ICCJ. Decizia nr. 1800/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1800 /20 14
Dosar nr. 18033/325/2013
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2469 din 19 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosar nr. 18033/325/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de către petentul C.S. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 6 martie 2013 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 4722/P/2012. Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat petentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Timişoara a reţinut că petentul C.S. a formulat plângere împotriva angajaţilor Administraţiei Finanţelor Publice Timişoara la data 2 mai 2011 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, sesizând săvârşirea de către aceştia a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. anterior, întrucât au întocmit în mod abuziv adresa 12 noiembrie 2010 ce a stat la baza înfiinţării popririi pe drepturile de pensie ale petentului.
Prin rezoluţia din 6 martie 2013, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 4722/P/2011 s-a dispus neînceperea uimăririi penale faţă de numitul O.E.M. (inspector principal la serviciul de Colectare executare Silita Persoane Fizice din cadrul A.F.P. Timişoara), reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sesizate de către petent. Prin rezoluţia din 17 iunie 2013, dată de prim-procurorul Parchetului Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 1077/II/2/2013, în soluţionarea plângerii formulate de către petent împotriva rezoluţiei sus-menţionate, s-a constatat legalitatea şi temeinicia acesteia din urmă, reţinându-se că poprirea pe drepturile de pensie ale petentului a fost înfiinţată în mod legal, în baza unor titluri executorii emise de A.F.P. Timişoara.
Prima instanţă a constat că, audiat fiind în faza actelor premergătoare, numitul O.E.M., identificat ca fiind persoana ce a procedat la emiterea actelor de executare şi înfiinţarea popririi în calitate de inspector principal la serviciul de Colectare Executare Silită Persoane Fizice din cadrul A.F.P. Timişoara a arătat că respectiva adresă, din 4 noiembrie 2010 (înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Timiş din 12 noiembrie 2010), a fost emisă întrucât numitul C.S. figura în evidenţele acestei instituţii cu mai multe debite reprezentând impozit pe venituri din activităţi independente, diferenţe de impozit anual de regularizat, amenzi şi cheltuieli judiciare. Cheltuielile judiciare au fost stabilite de diferite instanţe, în urma judecării diferitelor cauze în care C.S. a fost parte.
La dosarul cauzei au fost depuse, în copie, scrisorile de debitare existente la A.F.P. Timişoara, la dosarul contribuabilului debitor C.S., cu referire la cheltuielile de judecată la care petentul a fost obligat de către diferite instanţe de judecată în perioada mai 2004-decembrie 2012.
Totodată, prin adresa din 28 ianuarie 2013, A.F.P. Timişoara a înaintat organelor de cercetare penală decizia de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit privind venitul din activităţi independente pe anul 2004, din cuprinsul căreia reiese că petentul C.S. a declarat la nivelul anului 2004 obţinerea de venituri din activităţi independente, de fotografiere, fotocopiere şi fotoceramică, la un venit estimat de 5.765 RON, revenindu-i plăţi anticipate cu titlu de impozit în valoare de 1.182 RON. Întrucât debitele nu au fost achitate la termenele scadente, ţinând seama că ele se sting în ordinea vechimii conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., la debitele nestinse s-au calculat accesorii, reprezentând majorări şi penalităţi, cu excepţia cheltuielilor judiciare, care nu sunt purtătoare de accesorii.
Din cercetări a reieşit faptul ca petentul C.S. a fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Timişoara, până la data de 1 octombrie 2010, când a fost pensionat, în perioada aprilie 2009-septembrie 2010 fiind înfiinţată poprirea asupra veniturilor salariale ale angajatului C.S., în vederea stingerii obligaţiilor fiscale datorate de acesta, conform titlurilor executorii emise de A.F.P. Timişoara. Totodată, prin adresa din 11 ianuarie 2011,Casa Judeţeană de Pensii Timiş i-a comunicat petentului că poprirea a fost înfiinţată în baza titlului executoriu emis de A.F.P. Timişoara din 10 octombrie 2007, reţinându-se lunar suma de 319 RON, până la concurenţa sumei de 21.734 RON, datorată de acesta.
Raportând faptele sesizate la art. 246 C. pen. anterior, instanţa a apreciat că în cazul de faţă intimatul O.E.M. a acţionat în limita atribuţiilor de serviciu şi în conformitate cu obligaţiile pe care acesta le avea potrivit fişei postului, înfiinţarea popririi asupra drepturilor de pensie ale petentului reprezentând doar modalitatea legală de recuperare a debitelor reprezentând obligaţii fiscale ale contribuabilului pentru care s-au emis titluri executorii.
Mai mult, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. anterior, termenul „cu ştiinţă” pe care îl conţine textul incriminator implică cunoaşterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor de serviciu şi urmărirea ca prin aceasta să se ajungă la vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Or, în speţă, intimatul nu a avut reprezentarea faptului că îşi îndeplineşte în mod necorespunzător atribuţiile de serviciu, ci, dimpotrivă, a acţionat cu convingerea că acţionează în limitele acestor dispoziţii, având în vedere prevederile legale aplicabile în materia recuperării creanţelor fiscale, precum şi cele privind statutul funcţionarului public, deopotrivă aplicabile acestuia, dată fiind calitatea pe care o deţinea în cadrul A.F.P. Timişoara.
Pe de altă parte, eventuale neregularităţi ale actelor de executare astfel iniţiate de către angajatul A.F.P. Timişoara, respectiv aprecieri cu privire la sumele datorate de către petent bugetului de stat puteau fi invocate într-un cadru procesual adecvat, respectiv în faţa unei instanţe civile învestite cu soluţionarea unor contestaţii formulate în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
În acest context, instanţa a apreciat că în mod legal şi temeinic s-a stabilit că nu poate fi vorba de îndeplinirea unui act în mod defectuos în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către O.E.M., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, lipsind atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă.
Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat că rezoluţia din 6 martie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara dată în Dosarul nr. 4722/P/2011 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul O.E.M. este legală şi temeinică, aşa încât, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, a respins ca nefondată plângerea formulată împotriva acesteia de către petentul C.S.
Î mpotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs petentul C.S.
Prin decizia penală nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva sentinţei penale nr. 2469 din 19 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 18033/325/2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat petentul recurent să plătească statului 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 a fost modificat C. proc. pen., astfel încât potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. anterior „hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă”.
De asemenea potrivit art. 3851 C. proc. pen. anterior „pot fi atacate cu recurs: a) sentinţele pronunţate de judecătorii; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; d^1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel; f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea.”
Interpretând per a contrario textele de lege invocate, curtea de apel a constatat că recursul declarat în cauză împotriva unei sentinţe care nu se regăseşte în enumerarea limitativ prevăzută de lege, fiind o sentinţă definitivă, este inadmisibil, aceasta şi prin coroborare cu dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010.
Faţă de cele menţionate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca inadmisibil recursul declarat de petentul C.S., împotriva sentinţei penale nr. 2469 din 19 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 18033/325/2013.
Î mpotriva acestei decizii a formulat recurs petentul C.S.
În motivarea recursului, petentul a susţinut că „mereu s-a evitat cercetarea şi soluţionarea fondului cauzei, abuziv s-a protejat mafia financiară cu reţineri abuzive, nu s-a dat voie la studiul cauzei şi nu s-au ataşat dosarele de la parchet şi cele aferente.”
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen. anterior, admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen. anterior, sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen. anterior, cu referire la dispoziţiile înscrise în Partea specială, Capitolul III din Titlul II al aceluiaşi cod, se prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu recursul declarat de către petentul C.S. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia penală nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, ca instanţă de recurs.
Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva deciziei penale nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Va fi obligat recurentul petent C.S. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva deciziei penale nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 1810/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
