ICCJ. Decizia nr. 1839/2013. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1839/2013

Dosar nr. 4971/1/2012

Şedinţa publică din 28 mai 2013

Asupra contestaţiei în anulare de faţă:

l. Prin sentinţa penală nr. 585/F din 12 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor G.T., L.L. şi M.M. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen., precum şi a inculpatului I.C. pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 246 cu referire la art. 248¹ C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea aceloraşi inculpaţi sub aspectul infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, întrucât faptele nu există.

A constatat că inculpaţii I.C. şi G.T. au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv de la 03 martie 2005 până la data de 28 mai 2005, iar, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în fapt, că, în perioada 22 ianuarie 2003 - 31 ianuarie 2003, între SC R. SA Oneşti, reprezentată de inculpatul G.T., şi SC M. SRL Câmpina, reprezentată de martorul A.M., s-au încheiat următoarele contracte comerciale:

1. Contractul de vânzare - cumpărare din data de 22 ianuarie 2003, prin care SC R. SA Oneşti, în calitate de vânzător, se obliga să livreze cumpărătorului SC M. SRL Câmpina cantitatea de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, la - preţul total de 26.772.000.000 lei.

Referindu-se la clauzele contractuale convenite de părţi, s-au menţionat cele cuprinse în art. 2 - conform căruia, în situaţia în care apărea o „cauză imprevizibilă ” şi care depăşea controlul vânzătorului sau dacă vânzătorul primea de la furnizorii săi o cantitate mai mică de ţiţei decât cea prevăzută în grafic, atunci acesta avea dreptul de a diminua sau chiar de a sista livrările fată de cantităţile stabilite în contract, în funcţie de cantitatea de ţiţei prelucrată în perioada respectivă, în art. 16 - prin care au fost recunoscute cazurile de forţă majoră, aşa cum le definea legea, care urmau să exonereze de răspundere partea aflată într-o astfel de situaţie, în art. 7 - care stipula obligaţia cumpărătorului de a achita în avans, într-un termen de 3 zile bancare de la semnarea contractului, preţul integral al produselor petroliere contractate, precum şi obligaţia vânzătorului de a asigura cumpărătorul că va efectua livrările la termenele şi în condiţiile contractate, scop în care se prevedea constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra pachetului de acţiuni în număr de 3.404.572 acţiuni nominative, cu o valoare nominală de 25.000 lei/acţiune, deţinute de SC R. SA Oneşti la SC E. SA Slatina, în art. 11 - în care se prevedea obligaţia vânzătorului de a livra întreaga cantitate de produse petroliere în termen de 15 zile de la data achitării avansului datorat de cumpărător cu titlu de plată a valorii totale a contractului, precum şi în art. 26 - care stabilea că „în situaţia în care vânzătorul nu efectuează livrările în maximum 15 zile de la data avansului virat în contul vânzătorului, cumpărătorul va fi îndreptăţit sa execute garanţiile constituite în favoarea sa, fiind absolvit de obligaţia de a solicita intervenţia oricărei instituţii de stat sau private, instanţe de judecată sau organ de executare”.

2. Contractul de garanţie reală mobiliară din data de 22 ianuarie 2003, conform căruia SC R. SA Oneşti a constituit în favoarea SC M. SRL Câmpina un gaj fără deposedare, de rangul I, asupra unui număr de 3.404.572 acţiuni nominative, cu o valoare nominală de 25.000 lei/acţiune, deţinute la SC E. SA Slatina.

Analizând circumstanţele în care s-a realizat executarea acestui contract, instanţa a făcut trimitere la ordinul de plată şi extrasul de cont, ambele din data de 28 ianuarie 2003 - prin care SC M. SRL Câmpina a achitat integral preţul benzinei, la adresa din 14 februarie 2003 - prin care SC R. SA a înştiinţat cumpărătorul SC M. SRL Câmpina că „din cauze independente de voinţa vânzătorului, societatea noastră nu şi-a onorat obligaţia contractuală asumată prin contractul din 22 ianuarie 2003 şi solicită ca aceasta să procedeze la executarea garanţiei constituite prin contractul din 22 ianuarie 2003 ”, precum şi la sentinţa civila din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău, definitivă la data de 10 aprilie 2003 - prin care garanţia a fost executată şi, astfel, pachetul de 3.404.572 acţiuni în valoare nominală totală de 85.114.300.000 lei a trecut în proprietatea SC M. SRL, care a devenit acţionar principal la SC E. SA (42,66%).

S-a concluzionat că, în urma executării contractului, faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor, în sumă de 85.114.300.000 lei, SC R. SA Oneşti a înregistrat o pierdere de 58.342.300.000 lei (85.114.300.000 lei-26.772.000.000 lei).

3. Contractul de cesiune de creanţă înregistrat din data de 22 ianuarie 2003, prin care SC R. SA Oneşti, în calitate de cedent, cesiona către SC M. SRL Câmpina, în calitate de cesionar, creanţa în valoare nominală de 224.710.202.681 lei deţinută asupra SC E. SA Slatina pentru suma de 1.200.000 dolari, care urma a fi plătită în termen de 2 ani, astfel: 50.000 dolari SUA plătibili în 12 zile bancare de la data semnării contractului, 50.000 dolari SUA plătibili în luna octombrie 2003, 300.000 dolari SUA plătibili în luna februarie 2004 şi 800.000 dolari SUA plătibili în luna iunie 2004.

Cu privire la suma de 224.710.202.681 lei, reprezentând totalul creanţelor cesionate către SC M. SRL, Tribunalul a arătat că aceasta se compunea din soldul în valoare de 193.224.229.102 lei al creanţelor asupra SC E. SA.

Existent în evidenţa SC R. SA, conform procesului verbal de punctaj din 22 ianuarie 2003, din care s-a redus soldul debitelor S.C. A.T.A. Dărmăneşti S.A. faţă de SC E. SA, în sumă de 2.412.565.418 lei, preluat de SC R. SA de la aceasta conform procesului verbal de punctaj din 31 ianuarie 2003, rămânând, aşadar, suma de 190.811.663.684 lei (193.224.229.102 - 2.412.565.418), precum şi din soldul creanţelor în sumă de 33.898.538.997 lei, deţinute de un număr de patru societăţi comerciale asupra SC E. SA şi preluate de SC R. SA la valoarea nominală, cu contracte de cesiune de creanţe, astfel: creanţa de 6.423.132.881 lei preluată de la SC D. SRL în baza contractului din 31 ianuarie 2003, creanţa de 3.999.558.182 lei preluată de la SC M.I. SA în baza contractului din 31 ianuarie 2003, creanţă de 2.989.875.000 lei preluată de la SC V.F.G. SRL conform contractului din 31 ianuarie 2003 şi creanţa în sumă 20.485.972.934 lei preluată de la SC A.T.A.D. SA în baza contractului din 31 ianuarie 2003.

Cu privire la cele trei convenţii menţionate, s-a mai reţinut că, prin hotărârea nr. 1 adoptată în şedinţa Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din data de 29 aprilie 2003, au fost validate încheierea contractului de cesiune creanţe cu firma SC M. SRL Câmpina şi gajarea pachetului de acţiuni de la SC E. SRL Slatina în favoarea aceleiaşi firme. De asemenea, la încheierea exerciţiului financiar al anului 2003, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi al societăţii a fost aprobat de aceeaşi Adunare Generală, iar, la data de 3 octombrie 2003 administrarea societăţii a fost încredinţată SC V.V.T.C. SA, ocazie cu care noul administrator a întocmit un raport de activitatea societăţii până la 30 septembrie 2003, adus la cunoştinţa A.G.A., fiind avute în vedere şi aspectele legate de respectivele contracte.

Referitor la forma de organizare a SC R. SA Oneşti şi la calitatea deţinută de inculpaţi în cadrul firmei la data încheierii contractelor, Tribunalul a arătat că aceasta era o societate pe acţiuni cu capital integral privat, în structura acţionariatului societăţii intrând SC C.C.S.L.I.O. SA, care avea poziţia de acţionar majoritar strategic, inculpatul I.C. fiind acţionar majoritar la SC V.F.G. SA, care era acţionar la SC I.O. SA în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G.T., acesta a fost administrator unic la SC R. SA Oneşti, fiind ales de Adunarea Generală a Acţionarilor la data de 21 iulie 2000 şi reconfirmat în funcţie de acelaşi organ pe 10 ianuarie 2001, iar, cu ocazia A.G.A. din 2 februarie 2002, i-au fost conferite de către acţionari puteri lărgite, conform art. 114 din Legea nr. 31/1990, reconfirmându-se, astfel, calitatea sa de administrator unic. Inculpatul M.M. a ocupat în perioada 2000-2002 funcţia de director general adjunct la SC V.F.G. SA, ulterior transferându-se la SC R. SA Oneşti, unde, la data încheierii contractelor, îndeplinea funcţia de director general adjunct de management, ocupându-se de problemele de acţionariat şi patrimoniu ale rafinăriei, precum şi de chestiunile legate de secretariat şi administraţie internă a societăţii. Inculpata L.L. avea, în luna ianuarie 2003, funcţia de director al Direcţiei de Management.

Examinând activitatea desfăşurată de inculpaţi în legătură cu încheierea şi derularea celor trei contracte, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, în cursul anului 2002, martorii A.M. şi T.E., reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, l-au contactat pe inculpatul I.C., despre care ştiau că era acţionar la SC R. SA Oneşti, manifestându-şi dorinţa de a derula activităţi comerciale cu această societate, legate în principal de livrarea de produse petroliere şi de posibilitatea cumpărării creanţei pe care rafinăria o avea la S.C. SC M. SRL Slatina, ocazie cu care inculpatul le-a spus că nu are mandat să reprezinte societatea, dar că îi va prezenta conducerii SC R. SA Oneşti, lucru pe care l-a şi făcut în cursul lunii ianuarie 2003, cu prilejul unei şedinţe de bilanţ la care au participat reprezentanţii mai multor societăţi comerciale, printre care SC R. SA, SC E. SA Slatina şi S.C. Rafinăria Dărmăneşti S-a arătat că negocierea celor trei contracte s-a purtat între martorii A.M. şi T.E., în calitate de reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, şi reprezentanţi ai SC R. SA Oneşti, printre care inculpatul M.M., fiind prezent şi inculpatul I.C. Cu ocazia acelei întâlniri, au fost stabilite clauzele contractuale, iar, ulterior, inculpatul M.M. i-a cerut inculpatei L.L., directorul Direcţiei de Management, care se afla în subordinea sa directă, conform organigramei, şi care, potrivit normelor interne aplicabile la nivelul rafinăriei, nu avea ca atribuţii de serviciu încheierea contractelor comerciale, să întocmească proiectele de contract, indicându-i termenii contractuali, ceea ce aceasta a şi făcut. La întocmirea draft-urilor de contract, inculpata s-a consultat cu martora V.A., şefa Oficiului juridic, contractele fiind datate 22 ianuarie 2003 şi înregistrate la Oficiul juridic şi la Direcţia de Management. Toate cele trei contracte au fost semnate de inculpatul G.T., directorul general şi administratorul unic cu puteri lărgite al SC R. SA Oneşti.

A mai reţinut judecătorul fondului că, tot la solicitarea inculpatului M.M., inculpata L.L. a întocmit, împreună cu şefa Oficiului juridic, martora V.A., adresa din 14 februarie 2003, prin care se comunica martorului A.M. faptul că rafinăria nu îşi poate onora obligaţia asumată prin contractul de produse petroliere din cauza lipsei de materii prime şi a altor situaţii obiective şi se propunea soluţionarea diferendului comercial în condiţiile prevăzute în contract, adresa fiind semnată de directorul Direcţiei Comerciale, martora P.M. Ca urmare a neexecutării obligaţiei de livrare a benzinei asumată prin contractul din 22 ianuarie 2003, SC M. SRL Câmpina a formulat acţiune în instanţă pentru executarea contractului de garanţie mobiliară din 22 ianuarie 2003, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 406 din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău, rămasă definitivă prin neapelare la 10 aprilie 2003, în baza acesteia pachetul de 3.404.572 acţiuni în valoare nominală totală de 85.114.300.000 lei trecând în proprietatea SC M. SRL întâmpinarea depusă în cauză de SC R. SA a fost semnată de martorul Rădulescu Constantin, întrucât inculpatul G.T. lipsea din societate, dar, ulterior, a semnat şi acesta două exemplare, care s-au depus la dosarul Oficiului juridic.

Analizând materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, la care a făcut pe larg trimitere în cuprinsul considerentelor hotărârii,Tribunalul a apreciat că acesta nu confirmă acuzaţiile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (în forma autoratului şi, respectiv, al complicităţii), asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi spălare de bani, aduse de Parchet, ci, dimpotrivă, permite concluzia că faptele imputate inculpaţilor I.C., G.T., M.M. şi L.L. nu îmbracă forma ilicitului penal, atitudinile şi acţiunile lor legate de încheierea şi derularea contractele încheiate între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina plasându-se strict în sfera unor raporturi comerciale, reglementate de dispoziţiile Codului comercial şi ale Codului civil.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, Tribunalul a constatat că probele dosarului dezvăluie o situaţie de fapt diferită de aceea prezentată de procuror, din declaraţiile martorilor A.M. şi T.E. rezultând, fără echivoc, că aceştia au avut iniţiativa încheierii celor trei contracte, în calitate de reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, fiind interesaţi în achiziţionarea produselor petroliere de la SC R. SA Oneşti.

Făcând trimitere la depoziţiile aceloraşi persoane, la declaraţia inculpatului G.T., precum şi la mărturia numitei C.S., instanţa a mai arătat, sub acelaşi aspect, că ansamblul probator al cauzei nu demonstrează temeinicia susţinerii procurorului, în sensul că ceea ce s-ar fi negociat în realitate cu inculpatul I.C. şi cu persoane din conducerea SC R. SA ar fi fost vânzarea - cumpărarea pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA şi că, pentru a eluda procedura prevăzută de legislaţia în domeniu, s-ar fi convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere din 22 ianuarie 2008 şi a celui de garanţie mobiliară, stabilind-se, în acelaşi timp, ca SC R. SA să nu-şi onoreze obligaţia de livrare pentru ca SC M. SRL să poată intra în posesia respectivelor acţiuni, împrejurarea că iniţiativa constituirii garanţiei a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL şi că SC R. SA Oneşti a oferit, iniţial, cu acest titlu, alte bunuri, astfel cum au menţionat martorii, constituind, în opinia judecătorului fondului, o dovadă clară că, prin încheierea convenţiei nr. 69/2003, nu s-a urmărit o „vânzare mascată de acţiuni” şi că nu a existat o înţelegere frauduloasă între părţi.

În sprijinul aceleiaşi concluzii, Tribunalul a mai precizat că procedura de transmitere către SC M. SRL a dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute de SC R. SA la SC E. SA, respectiv în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (sentinţa civilă nr. 406 din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău), era prevăzută de art. 43 lit. d) din O.U.G. nr. 28/2002 care reglementează piaţa de capital, precum şi faptul că, în relaţiile comerciale dintre cele două societăţi contractante, exista practica garantării de către SC R. SA Oneşti a îndeplinirii obligaţiilor asumate, dovadă fiind copiile contractelor depuse la dosar în cursul cercetării judecătoreşti.

Totodată, având în vedere prevederile art. 106 din Legea nr. 317/1990, prima instanţă a arătat că, fiind acţiuni nominative ce încorporează anumite drepturi, acţiunile SC E. SA puteau face obiectul unei garanţii mobiliare, constituirea unei astfel de garanţii de către vânzător în favoarea cumpărătorului pentru obligaţia de a face (în speţă a livra produse petroliere) fiind, totodată, permisă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 99/1999.

În ceea ce priveşte cantitatea atipică de benzină ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, respectiv 854,28 tone, în condiţiile în care, de regulă, în legătură cu livrările de carburant erau consemnate cifre rotunde, Tribunalul a reţinut, din declaraţiile martorilor A.M., T.E. şi C.S., că aceasta reprezintă rezultatul negocierilor dintre părţi, fiind cantitatea ce putea fi achiziţionată cu suma de 26 miliarde lei (preţul maxim oferit de cumpărător) şi transportată pe cale ferată, respectiva cantitate menţionată în contract neavând semnificaţie penală, aşa cum a susţinut Parchetul. Nici tipul carburantului ce a constituit obiectul contractului, şi anume benzina Euro 3, nu a fost apreciat de Tribunal ca reprezentând un element ce dovedeşte intenţia frauduloasă a inculpaţilor, din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale, precum şi din înscrisul intitulat „Listă de preţuri”, depus la dosar de inculpatul G.T., rezultând că acest carburant era produs şi livrat atât pe piaţa externă, cât şi internă.

De asemenea, deşi a acceptat faptul că, la încheierea celor trei contracte, a fost încălcată procedura specială prevăzută de normele TUV privind controlul calităţii, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a societăţii, aspect necontestat, de altfel, nici de inculpaţi şi confirmat de martorii P.M., M.M., N.M., C.C. şi V.A., Tribunalul a apreciat că nerespectarea acestor reglementări nu conduce la concluzia comiterii de către inculpaţi a unor fapte prevăzute de legea penală, în condiţiile în care, potrivit art. 6 din O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională, aprobată prin Legea nr. 355/2002, aplicarea unui standard naţional nu este obligatorie, fiind o procedură cu caracter voluntar.

Nici neexecutarea de către SC R. SA Oneşti a contractului de vânzare-cumpărare nr. 69/2 ianuarie 2008 nu a fost considerată de judecătorul fondului ca reprezentând o dovadă a „vânzării mascate de acţiuni” către SC M. SRL Câmpina, stabilindu-se, pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză contabilă efectuate în ambele faze procesuale, coroborate cu depoziţia martorei P.M. făcută în faţa instanţei şi cu declaraţia inculpatului G.T., că societatea vânzătoare nu dispunea de carburant pentru a-şi onora obligaţiile contractuale, toată producţia SC R. SA din perioada decembrie 2002 - martie 2003 fiind utilizată la export. în legătură cu acest aspect, s-a mai arătat că, deşi contractele de export nu cuprindeau clauze de penalităţi moratorii, SC R. SA Oneşti avea interesul de a respecta termenele de livrare la export, întrucât cumpărătorii puteau să ceară pe cale arbitrală despăgubiri de la vânzător în cazul livrării cu întârziere a mărfurilor, într-un astfel de caz pierderea echivalând cu dezdăunările pe care cumpărătorul le-a plătit subdobânditorului căruia i-a revândut, tot cu întârziere, produsul.

S-a apreciat, totodată, ca fiind „discutabilă” şi vătămarea produsă interesului SC R. SA Oneşti ca urmare a transferării pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din adresa din 08 aprilie 2005 emisă de R.A.S.D.A.Q., valoarea de tranzacţionare a respectivelor acţiuni în perioada ianuarie 2002 - aprilie 2003 era cuprinsă între 3.000 - 4.000 lei acţiune, în timp ce SC R. SA a încasat, urmare tranzacţiei încheiate cu SC M. SRL suma de 26.772.000.000 lei care, împărţită la numărul acţiunilor (3.404.572) conduce la un preţ de 7.864 lei/acţiune, deci mult mai mare decât valoarea de tranzacţionare a acestora. Cotaţia constant scăzută a acţiunilor SC E. SA pe piaţa bursieră a fost reţinută de instanţă şi pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză contabilă şi a declaraţiilor martorilor B.E., V.A. şi P.G.

Cu privire la contractul de cesiune de creanţă din data de 22 ianuarie 2003 încheiat între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina, Tribunalul a arătat că cesionarea creanţei de 224.710.202.681 lei pentru un preţ mai mic decât valoarea nominală a acesteia nu constituie o încălcare a legii, fiind permisă de dispoziţiile art. 1391-1398 C. civ., precum şi faptul că a reprezentat rezultatul negocierilor dintre inculpaţi şi partenerii lor de contract (declaraţiile martorilor A.M. şi T.E.), fiind acceptată de reprezentanţii cedentului în încercarea de a limita pierderile rezultate din neexecutarea creanţei, dată fiind situaţia economico-financiară dificilă a SC E. SA Slatina, confirmată atât de expertizele efectuate în cauză, cât şi de inculpaţi şi martorii C.T., C.E., C.E., D.B. şi P.E.

În legătură cu valoarea reală a datoriei pe care SC E. SA Slatina o avea la data de 22 ianuarie 2003 faţă de SC R. SA Oneşti, judecătorul fondului a acceptat că, într-adevăr, aceasta se cifra doar la suma de 193.224.229.102 lei şi provenea din livrările de mărfuri efectuate de rafinărie în perioada octombrie 2001-21 ianuarie 2003, diferenţa de 33.899.538.919 lei până la suma de 224.710.202.681 lei, prevăzută în contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, fiind obţinută de SC R. SA ulterior, prin cesiuni de creanţe încheiate în data de 31 ianuarie 2003 cu SC D. SRL S.R.L., SC M. SA, SC V.F.G. SA şi SC S.N.P.P.A.D. SA. Cu referire la acest aspect, prima instanţă a apreciat, însă, că încheierea contractelor de cesiune cu societăţile menţionate la o dată ulterioară (31 ianuarie 2003) perfectării contractului de cesiune de creanţă cu SC M. SRL Câmpina (22 ianuarie 2003) este irelevantă în privinţa răspunderii penale a inculpaţilor, din moment ce respectivele contracte sunt expresia unor raporturi juridice reale între societăţile implicate (declaraţiile martorilor R.V., S.R., C.A., P.L., C.E., D.L., C.G., C.E., C.G., Ţ.C., I.L., I.Ş., C.Ş., R.E., D.C.), iar diferenţa dintre datele inserate pe contracte este rezultatul unei înregistrări defectuoase a acestora la Oficiul Juridic (declaraţiile inculpatei L.L. şi ale martorei V.A., procesele verbale de punctaj care au stat la baza încheierii contractelor). În opinia Tribunalului, problema care se ridică în legătură cu respectivele contracte nu este aceea a legalităţii lor, pentru că, în mod cert, acestea nu contravin normelor legale în materie, cesiunea de creanţă fiind unul din modurile de stingere a datoriilor reciproce între două părţi, ci aceea a oportunităţii lor, a raţiunii economice care a stat la baza încheierii acestora, în condiţiile în care SC R. SA Oneşti nu-şi putea încasa nici propria creanţă provenită din derularea unor contracte comerciale cu SC E. SA Slatina, însă a apreciat că respectivele aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată, fiind atributul exclusiv al A.G.A., potrivit Legii nr. 31/1990. S-a arătat în acest sens că, fiind vorba de o societate cu capital integral privat, numai titularii de patrimonii puteau face aprecieri privind oportunitatea încheierii unor asemenea contracte, aceştia având posibilitatea înlocuirii din funcţie a administratorului unic sau a promovării împotriva acestuia a acţiunii în răspundere civilă, conform Legii nr. 31/1990. în cauză, însă, A.G.A. a validat, în şedinţa din 29 aprilie 2003, cesionarea creanţei către SC M. SRL Câmpina, iar, la o şedinţă ulterioară, propunerea martorului B.D. de a se promova o acţiune civilă pentru angajarea răspunderii administratorului a fost respinsă, inculpatul G.T. fiind descărcat de gestiune, situaţie în care statul, nefiind titularul vreunui drept patrimonial, nu se poate substitui aprecierii managerilor cu privire la eficienţa administrării patrimoniului societăţii.

Referitor la contractele de cesiune de creanţă din 3 septembrie 2003 (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 6.423.132.881 lei pe care cedentul SC D. SRL S.R.L. Comăneşti o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003), din 3 septembrie 2003 (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 3.999.558.182 lei pe care cedentul SC M. SA Comăneşti o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003) şi (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 2.989.875.000 lei pe care cedentul SC V.F.G. SA Bacău o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003), în legătură cu care procurorul a susţinut că au avut ca scop transferarea întregii datorii acumulate în patrimoniul SC R. SA Oneşti la data de 31 ianuarie 2003 faţă de SC D. SRL S.R.L. Comăneşti, SC M. SA Comăneşti şi SC V.F.G. SA Bacău către SC R.D. SA, societate care, în perioada imediat următoare acestor tranzacţii, a fost declarată în faliment, prima instanţă a subliniat, pe de o parte, că inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea vreunei fapte de natură penală în legătură cu încheierea şi derularea respectivelor contractelor, iar, pe de altă parte, că valorile nominale prevăzute în cuprinsul lor nu sunt identice cu cele inserate în contractele de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003.

Analizând, în continuare, susţinerea procurorului semnatar al actului de sesizare, în sensul că SC R. SA Oneşti nu a făcut niciun demers pentru recuperarea creanţei de 193.224.229.102 lei de la SC E. SA Slatina, judecătorul fondului a constatat că, într-adevăr, aceasta este corectă, astfel cum rezultă din ambele expertize contabile efectuate în cauză şi confirmate de martorii C.T. şi C.E., însă a apreciat că nu poate fi reţinută ca un argument juridic serios în susţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţi, având în vedere că datoria SC E. SA Slatina faţă de SC R. SA Oneşti s-a acumulat începând cu anul 2001 şi a rezultat din derularea unor operaţiuni comerciale între cele două societăţi, neputându-se afirma că nu s-a solicitat plata acesteia pe parcursul a doi ani pentru ca inculpaţii să poată transfera creanţa către SC M. SRL în 22 ianuarie 2003, în scopul de a-i asigura acestei societăţi poziţia de monopol pe piaţa de electrozi. De asemenea, pornind de la declaraţia inculpatului G.T. dată în instanţă, care se coroborează cu depoziţiile martorilor P.M., D.B., C.T. şi D.C., precum şi cu răspunsul la obiecţiunile formulate de Parchet la raportul de expertiză contabilă, Tribunalul a arătat că efectuarea, în continuare, de livrări către societatea debitoare, în ciuda datoriilor acumulate în decursul a doi ani, a fost justificată de imposibilitatea de vânzare către alţi clienţi a reziduului produs de SC R. SA din activitatea de distilare fracţionată a ţiţeiului (petrococul). A mai opinat prima instanţă că neefectuarea unor demersuri ferme în vederea recuperării creanţei deţinute asupra SC E. SA nu are nicio semnificaţie penală, fiind un aspect care priveşte managementul societăţii, supus cenzurii comisiei de cenzori şi Adunării Generale a Acţionarilor, conform Legii nr. 31/1990.

Acelaşi argument a fost oferit de Tribunal şi cu privire la pasivitatea manifestată de conducerea SC R. SA Oneşti în legătură cu rentabilizarea SC E. SA, în perioada în care a fost acţionar la această din urmă societate, apreciindu-se că a imputa factorilor de decizie ai SC R. SA această atitudine echivalează cu o ingerinţă nepermisă a organelor judiciare în hotărârile managementului şi în politica economică a societăţii, persoană juridică de drept privat. In legătură cu acelaşi aspect, prima instanţă a oferit ca explicaţie pentru recuperarea, în decurs de numai 1 an, de către SC M. SRL Câmpina a creanţei de 224.710.202.681 lei preluată de la SC R. SA Oneşti, concomitent cu rentabilizarea SC E. SA, împrejurarea că, prin Hotărârea A.G.A. nr. 2/2003, SC M. SRL a devenit acţionar majoritar la SC E. SA, deţinând controlul asupra managementului societăţii, spre deosebire de SC R. SA Oneşti, care deţinuse la respectiva societate doar calitatea de acţionar semnificativ, nu majoritar. în acest sens, s-a făcut trimitere la depoziţiile martorilor A.M., T.E., C.E., G.N.F. şi C.E.

Raportat la inculpatul G.T., s-a arătat, în esenţă, că acesta nu a luat parte la discuţia legată de încheierea celor trei contracte dintre SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL (declaraţii inculpat şi martori A.M., T.E.) şi nu a avut nicio implicare în executarea/neexecutarea obligaţiilor contractuale, adresa prin care SC R. SA comunica SC M. SRL imposibilitatea onorăm obligaţiei de livrare nefiind semnată de acosta, ci de martora P.M., după ce a fost întocmită de martora V.A., la cererea inculpatei L.L., urmare discuţiei cu inculpatul M.M., iar întâmpinarea la acţiunea promovată în instanţă de partenerul contractual fiind redactată de aceeaşi martoră, V.A. şefa oficiului juridic, în baza prevederilor stipulate în contract, a ordinului de plată şi a extrasului de cont privind plata sumei de 26,7 miliarde lei, după care a fost semnată de directorul general adjunct tehnic, R.C., întrucât inculpatul G. lipsea din societate. Semnarea, ulterioară, a întâmpinării de către inculpat, după ce aceasta fusese deja depusă la dosarul Tribunalului Bacău, a fost apreciată de judecătorul fondului ca fiind lipsită de semnificaţie juridică, ca şi decizia de a nu se ataca la instanţa superioară hotărârea prin care s-a dat câştig de, cauză SC M. SRL, aceasta fiind luată de inculpat în contextul în care şefa oficiului juridic l-a asigurat că este legală şi temeinică, corespunzând clauzelor contractuale, astfel încât nu poate fi. interpretată ca o îndeplinire defectuoasă a sarcinilor sale de serviciu (declaraţii martora V.A.).

De asemenea, s-a considerat ca nici semnarea de către inculpat a contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere fără a avea fişa de analiză a compartimentelor din subordine nu poate fi asimilată unei atitudini abuzive din partea acestuia, opiniile respectivelor compartimente neavând decât caracterul unor avize consultative, de care directorul general putea să ţină seama sau nu, el fiind cel care îşi asuma răspunderea pentru actele încheiate în numele societăţii în faţa Adunării Generale a Acţionarilor, potrivit Legii nr. 31/1990 (declaraţii inculpaţi G.T., I.C., depoziţii martori D.B., P.M., înscrisuri reprezentând alte contracte de vânzare-cumpărare produse petroliere care poartă numai semnătura inculpatului, în calitate de director general). Găsirea de către SC R. SA Oneşti a unui cumpărător dispus să plătească preţul produselor petroliere integral, în avans, în 3 zile bancare de la semnarea contractului, în condiţiile unei nevoi acute de lichidităţi a rafinăriei, a justificat, în opinia Tribunalului, nerespectarea procedurii interne de încheiere a contractelor, în absenţa oricăror probe care să dovedească o înţelegere ocultă între inculpat şi ceilalţi coinculpaţi sau între inculpat şi reprezentanţii SC M. SRL în sensul de a se eluda normele interne în scopul de a produce o vătămare intereselor SC R. SA şi al favorizării SC M. SRL.

Cu privire la aceeaşi infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, pentru care cei patru inculpaţi au fost trimişi în judecată (în forma autoratului sau complicităţii), Tribunalul a arătat că, pentru a putea fi reţinută susţinerea procurorului semnatar al actului de acuzare - în sensul că aceştia au acţionat cu ştiinţă, încălcând procedurile interne, în scopul transferării acţiunilor şi creanţelor SC E. SA Slatina către SC M. SRL Câmpina pentru a-i permite celei din urmă să devină acţionar majoritar la SC E. SA şi, în acelaşi timp, creditor al acestei societăţi, astfel încât să dobândească poziţia strategică de monopol pe piaţa electrozilor din siderurgie, deoarece era acţionar majoritar la singura societate cu profil similar, SC E. SA Titu, acţiunea ce a avut ca urmare prejudicierea directă a SC R. SA Oneşti cu suma de 242.894.502.681 - era necesar ca Parchetul să demonstreze că inculpaţii au acţionat de conivenţă cu reprezentanţii SC M. SRL, că a existat o înţelegere frauduloasă cu aceştia în scopul menţionat, precum şi cointeresare materială sau de altă natură a acuzaţilor în efectuarea tranzacţiilor comerciale, numai în acest context putându-se accepta în mod rezonabil o intenţie a inculpaţilor, ale căror interese materiale erau strâns legate de buna funcţionare a SC R. SA Oneşti, de a înstrăina activele şi resursele acesteia în scopul de a favoriza o societate cu care niciunul dintre ei nu avea vreo legătură.

S-a apreciat, însă, că Ministerul Public nu a dovedit existenţa unei asemenea înţelegeri frauduloase şi nici nu s-au conturat aspecte în sensul că inculpaţii ar fi obţinut direct sau indirect vreun avantaj material sau de altă natură din încheierea celor trei contracte comerciale sau că vreuna dintre „societăţile controlate de inculpatul I.C.” ar fi avut vreun asemenea avantaj, în absenţa unor asemenea probe care să dovedească o înţelegere ocultă, frauduloasă a inculpaţilor cu reprezentanţii SC M. SRL Câmpina şi a unui interes particular al acestora, concluzionându-se că cele trei contracte încheiate între respectiva societate şi SC R. SA Oneşti au constituit operaţiuni pur comerciale, guvernate de principiul libertăţii contractuale, consacrat de dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. S-a arătat, în acelaşi sens, că respectivele contracte nu conţin clauze contrare legii şi sunt rezultatul negocierilor purtate între partenerii de afaceri, astfel încât nu se poate susţine că acţiunile inculpaţilor legate de încheierea şi derularea lor ar îmbracă forma ilicitului penal.

Ca urmare, constatând că inculpaţii nu au comis acte de încălcare a legii care sunt incriminate ca infracţiuni, s-a apreciat de către judecătorul fondului că încheierea celor trei contracte comerciale a reprezentat o decizie managerială, guvernată de legea cererii şi a ofertei, luată în contextul situaţiei economico-financiare a societăţilor implicate şi supusă controlului adunărilor generale a acţionarilor, care sunt titulari de patrimonii, singurii în măsură să aprecieze eficienţa administrării şi gestionării bunurilor societăţii sau dacă le-au fost prejudiciate cu rea-credinţă interesele, patrimoniul sau creditul. în consecinţă, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 248 C. pen., Tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., constatând că faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi că ar putea atrage, eventual, un alt tip de răspundere juridică (răspundere civilă contractuală sau delictuală, materială), în condiţii determinate, examinare care nu intră, însă, în competenţa instanţei penale.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi partea civilă SC R. SA Oneşti, ultima fără a indica, în concret, criticile aduse hotărârii primei instanţe.

Ministerul Public a invocat atât aspecte de nelegalitate, în legătură cu modalitatea de administrare a expertizei în cursul cercetării judecătoreşti, arătând, în esenţă, că au fost nesocotite dispoziţiile procedurale care reglementează desfăşurarea acesteia, respectiv numirea experţilor, dezbaterea obiectivelor, formularea obiecţiunilor şi ascultarea expertului în şedinţă publică, cât şi de netemeinicie, în ce priveşte greşita achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor în actul de sesizare, susţinând că instanţa fondului nu a valorificat întregul material probator existent în cauză, acordând valoare discreţionară şi supremă declaraţiilor date de inculpaţi şi unor pasaje din depoziţiile anumitor martori şi omiţând a se pronunţa cu privire la alte probe ce infirmă aspectele reţinute în justificarea soluţiei de achitare.

S-a arătat, astfel, că starea de fapt probată în speţă dovedeşte fără dubiu împrejurarea că maniera de transmitere a acţiunilor aleasă, concepută de inculpaţi şi realizată ca urmare a neexecutării unui contract, este în realitate o stare juridică creată în mod nelegal prin folosirea instituţiei simulaţiei, fiind o procedură verificată şi utilizată de acuzaţi şi cu alte ocazii, respectiv în anul 2002, când aceleaşi acţiuni au trecut din proprietatea SC R.D. SA (societate la care inculpatul I.C. era acţionar) în proprietatea SC R. SA Oneşti, scopul evident al recurgerii la o asemenea variantă fiind acela al eludării dispoziţiilor O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, întrucât, prin oferta publică de vânzare, ar fi putut apărea şi alţi ofertanţi, care ar fi ridicat preţul acţiunilor şi, ca atare, SC M. SRL Câmpina ar fi riscat să piardă achiziţia.

În susţinerea caracterului fraudulos al tranzacţiei încheiate cu această din urmă societate, Parchetul a făcut referire, pe de o parte, la împrejurarea că, la nici opt luni de la primirea, în acelaşi mod, a pachetului de acţiuni de la SC R.D. SA, pentru suma de 85.114.300.000 lei, SC R. SA Oneşti, prin inculpaţii trimişi în judecată, a fost de acord să-l cedeze pentru o sumă cu mult inferioară, respectiv 26.672.000.000 lei, în condiţiile în care SC M. SRL nu era un client esenţial şi nu era în poziţia de a impune vreo clauză rafinăriei, iar, pe de altă parte, făcând trimitere la declaraţiile inculpaţilor G.T. şi L.L., precum şi la depoziţiile martorelor P.M., N.M. şi M.M., a menţionat că reprezentanţii SC R. SA au refuzat, în mod inexplicabil, să execute contractul, deşi societatea avea în stoc cantitatea de benzină ce trebuia livrată, sau să facă, eventual, aplicarea art. 2 din respectivul contract, invitând, practic, SC M. SRL, prin adresa din 14 februarie 2003, să cheme în judecată vânzătorul pentru executarea garanţiei.

Totodată, unicitatea contractului de garanţie reală mobiliară încheiat cu SC M. SRL Câmpina, în raport cu alte societăţi comerciale ce au achiziţionat produse petroliere de la SC R. SA Oneşti, cantitatea atipică, de 854,28 tone de benzină Euro Premium 3, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre cele două societăţi, cantitate, practic, imposibil de livrat, precum şi împrejurarea că, aşa cum a stabilit expertiza contabilă, SC R. SA avea, la data de 13 februarie 2003, cantitatea de 6.145 tone benzină Euro 3 disponibilă în stoc, nefiind identificate alte contracte încheiate cu terţii la data scadentă privind livrarea de produse petroliere, au fost apreciate de Ministerul Public ca elemente ce demonstrează neseriozitatea şi caracterul de simulaţie al contractului de vânzare-cumpărare, preţul de 26.772.000.000 lei reprezentând de fapt valoarea negociată pe pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina adus drept garanţie şi nu preţul de achiziţie al produsului petrolier. în acest sens, au fost invocate declaraţiile martorilor P.M., P.C., N.M., D.B., B.E., Ţ.V., D.T.L., E.C., A.F., P.G., T.L., C.D. şi M.M., susţinându-se că acestea, în mod nejustificat, au fost ignorate de prima instanţă în procesul de evaluare a materialului probator.

Sub acelaşi aspect, procurorul a mai făcut referire la concluziile expertizei contabile administrate în cursul cercetării judecătoreşti (unde, la obiectivul nr. 11, expertul confirmă prejudiciul cert, în valoare de 184.552.202.681 lei, pe care SC R. SA Oneşti l-a suferit ca urmare a încheierii contractelor cu SC M. SRL), la raportul întocmit de auditorul independent P.W.H.C. (care, în anul 2003, a constatat faptul că respectivele tranzacţii au fost considerate ca fiind suspecte şi prejudiciatoare pentru societate), la raportul noului administrator al SC R. SA Oneşti, SC V.V.T. SRL, prezentat în A.G.A. din 27 septembrie 2004 (din care rezultă că, la data de 31 decembrie 2002, societatea a pierdut pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina, aspect ce a influenţat nefavorabil exerciţiul financiar al societăţii, rafinăria înregistrând pierderi semnificative în relaţia cu SC M. SRL Câmpina, atât ca urmare a cesiunii de acţiuni, cât şi a cedării creanţei de 224.710.202.000 lei la un preţ de 1.200.000 dolari SUA), precum şi la raportul din 23 iunie 2006 al SC S.Q. SRL, lichidator judiciar al SC R. SA Oneşti (care indică printre cauzele care au condus la starea de insolvenţă a rafinăriei şi pe acelea ţinând de nerecuperarea creanţelor), subliniind, de asemenea, că, în mod neîntemeiat, aceste probe au fost omise în analiza efectuată de judecătorul fondului, deşi prezentau o relevanţă deosebită în ce priveşte vinovăţia inculpaţilor în comiterea infracţiunilor de care sunt acuzaţi.

Cu privire la contractul de cesiune de creanţă perfectat între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina, Parchetul a susţinut, de asemenea, caracterul său fraudulos, aspect ce rezultă, pe de o parte, din aceea că SC E. SA, contrar celor reţinute de prima instanţă, a încheiat anul 2002 cu profit în valoare de 781.371.000 lei, având chiar un disponibil financiar în cont în sumă de 7.651.619.000 lei, împrejurare confirmată de expertiza contabilă efectuată în cauză, iar, pe de altă parte, din faptul că, deşi la data încheierii contractului, 22 ianuarie 2003, datoria SC E. SA către SC R. SA Oneşti era de 193.224.229.102 lei, valoarea creanţei cesionate către SC M. SRL Câmpina a fost mult superioară, respectiv de 224.710.202.681 lei, abia la data de 31 ianuarie 2003 SC R. SA Oneşti achiziţionând de la SC D. SRL S.R.L., SC M.I. SA, SC V.F.G. SA, SC S.N.P.P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti şi SC R.D. SA alte creanţe în valoare totală de 33.899.538.919 lei. Totodată, s-a arătat că inculpaţii nu au făcut niciun demers pentru recuperarea creanţei deţinute asupra SC E. SA Slatina, în timp ce SC M. SRL Câmpina a reuşit să o recupereze în totalitate în decurs de 1 an, fără a efectua investiţii pe banii noii societăţi, ci tot din sursele atrase de SC E. SA.

În concluzie, Parchetul a solicitat instanţei de apel admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor în actul de sesizare, repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin anularea actelor juridice lovite de nulitate absolută, şi obligarea intimaţilor la plata către A.N.A.F. a sumei de 242 miliarde lei reprezentând suma care a fost supusă procesului de spălare a banilor.

În ceea ce o priveşte sparte civilă SC R. SA Oneşti, aceasta, la termenul de judecată din data de 30 octombrie 2010, şi-a retras în scris apelul declarat în cauză.

Prin decizia penală nr. 245/A din 18 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva sentinţei penale nr. 585/F din 12 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, desfiinţată hotărârea primei instanţe, iar, în rejudecare, s-a dispus, în temeiul art. 246 C. pen. raportat la art. 248C. pen., condamnarea inculpatului M.M. la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a, lit. b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată.

Pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, a fost condamnat, în temeiul art. 246 C. pen. raportat la art. 248⁷ C. pen., şi inculpatul G.T. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., dispunându-se, în temeiul art. 88 C. pen., deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei reţinerii şi arestării preventive de la 03 martie 2005 până la 28 mai 2005.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis celor doi inculpaţi exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe perioada executării pedepsei închisorii.

Totodată, în temeiul art. 26 C. pen. raportat la art. 246 C. pen. cu referire la art. 248 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului I.C. la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, fiind dedusă, în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 03 martie 2005 până la 28 mai 2005.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei L.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 248⁷ C. pen.

De asemenea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d C. proc. pen., inculpaţii M.M., G.T., I.C. şi L.L. au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceiaşi inculpaţi au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de apel, în temeiul art. 14 alin. (3) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. şi art. 1003 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC R. SA şi i-a obligat în solidar pe inculpaţii M.M., G.T. şi I.C. la plata către aceasta a sumei de 18.455.220,2681 lei (RON) cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a analizat, pe de o parte, dacă cele trei contracte încheiate între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL au avut la bază o cauză ilicită, prohibită de lege, aşa cum susţine Parchetul, iar, pe de altă parte, dacă aceasta îmbracă forma ilicitului penal ori poate atrage o altă formă de răspundere juridică, astfel cum a stabilit judecătorul fondului.

În acest sens, după expunerea sintetică a situaţiei de fapt, identică cu cea reţinută de Tribunal, instanţa de prim control judiciar a evidenţiat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003 şi al contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003, constatând că voinţa internă, reală, a părţilor nu a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra cantitatea de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, ci de a vinde pachetul de acţiuni deţinut de SC R. SA Oneşti la SC E. SA (42,66%) către SC M. SRL Câmpina.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere atât dispoziţiile O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, potrivit cărora singura modalitate posibilă pentru a evita oferta publică de vânzare a acţiunilor SC E. SA pe piaţa secundară de capital Rasdaq - situaţie în care SC M. SRL ar fi intrat la concurenţă cu potenţialii cumpărători şi nu ar mai fi avut garanţia că va fi cel mai bun ofertant - era transferul acestora obţinut în urma unei hotărâri judecătoreşti, cât şi împrejurările concrete în care s-a realizat încheierea şi executarea respectivelor convenţii, în condiţiile în care SC M. SRL deţinea la acel moment 97% din acţiunile SC E. SA Titu, singurul producător concurent de pe piaţa românească de electrozi siderurgici, iar, prin achiziţionarea pachetului semnificativ de acţiuni la SC E. SA, urma practic să dobândească o poziţie de monopol pe această piaţă, sens în care şi-a exprimat interesul de a obţine respectivul pachet de acţiuni încă din vara anului 2002 (declaraţiile inculpatului I.C. şi ale martorilor C.T., A.M. şi T.E.).

Sub aspectul condiţiilor în care s-a realizat executarea celor două convenţii, Curtea a subliniat faptul că SC R. SA Oneşti nu şi-a îndeplinit în mod voit obligaţia de livrare a cantităţii de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, existentă în stoc la data scadenţei (concluziile rapoartelor de expertiză contabilă, declaraţia martorei B.E.), că respectivul contract de vânzare-cumpărare nu a fost dat spre executare chiar dacă cantitatea de carburant menţionată era nesemnificativă pentru societate (declaraţiile inculpaţilor G.T., I.C., L.L. şi ale martorei P.M.), precum şi împrejurarea că, deşi era în drept să o facă, SC R. SA nu a invocat clauza de exonerare prevăzută de art. 2 din contract, toate aceste aspecte dovedind, în opinia instanţei, faptul că nu s-a pus niciun moment problema executării contractului, ci s-a urmărit lăsarea lui în nelucrare, pentru a facilita executarea garanţiei reale mobiliare. în acelaşi sens, s-a mai arătat că SC R. SA nu a imputat cumpărătorului întârzierea de 3 zile a plăţii preţului, că nu a încercat rezolvarea amiabilă a litigiului, invitând, practic societatea contractantă să-şi execute garanţia reală mobiliară ce însoţea executarea obligaţiei principale, că nu s-a opus admiterii acţiunii în instanţă şi nu a invocat necompetenţa acesteia, precum şi faptul că nu a uzat de căile ordinare de atac, deşi exista respectiva obligaţie în cazul pierderii proceselor.

În acelaşi context, Curtea a menţionat că cele trei contracte nu au fost încheiate de către Direcţia Comercială şi înregistrate la aceasta, ci de către Direcţia de Management condusă de inculpata L.L., la solicitarea expresă a inculpatului M.M., scopul eludării circuitului normal fiind acela al încheierii şi derulării rapide a convenţiilor, fără ştiinţa persoanelor cu atribuţii pe linia punerii lor în executare. De asemenea, deşi nu era necesar, reprezentând un caz izolat, după ce au fost deja executate, inculpatul G.T. a supus cele trei contracte aprobării A.G.A., fiind validate prin Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 29 aprilie 2003, acest punct nefiind trecut pe ordinea de zi publicată în M. Of., ci introdus doar în ziua şedinţei. Totodată, s-a mai arătat că relaţiile comerciale derulate între SC R. SA şi SC M. SRL Câmpina în cursul anilor 2001-2002 nu justificau instituirea unei garanţii, atâta vreme cât nu se înregistraseră incidente de plată, precum şi faptul că, oricum, cea mai bună garanţie, în cazul în care era necesară, se putea institui asupra producţiei de benzină Euro 3 până la concurenţa cantităţii de 854,28 tone, aşa cum s-a procedat în cazul altor parteneri contractuali (ex. Petrom, însă pentru contracte cu valori mult superioare) şi care putea fi executată cu cea mai mare uşurinţă.

Strâns legat de lipsa fundamentării economice a instituirii acestui gaj, Curtea a făcut trimitere şi la contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, prin care SC M. SRL Câmpina a cumpărat pentru suma de 40 de miliarde lei, pe care urma să o plătească în rate, datoriile în valoare de peste 224 miliarde de lei pe care SC R. SA le avea de încasat de la SC E. SA Slatina, subliniind că, deşi cumpărătorul era dator către SC R. SA cu suma de 40 de miliarde lei, în contractul de achiziţie a produselor petroliere tot creditorul din contractul de cesiune de creanţă este cel care depune garanţii, constând tocmai în acţiunile pe care le deţinea la aceeaşi societate, SC E. SA, în limita sumei de 26.772.000.000 lei, deşi, în ipoteza nelivrării combustibilului, SC M. SRL putea refuza cu succes să achite ratele rezultate din cesiunea de creanţă.

Analizând, în continuare, caracterul licit/ilicit al cauzei celor trei contracte încheiate la data de 22 ianuarie 2003 între SC R. SA şi SC M. SRL Câmpina, Curtea de apel, pe baza datelor şi împrejurărilor ce au rezultat din materialul probator administrat în cauză, a constatat că acestea au avut ca scop evident prejudicierea intereselor legale ale societăţii vânzătoare, prin înstrăinarea, cu bună-ştiinţă, a pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina la o valoare mult inferioară preţului plătit pentru achiziţionarea lui şi care ar fi putut fi obţinut în situaţia tranzacţionării transparente pe piaţa de capital, concomitent cu transmiterea către aceeaşi societate cumpărătoare, la un preţ de 40 miliarde lei, a unor creanţe în sumă de peste 224 miliarde lei pe care partea civilă le avea de încasat de la debitorul cedat, permiţând, astfel, SC M. SRL să-şi mărească cota de participare şi să ajungă de la un pachet semnificativ de acţiuni la unul majoritar, preluând, în acest mod, managementul şi controlul SC E. SA.

Referindu-se, astfel, la circumstanţele în care pachetul de acţiuni de 42,56% deţinut la SC E. SA a intrat şi, ulterior, a ieşit din patrimoniul SC R. SA, instanţa a subliniat faptul că acesta a fost cumpărat de partea civilă la valoarea nominală de 25.000 lei/acţiune, când preţul pieţei era de 3.200 lei/acţiune, şi a fost revândut, după doar 5 luni, la preţul de 7.864 lei/acţiune, în condiţiile în care ultimul preţ pe piaţa reglementată era de 3.600 lei/acţiune, observându-se, aşadar, că, deşi pe piaţa de capital preţul acţiunilor se înscrisese pe un trend ascendent, societatea vânzătoare a acceptat să le înstrăineze la un preţ de 3,17 ori mai mic decât preţul plătit în urmă cu cinci luni, cu toate că situaţia economică a SC E. SA nu înregistrase schimbări, fiind aceeaşi atât în vara anului 2002, când SC R. SA a preluat acţiunile, cât şi în ianuarie 2003. Pe de altă parte, în perioada respectivă, de preluarea controlului asupra SC E. SA Slatina erau interesaţi mai mulţi ofertanţi, situaţie în care, având în vedere şi pachetul de acţiuni care se vindea şi care depăşea pragul de 42%, se putea obţine un preţ mult superior celui la care era cotată o singură acţiune, ţinând seama de faptul că, cu cât deţinerea de acţiuni este mai mare la o societate cotată, cu atât proprietarul acestora se poate implica activ în deciziile societăţii (declaraţia martorului B.D.C.). În legătură cu acelaşi aspect, s-a făcut referire şi la Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 30 aprilie 2003, prin care s-a aprobat majorarea capitalului social al SC E. SA Slatina prin aporturi de numerar şi/sau creanţe cu valoarea de 316.227.550 mii lei, prin emisiunea unui număr de 12.649.102 acţiuni cu valoare nominală de 25.000 lei, la care s-a adăugat prima de emisiune de 16.648 lei/acţiune, rezultând un preţ de vânzare de 41.648 lei/acţiune, din compararea acestuia cm cel „plătit”, de SC M. SRL pentru preluarea pachetului de 42,56% rezultând fără echivoc că valoarea reală a acţiunilor SC E. SA

Concluzionând, instanţa de apel a arătat că, urmare a încheierii la data de 22 ianuarie 2003, a celor trei contracte cu SC M. SRL Câmpina, SC R. SA Oneşti şi-a diminuat patrimoniul cu suma de 184.452.202.681 lei, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei deţinute asupra SC E. SRL şi preţul cesiunii, constatând, totodată, că aceasta a fost vătămată în interesul său legal de a obţine preţul cel mai bun pentru pachetul semnificativ de acţiuni deţinut la SC E. SA Probatoriul administrat în cauză şi consecinţele păgubitoare ale încheierii contractelor demonstrează, în opinia Curţii, că persoanele răspunzătoare de perfectarea lor au avut de la început reprezentarea faptului că acestea sunt vătămătoare pentru interesele legale ale SC R. SA Oneşti, neexistând niciun moment intenţia ca partea civilă să obţină un avantaj din încheierea lor ori să evite o pagubă mai mare, aşa cum s-a susţinut de către inculpaţi.

Examinând totodată, implicarea fiecărui inculpat în activitatea frauduloasă ce a avut ca urmare vătămarea intereselor legale ale SC R. SA Oneşti, Curtea de apel a constatat cu privire la inculpatul G.T. că acesta îndeplineşte cerinţa de a fi subiect activ calificat al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fiind, la momentul semnării contractelor, administrator unic cu puteri lărgite şi director general al păr|ii civile, îndreptăţit să semneze actele juridice ce formează obiectul prezentei cauze. Deşi nu a participat la negocierea clauzelor contractuale, negociere în care s-au implicat inculpaţii I.C. şi M.M., inculpatul G. a acceptat - semnarea contractelor - urmare a solicitării celor doi inculpaţi, iar, ulterior încheierii acestora, a dat o rezoluţie pe referatul întocmit de inculpata L.L. prin care a aprobat perfectarea tranzacţiei. In acest sens, instanţa a făcut trimitere la depoziţia martorei V.A., care şi-a exprimat „convingerea că directorul G. cunoştea despre contracte ” deoarece nu i-a pus niciodată „întrebări suplimentare”, la cea a martorei T.L., care l-a caracterizat pe inculpat ca fiind o persoană care înainte de a semna citea foarte atent documentele respective, precum şi la declaraţia inculpatei L.L., care a auzit discuţia dintre inculpatul G. şi inculpatul M.M., primul reproşându-i celui din urmă „încheierea acelor contracte pentru că ştia că acesta a primit dispoziţie de la inculpatul I.”. Mai mult, în declaraţia sa, inculpatul M.M. a arătat că „inculpatul G. mi-a spus că nu îşi asumă răspunderea pentru acele contracte şi că este problema mea încheierea contractelor”.

Făcând referire la principiul fundamental ce trebuie să guverneze activitatea administratorului unei societăţi comerciale, respectiv acela de a acţiona cât mai bine în interesul persoanei juridice, întocmai ca un „bonus pater familias”, Curtea a apreciat că, din probatoriul administrat, rezultă că inculpatul a acţionat contrar acestui principiu, acceptând (cu ştiinţă) să semneze (elementul material), în virtutea atribuţiilor de serviciu, contracte vădit păgubitoare (urmarea imediată) pentru societatea al cărei administrator fusese numit.

Apărarea inculpatului privitoare la faptul că iniţiativa încheierii contractelor a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL, deşi s-a dovedit a fi reală, a fost considerată de instanţă ca nefiind relevantă în analiza elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., inculpatul nefiind acuzat că ar fi iniţiat încheierea contractelor, ci pentru că a acceptat încheierea lor în condiţii păgubitoare pentru SC R. SA, dându-şi girul, prin semnătura sa, ca acestea să producă efecte juridice. De asemenea, instanţa a înlăturat şi susţinerea inculpatului referitoare la existenţa altor cesiuni de creanţă încheiate de SC R. SA sub valoarea nominală, constatând că înscrisurile depuse pentru dovedirea acestei situaţii reprezintă fie contracte de credit, fie cesiuni de creanţă cu titlu de garanţie reală imobiliară (cesionar I.B., C. etc.) sau garanţie z. plăţii în cadrul facilităţii de finanţare, creanţele nefiind cedate sub valoarea nominală, ci fiind diminuate cu costul financiar al facilităţii de creditare (costurile deschiderii liniei de credit, dobânzi, comisioane etc.).

Ca atare, s-a arătat că nu se poate susţine echivalenţa contractele menţionate cu contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, în primul caz fiind vorba de variante ale unor contracte de credit prin care SC R. SA căuta surse de finanţare (de tip escrow, overdraft), pe când contractul supus cenzurii instanţei reprezintă o vânzare a unei datorii la un preţ mult sub valoarea nominală.

Pe de altă parte, deşi a constatat ca fiind întemeiată susţinerea acuzatului în legătură cu existenţa altor situaţii în care SC R. SA a încheiat contracte de vânzare-cumpărare produse petroliere însoţite de contracte de garanţie reală mobiliară, Curtea a considerat că respectivele situaţii sunt total diferite de cea care formează obiectul cauzei, fiind vorba de contracte cu valori incomparabil mai mari încheiate atât cu parteneri externi cât şi interni (I.O.L. Londra, G.I.A.G., SC V. SA Geneva, P.), a căror executare a fost garantată fie cu producţia de benzină, fie cu utilajele rafinăriei, însă în niciun caz cu un pachet de acţiuni. A subliniat, în acest sens, instanţa de apel că, deşi pachetul de acţiuni deţinut la SC E. SA putea constitui obiectul garanţiei reale mobiliare, respectiva garanţie nu se justifica în speţă, în raport de poziţia de creditor pe care o avea SC R. SA în contractul de cesiune de creanţă.

În drept, instanţa de apel a apreciat că fapta inculpatului G.T. de a-şi îndeplini defectuos atribuţiile de serviciu, prin semnarea (inculpatul G.), respectiv negocierea (inculpatul M.) contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, a contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003 şi a contractului de cesiune de creanţă înregistrat din 22 ianuarie 2003, cunoscând că prin aceasta cauzează un prejudiciu în cuantum de 18.455.220,2681 RON şi vătămarea interesului părţii civile SC R. SA de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni de 42,655% deţinut la SC E. SA Slatina, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 248 C. pen.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că inculpatul G.T. îndeplineşte cerinţa subiectului activ al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., fiind director general şi administrator unic cu puteri lărgite în cadrul SC R. SA, iar, în competenţă, avizarea „ofertelor primite de la terţi de direcţia pe care o conduce” (pct. 11.7 din fişa postului), preluând atribuţiile directorului general al societăţii, în perioada în care lipsea şi în limitele competenţelor stabilite de acesta.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective a infracţiunii, Curtea a menţionat că acesta constă, în cazul inculpatului G.T., în îndeplinirea defectuoasă a unui act ce ţine de atribuţiile de serviciu, respectiv semnarea celor trei contracte afectate de o cauză ilicită.

În privinţa laturii subiective, s-a apreciat că inculpatul a acţionat cu rea-credinţă (intenţie directă), cunoscând de la început efectele păgubitoare ale încheierii contractelor pentru partea civilă, în condiţiile în care ştia că cesionează o creanţă la o valoare vădit inferioară celei nominale (întrucât ulterior au acceptat cumpărarea de creanţe purtând asupra aceleiaşi societăţi), iar, pe de altă parte, cunoştea preţul la care pachetul de acţiuni a intrat în patrimoniul SC R. SA (valoarea nominală) şi care a fost înstrăinat la un interval scurt de timp mult sub valoarea de achiziţie (în condiţiile unui trend ascendent pe bursă). În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că inculpatul G.T. era în funcţie la momentul preluării de către SC R. SA a respectivului pachet de acţiuni.

Cu referire la urmarea imediată a infracţiunii, instanţa a arătat că aceasta constă, pe de o parte, în prejudiciul cauzat părţii civile prin înstrăinarea creanţei la un preţ mult inferior valorii sale nominale, iar, pe de altă parte, în vătămarea interesului legal al SC R. SA de a obţine de pe piaţa de capital cel mai bun preţ posibil pentru pachetul de acţiuni.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că partea vătămată SC R. SA Oneşti s-a constituit parte civilă cu suma de 242.894.502.681 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei asupra SC E. SA şi preţul la care a fost înstrăinată, precum şi diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor deţinute la aceeaşi societate şi preţul obţinut în urma pierderii pachetului de acţiuni.

Deşi la termenul de judecată din data de 30 septembrie 2010, partea civilă şi-a retras, prin declaraţia autentificată a reprezentantului legal, apelul promovat în cauză, aceasta nu a renunţat expres la pretenţiile civile formulate, motiv pentru care instanţa de control judiciar, faţă de prevederile art. 18 alin. (1) şi art. 348 C. proc. pen., a apreciat ca acţiunea civilă pornită anterior şi menţinută inclusiv cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei în faţa primei instanţe, poate fi susţinută în apelul parchetului, cu atât mai mult cu cât procurorul a solicitat judecătorului fondului obligarea în solidar a inculpaţilor la repararea prejudiciului.

Analizând, în consecinţă, temeinicia pretenţiilor civile formulate în cauză de SC R. SA, Curtea a constatat că acestea sunt justificate doar până la concurenţa sumei de 18.455.220,2681 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei pe care SC R. SA o avea de recuperat de la SC E. SA Slatina şi preţul primit pentru vânzarea acesteia, motiv pentru care, având hi vedere dispoziţiile art. 966 C. civ. şi constatând întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 C. civ., a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor G.T., I.C. şi M.M., conform art. 1003 C. civ., la plata respectivei sume cu titlu de despăgubiri civile.

Referitor la vătămarea interesului părţii civile de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina, Curtea a constatat că nu poate fi stabilit cu certitudine preţul care s-ar fi obţinut urmare a ofertei publice de vânzare ce ar fi trebuit derulată pe piaţa de capital, acesta depinzând de legea cererii şi ofertei, împrejurare în care a apreciat că, în lipsa cuantificării respectivei valori, nu poate fi determinat prejudiciul constând în diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor şi suma pentru care s-a executat garanţia reală imobiliară (26.772.000.000 lei).

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, inculpaţii I.C., G.T. şi M.M., precum şi numitul B.N., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul G.T. a criticat decizia pronunţată în apel atât pe motive de nelegalitate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., cât şi pentru netemeinicie, prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocând greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 248⁷C. pen., solicitând achitarea sa pentru aceeaşi infracţiune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) sau lit. b) C. proc. pen.

Totodată, după închiderea dezbaterilor, în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar la datele de 5 iunie 2012 şi 7 iunie 2012 (filele 43-90 şi 102-122 vol. II), inculpatul G.T. a invocat noi motive de recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că, prin retragerea apelului promovat în cauză, partea civilă SC R. SA a achiesat la soluţia de achitare a inculpaţilor şi a renunţat la pretenţiile civile formulate, astfel încât, existând o cauză de înlăturare a răspunderii penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. raportat la art. 248 C. pen., se impune încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.

Constatând că acest ultim motiv de casare nu au fost invocat în termenul prevăzut de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. şi nici oral în şedinţa publică din data de 28 mai 2012, nefiind pus în discuţia contradictorie a părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, instanţa de recurs, conform alin. (2¹) al aceluiaşi articol şi art. 385⁹ alin. (4) C. proc. pen., nu a procedat la analizarea lor, reţinându-le ca fiind formulate cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, care nu permit completarea motivelor iniţiale după închiderea dezbaterilor asupra recursurilor.

Prin Decizia penală nr. nr. 2307 din 28 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 42243/3/2005, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi de inculpaţii I.C., G.T. şi M.M. împotriva deciziei penale nr. 245 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind şi pe intimata inculpată L.L.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de B.N. împotriva aceleiaşi decizii.

4. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 11 iulie 2012, sub nr. 4971/1/2012, condamnatul G.T. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 2307 din 28 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 42243/3/2005.

Cererea, formulată prin apărător, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., în argumentare susţinându-se că, urmare depunerii de către partea civilă SC R. SA Oneşti S.A., la data de 28 mai 2012, in fata Înaltei Curţi, a unui înscris prin care renunţa la acţiunea civila, precizând ca nu înţelege să formuleze ulterior acţiune nici pe cale civila, instanţa de recurs ar fi trebuit sa procedeze la o schimbare a încadrării juridice a faptei din art. 248¹în art. 246 C. pen., la dosarul cauzei neexistând probe care sa ateste existenţa unor consecinţe deosebit de grave. ”

S-a mai arătat că SC R. SA nu a formulat plângere prealabilă împotriva contestatorului şi nici nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că a fost prejudiciată, renunţând la apelul declarat în cauză, dar şi la pretenţiile civile formulate.

În acelaşi context s-a susţinut că, dat fiind faptul că infracţiunile reţinute în sarcina contestatorului şi pentru care a fost condamnat privesc funcţionarii publici, calitate pe care nu o avea, deoarece era administrator unic, director general al societăţii SC R. SA, societate cu capital integral privat, care funcţiona în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, potrivit art. 258 alin. (2) C. pen. (introdus prin Legea nr. 58/2008), acţiunea penală împotriva sa se putea pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, o astfel de condiţie presupunea ca instanţa să procedeze conform art. 286 C. proc. pen., respectiv să cheme partea vătămată şi să o interpeleze asupra manifestării sale de voinţă de a formula sau nu plângere penală împotriva sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 264 C. pen. Cum la dosarul cauzei nu există o astfel de plângere şi întrucât instanţa nu a procedat potrivit art. 286 C. proc. pen., în cauză este incident cazul prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen., coroborat cu art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Anterior primului termen de judecată fixat în contestaţie în anulare, 6 noiembrie 2012, prin poştă, la data de 23 octombrie 2012, contestatorul G.T. a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a precizat cererea iniţială, invocând suplimentar cazul prev. de art. 386 lit. e) C. proc. pen.

În cuprinsul aceluiaşi înscris, contestatorul a nuanţat şi cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat în cererea iniţială, susţinând că acesta vizează atât ipoteza lipsei plângerii prealabile, ceea ce atrage incidenţa art. 10 lit. f) C. proc. pen., dar şi ipoteza împăcării părţilor, ceea ce atrage incidenţa art. 10 lit. h) C. proc. pen.

În argumentarea primei ipoteze, contestatorul a susţinut că infracţiunile reţinute în sarcina sa şi pentru care a fost condamnat privesc funcţionarii publici, calitate pe care nu o avea, deoarece era administrator unic, director general al societăţii SC R. SA, societate cu capital integral privat, care funcţiona în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, astfel încât această societate nu făcea parte din categoria instituţiilor publice prevăzute în dispoziţiile art. 145 C. pen. Organele de urmărire penală au reţinut că presupusele fapte au fost săvârşite în perioada 22 ianuarie - 31 ianuarie 2003 şi au constat în „vătămarea interesului legal al societăţii” SC R. SA Oneşti, iar prin încadrarea lor în raport de calitatea de funcţionar, în sensul art. 258 C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, care trebuia introdusă în termen de 2 luni, conform art. 284 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte ipoteza împăcării părţilor, contestatorul a susţinut SC R. SA nu a formulat plângere prealabilă împotriva sa, iar la termenul din 30 septembrie 2010 şi-a retras apelul, renunţând la orice pretenţii materiale prezente sau viitoare. Or, prin renunţarea la apel, SC R. SA şi-a manifestat acordul de voinţă în sensul împăcării, „acord necondiţionat si definitiv a fost exprimat in şedinţa de judecată prin înscrisuri autentice cu respectarea principiilor de oralitate, contradictorialitate si publicitate ale procesului penal.”

În argumentarea cazului de casare invocat suplimentar, respectiv cel prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., contestatorul a arătat că la data judecării recursului nu a fost ascultat de instanţa, deşi audierea sa era obligatorie conform art. 385¹⁴ alin. (1¹) C. proc. pen., astfel încât nu a avut posibilitatea să explice instanţei cauzele de încetare a procesului penal intervenite ca urmare a lipsei plângerii prealabile, respectiv a împăcării părţilor.

În vederea soluţionării cererii de contestaţie în anulare, a fost ataşat Dosarul nr. 42243/3/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în care s-a pronunţat decizia contestată.

Prin încheierea din 19 martie 2013, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul G.T., reţinându-se că cererea a fost formulată în termen, în raport de data punerii în executare a deciziei atacate şi că motivele invocate se încadrează în cazurile prevăzut de art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.

La termenul de dezbateri din 28 mai 2013, apărătorul ales al contestatorului a susţinut numai cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., în corelare cu art. 10 lit. f) teza I C. proc. pen., renunţând la motivul de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., concluziile sale şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al contestatorului fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând temeinicia cererii de contestaţie în anulare în limitele anterior menţionate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată având în vedere că:

- în recurs a fost invocată împăcarea părţilor şi nu lipsa plângerii prealabile, astfel că nu poate fi susţinută omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal dacă respectiva cauză nu a fost susţinută în dosar (lipseşte identitatea între susţinerile părţii în recurs şi ceea ce se afirmă în contestaţie ar constitui obiectul omisiunii pronunţării instanţei);

- retragerea unei căi de atac sau renunţarea la pretenţiile civile nu echivalează cu retragerea plângerii prealabile;

- încetare a procesului penal întemeiată pe art. 10 lit. f) teza I C. proc. pen. vizează exclusiv categoria infracţiunilor pentru care este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale la plângere prealabilă a persoanei vătămate, iar infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen. nu face parte dintre acestea.

Astfel, potrivit art. 386) C. proc. pen., împotriva hotărârii penale definitive se poate face contestaţie în anulare când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i)¹, cu privire la care existau probe la dosar.

Incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare implică următoarele condiţii:

a) instanţa de recurs să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, dintre cele prevăzute de art. 10 lit. f)-i)¹ C. proc. pen., cu privire la care existau probe în dosar;

Este îndeplinită aceasta condiţie atunci când s-a formulat de către contestator un motiv de casare privind aplicarea cauzei de încetare a procesului penal rezultată din probele administrate sau s-a cerut, în cadrul dezbaterilor judiciare, să se dea eficienţă unei asemenea cauze, iar instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs sau asupra cererii formulate.

b) La dosar să existe probe din care sa rezulte existenta unei cauze de încetare a procesului penal, omise de instanţa de recurs în soluţionarea recursului, care să fi fost depuse până la momentul pronunţării instanţei de recurs;

Verificând îndeplinirea condiţiilor susmenţionate în cauza pendinte, Înalta Curte constată, prioritar, că, aşa cum a reţinut şi instanţa de recurs, atât în cuprinsul motivelor scrise de recurs aflate la filele 51 - 66 vol. I dosar recurs, cât şi în cadrul concluziilor orale formulate de apărătorul contestatorului la termenul de dezbateri din 28 mai 2012 şi redate la fila 6 a încheierii de la aceeaşi dată, contestatorul a invocat numai cazurile de casare art. 385⁹ pct. 3 şi 12 C. proc. pen., motivul de recurs prev. de art. 385⁹ pct. 15 C. proc. pen., privind intervenţia unei cauze de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii apelului promovat de partea civilă, fiind invocat ulterior închiderii dezbaterilor, respectiv prin notele de concluzii scrise depuse la dosarul de recurs la datele de 5.06 2012 şi 7 iunie 2012 (filele 43-90 şi 102-122 vol. II).

În consecinţă, în raport de data formulării cazului de casare prev. de art. 385⁹pct. 15 C. proc. pen., care a fost ulterioară momentului închiderii dezbaterilor, instanţa de recurs nu a procedat la analizarea acestuia, situaţie care nu se circumscrie ipotezei omisiunii pronunţării asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 lit. f)-i)¹C. proc. pen. Aceasta întrucât instanţa de recurs era ţinută a se pronunţa numai asupra motivelor de recurs invocate în termenul prevăzut de art. 385¹⁰alin. (2) C. proc. pen. sau, oral, în şedinţa publică din data de 28 mai 2012, precum şi acelor invocate din oficiu care au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public.

Prin urmare, faptul omisiunii pronunţării instanţei de recurs asupra cauzei de încetare a procesului penal invocată de contestator în sfera cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 15 C. proc. pen. nu este imputabil acesteia şi nici nu poate fi cenzurat prin exercitarea căii extraordinare de atac de faţă, fiind consecinţa exclusivă a atitudinii contestatorului care a încălcat dispoziţiile legale care nu permit completarea motivelor iniţiale după închiderea dezbaterilor asupra recursurilor.

Mai mult, se constată că motivul suplimentar invocat de contestator după închiderea dezbaterilor în recurs şi argumentat pe incidenţa cazului de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părţilor (art. 10 lit. h) C. proc. pen.), nu coincide cu cel invocat în argumentarea cererii de contestaţie în anulare, care vizează ipoteza încetării procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate (art. 10 lit. f) teza I C. proc. pen.), incidenţa art. 10 lit. h) C. proc. pen. fiind invocată numai în cuprinsul cererii precizatoare a contestaţiei în anulare, dar nesusţinută în concluziile pe fondul cererii.

Ca urmare, în raport de aspectele arătate, se constată că prima condiţie de subzistenţă a cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen. nu este îndeplinită.

Deopotrivă, în cauză nu este îndeplinită nici cea de a doua condiţie de incidenţă a dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Se constată în acest sens că ipoteza de încetare a procesului penal întemeiată pe art. 10 lit. f) teza I C. proc. pen. vizează exclusiv categoria infracţiunilor pentru care este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale la plângere prealabilă a persoanei vătămate.

Acuzaţia în raport de care contestatorul G.T. invocă încetarea procesului penal, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen., este exclusă de la posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a părţii vătămate, dispoziţiile art. 258 alin. (2) C. pen., care instituie o excepţie la principiul oficialităţii procesului penal, vizând exclusiv infracţiunile prev. de art. 246, art. 247 şi art. 250 alin. (1)-(4) C. pen., săvârşite de funcţionari. O astfel de limitare a categoriei de infracţiuni şi de subiecţi activi în raport de care este aplicabil art. 258 alin. (2) C. pen. „este determinată de raţiuni de politică penală şi vizează cu precădere acele infracţiuni care prezintă un pericol social mai ridicat şi pentru care se impune intervenţia fermă a statului, indiferent de manifestarea explicită de voinţă a persoanei vătămate.” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1610/2011 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. 2 C. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 1 pct. 3 şi art. III pct. 1 şi 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României).

Se constată în acest sens că faptul dovedit al retragerii/renunţării la pretenţiile civile formulate de SC R. SA nu afectează existenţa prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a contestatorului şi, implicit, nici existenţa infracţiunii în încadrarea anterior menţionată, manifestarea de voinţă a societăţii producându-şi efectele numai în latura civilă a cauzei.

Ca urmare, manifestarea de voinţă a părţii vătămate de renunţare la pretenţiile civile nu poate fundamenta o soluţie de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina contestatorului, în sensul înlăturării art. 248¹C. pen., neconstituind premiza unei analize a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 258 alin. (2) C. pen., cu raportare la art. 268 C. proc. pen.

De altfel, jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nr. 614 din 27 februarie 2012) a statuat că, în situaţia infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/2008, obligaţia instituită de art. 286 C. proc. pen. cu privire la aplicarea art. 258 alin. (2) C. pen. incumbă organelor de urmărire penală, evident, în cursul procedurilor derulate în faţa acestora întrucât, urmare abrogării art. 286 alin. (2) C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006, o astfel de posibilitate nu mai este recunoscută şi instanţelor de judecată.

Deopotrivă, aceeaşi manifestare de voinţă a părţii vătămate SC R. SA, de renunţare la pretenţiile civile formulate în cauză, nu echivalează cu ipoteza retragerii plângerii prealabile formulate în cauză prin reprezentant legal şi nici cu cea a lipsei plângerii prealabile, angajarea răspunderii penale a contestatorului nefiind condiţionată de atitudinea părţii vătămate în latura civilă a cauzei.

Ca urmare, pentru considerentele arătate, constatând că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de contestaţie în anulare formulată de condamnatul G.T., dispunând, pe cale de consecinţă, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul G.T. împotriva Deciziei penale nr. 2307 din 28 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 42243/3/2005.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1827/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1840/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1827/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1840/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1895/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 1911/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs