91 lit. c) C. pen. a solicitat aplicarea unei amenzi administrative.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a constatat că prima instanţa, prin luarea în considerare şi evaluarea întregului material probator, a reţinut în mod corect situaţia de fapt, coroborând declaraţiile date de inculpat în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, prin care acesta a recunoscut, cu procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţii de martori, buletinul de examinare clinică, buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penal, cazierul judiciar.
De asemenea, Curtea a apreciat că prima instanţă a examinat în mod corespunzător aceste apărări, înlăturând motivat susţinerile inculpatului care nu aveau corespondent în celelalte probe administrate.
Totodată, a reţinut că, în ce priveşte solicitarea apărării de a se aplica o sancţiune administrativă, o dată cu pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. b1) C. proc. pen., corect tribunalul a arătat că infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este o infracţiune de pericol, context în care simpla încălcare a normelor sociale protejate de acest text este prezumată de legiuitor ca atingând gradul de pericol necesar în vederea definirii faptei ca infracţiune.
Pentru realizarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni este suficient a se constata activitatea de conducere pe un drum public a unui autoturism, şi faptul că persoana acuzată avea în sânge o concentraţie alcoolică în limita arătată în textul incriminator, împrejurările de fapt ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţele reale şi personale ale acestuia neputând fi interpretate în vederea înlăturării existenţei pericolului social ca trăsătură a infracţiunii.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prev. de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile generale privind temeiul răspunderii penale, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., introdus de Legea nr. 202/2010, gradul de pericol social al faptei săvârşite, precum şi circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta şi cele personale ale inculpatului, şi deşi s-a demonstrat în cauză că inculpatul are un statut special fiind angajat al Penitenciarului Timişoara, Corpul Agenţilor, începând cu data de 15 decembrie 2009, cu gradul profesional de agent de penitenciare conform adresei din 01 iulie 2013 emisă de Penitenciarul Timişoara, iar din Caracterizarea întocmită de Directorul Penitenciarului Timişoara, rezultă că activitatea sa a fost apreciată cu calificative de „Foarte Bun" şi „Bun", nefiind sancţionat disciplinar şi că în societate are un comportament adecvat, prima instanţă nu a reţinut aceste împrejurări drept circumstanţe atenuante.
Fără a ignora pericolul social concret al infracţiunii deduse judecăţii, care prin natura ei este o infracţiune de pericol, acceptând şi argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate, că de cele mai multe ori cei implicaţi în astfel de infracţiuni se prevalează de elemente legate de cariera lor sau de situaţia personală, trebuie să se recunoască totuşi existenţa unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante.
Curtea apreciază că, în condiţiile în care în favoarea inculpatului au fost dovedite existenţa unor împrejurări care pot fi încadrate ca şi circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 74 C. pen., se impunea aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 C. pen.
Astfel că, prin aplicarea art. 3201alin. (7) C. proc. pen. şi a prevederilor art. 74 şi 76 C. pen., limitele pedepsei se reduceau cu o treime, şi se aplica o pedeapsă sub minimul special al pedepsei, astfel că instanţa, respectând prevederile art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. trebuia să procedeze la reducerea pedepsei sub minimul special de 8 luni închisoare.
Împotriva deciziei penale nr. 227/A din 25 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs inculpatul F.F.M. la data de 27 noiembrie 2013.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 09 ianuarie 2014.
Prin motivele de recurs, recurentul inculpat F.F.M., a solicitat în principal, achitarea sa motivată de împrejurarea că fapta reţinută are un grad redus de pericol social şi poate fi sancţionată cu amendă administrativă, iar în subsidiar, aplicarea prevederilor art. 80 C. pen., renunţarea la aplicarea pedepsei.
Înalta Curte, referitor la solicitarea recurentului de aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen. anterior, constată că nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Critica recurentului ar fi putut fi analizată conform cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 18 C. proc. pen. anterior, caz de casare care nu mai este prevăzut de legea procedurală incidenţă la momentul soluţionării prezentului recurs, fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 2/2013.
Cum judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, o analiză a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior, abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar şi niciun alt caz de casare nu poate fi luat în considerare din oficiu.
De asemenea, în ceea ce priveşte cererea de aplicare a renunţării la pedeapsă, Înalta Curte constată că aceasta este o cerere de individualizare a pedepsei, şi nu poate fi examinată în raport de cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., câtă vreme este evident că, sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs include numai aspecte de drept, astfel încât netemeinicia deciziei atacate nu mai poate fi examinată în recurs.
Şi în ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a examina cauza prin prisma cazurilor de casare circumscrise dispoziţiilor art. 3859 pct. 10 şi 14 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte apreciază că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiuni ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate, şi nici alte cazuri de casare nu s-au ivit spre a fi putea fi luate în considerare din oficiu.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 16 mai 2014, iar de la data pronunţării deciziei în apel, 25 noiembrie 2013 şi până la soluţionarea recursului, 16 mai 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Examinând, din oficiu, recursul declarat de inculpat şi în raport de prevederile art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că incriminarea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 se regăseşte în art. 336 C. pen. în vigoare, sub aspectul limitelor de pedeapsă, art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prevede pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani, iar art. 336 C. pen., prevede pedeapsa de la 1 la 5 ani închisoare sau amendă.
De asemenea, în conformitate cu Hotărârea nr. 3/2014 privind dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea art. 336 alin. (1) C. pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare, astfel că sub acest aspect pedeapsa aplicată inculpatului trebuie raportată la alcoolemia ce a rezultat la prima probă recoltată, respectiv de 1,60 gr.%o.
În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante judiciare, reţinute în favoarea inculpatului prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, nu mai au corespondent în art. 75 C. pen.
În consecinţă, legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare penală şi nu se impune admiterea recursului pe acest aspect.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul F.F.M. împotriva deciziei penale nr. 227/A din data de 25 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, şi îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.F.M., împotriva deciziei penale nr. 227/A din data de 25 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1638/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1827/2013. Penal → |
|---|
