ICCJ. Decizia nr. 1840/2013. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1840/2013
Dosar nr.8230/115/2012
Şedinţa publică din 28 mai 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 8 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Caras Severin în Dosarul nr. 8230/115/2012 s-au dispus următoarele:
S-a respins cererea formulată de apărătorul din oficiu al inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, din art. 174, 175 lit. d) C. pen. în art. 183 C. pen.
În baza art. 174, 175 lit. d) C. pen., cu aplicarea art.320 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea, inculpatului I.P. la o pedeapsă de 10 (zece) ani închisoare.
În baza art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. şi art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)-c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege).
În baza art.88 C. pen. s-a dedus din pedepsea aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestului preventiv, începând cu data de 29 iunie 2012 până la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului pe o durată de 60 de zile.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr.72/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 1.335,495 lei cu titlu de daune materiale către această parte civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin din data de 27 noiembrie 2012, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul I.P., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, faptă prev. şi ped. de art. 174, 175 lit. d) C. pen., reţinându-se că, în perioada mai-iunie 2012, a agresat-o în mod repetat pe concubina sa, S.R., cauzându-i acesteia decesul la data de 27 iunie 2012.
La dosarul cauzei s-a ataşat Dosarul de urmărire penală nr. 338/P/2012, fiind, totodată, audiat inculpatul.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Inculpatul I.P. a trăit în concubinaj cu victima S.R. circa un an şi şase luni. încă de la începutul anului 2012, aceştia consumau frecvent băuturi alcoolice. Aproape de locuinţa acestora, locuia şi mama victimei - S.M. - care venea în vizită aproape zilnic, iar din declaraţia acesteia a rezultat că, în ultimul timp, inculpatul îşi bătea concubina, mai ales seara şi noaptea.
La sfârşitul lunii mai 2012, inculpatul a lovit-o pe victimă în zona capului, aceasta fiind dusă de mama sa la Centrul de Urgenţe Anina, unde i-au fost acordate îngrijiri medicale. La începutul lunii iunie 2012, aceeaşi martoră a văzut cum inculpatul a lovit victima pe scările locuinţei, iar ca urmare a loviturilor primite în zona feţei şi corpului, victima a căzut, fiind apoi ridicată de inculpat şi dusă în camera ei, unde inculpatul a continuat să o lovească.
În dimineaţa zilei de 20 iunie 2012, martora S.M. a venit din nou la locuinţa fiicei sale, găsind-o pe aceasta singură în casă şi având urme de sânge pe faţă şi pe gât, sânge fiind de asemenea şi pe lenjeria de pe pat. Dându-şi seama că fiica ei a fost bătută din nou de către concubinul acesteia - I.P., martora S.M. a solicitat ambulanţa pentru a fi transportată la spital.
Din procesul-verbal din data de 04 iulie 2012 a rezultat că în registrul de evidenţă-consultaţii de la Centrul de Urgenţă Anina a fost înregistrată consultaţia medicală efectuată pacientei S.R. la 24 mai 2012, diagnosticul fiind „traumatism cranio-cerebral deschis şi tahicardie ” . În urma discuţiilor purtate cu asistenta medicală M.L., victima a relatat că a fost agresată fizic de către concubinul ei I.P.
Totodată, martorii S.M., M.A., D.V. şi V.F., vecini cu victima şi inculpatul, au declarat că victima S.R. le-a spus uneori că, concubinul ei o bate foarte rău, că are rupt maxilarul, fiind văzută cu urme de lovituri pe faţă şi corp şi că au aflat că de aproximativ două săptămâni, de la începutul lunii iunie 2012, victima se afla imobilizată la pat.
Martora M.G. - asistent la Serviciul Judeţean de Ambulanţă Caraş-Severin, Staţia Anina - a declarat că, la data de 20 iunie 2012, a găsit-o pe victimă aşezată în pat, cu faţa şi toată zona capului umflată de la agresiune şi că aceasta nu putea vorbi şi nu se putea mişca. în registrul de evidenţă a fost consemnat diagnosticul „politraumatism prin agresiune ”, victima fiind transportată la Spitalul de Urgenţă Reşiţa.
Din declaraţia medicului de la Spitalul de Urgenţă Reşiţa - L.C. - a rezultat că pacienta S.R. prezenta traumatism cranio-cerebral închis, dureri abdominale şi toracice, fracturi costale vechi vicios consolidate, fractură de mandibulă şi alterarea funcţiilor vitale, pacienta fiind transportată la Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara, unde aceasta a decedat în data de 27 iunie 2012.
Din Raportul medico-legal din 18 septembrie 2012 a rezultat că victima S.R. a fost internată în perioada 20-27 iunie 2012 la Spitalul Clinic Municipal Timişoara - Clinica de Chirurgie oro-maxilo-facială, cu diagnosticul: traumatism maxilo-facial şi toracic prin agresiune, reţinându-se fractură mandibulară stângă, fractură oase nazale, fractură arc zigomatic lateral, fractură vertebre C3-C5, fracturi costale C6-C10, incapacitate locomotorie, leziunile indicând o anumită vechime, nefiind semne de traumatism recent. Din acelaşi raport medico-legal a mai rezultat că victima prezenta un număr de 8 leziuni de violenţă externă: în zona ochilor, în regiunea temporală dreaptă şi obraz drept, în regiunea cervicală posterioară, în regiunea temporală stângă inferioară şi dosul mâinii stângi. S-a concluzionat că moartea victimei S.R. a fost de natură violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu traumatism cranio-facial-cervical acut deschis şi toraco-abdominal complicat în evoluţie cu bronho-pneumonie şi meningo-encefalită. Leziunile de violenţă de la nivelul feţei, regiunea cervicală posterioară şi coloanei cervicale s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri/planuri dure. Celelalte leziuni de violenţă, şi anume: fracturi costale bilateral faţa posterioară a toracelui, respectiv infiltratele hemoragice retroperitoneale bilateral şi rinichiul stâng s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri/planuri dure, posibil cădere pe sol. S-a apreciat că vechimea leziunilor de violenţă poate fi de aproximativ 10-15 zile anterior decesului.
Din adresa din 09 octombrie 2012 a Serviciului Judeţean de Medicină Legală Caraş-Severin a rezultat că leziunile constatate şi consemnate în Raportul de autopsie medico-legală sunt situate pe mai multe planuri anatomice şi acestea nu se puteau realiza în urma unei singure căderi, ele putând fi produse prin mecanisme complexe asociate (cădere repetată şi/sau lovire urmată de căderea victimei, compresiune toraco-abdominală).
În faza de urmărire penală, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, declarând că a ajutat victima să urce scările locuinţei lor pentru a merge la toaletă, a lăsat victima acolo şi s-a întors în casă, observând la un moment dat că victima a căzut pe scări atunci când s-a întors singură. Din declaraţiile acestuia nu a rezultat că victima ar fi căzut de mai multe ori de la înălţime, ori, din actele medico-legale a rezultat că leziunile constatate asupra victimei nu se puteau produce doar în urma unei singure căderi.
Din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 13 august 2012 a rezultat că răspunsurile inculpatului la întrebările relevante au evidenţiat modificări care sunt interpretate ca indici cerţi ai comportamentului simulat.
Martora S.M. - mama victimei - a declarat că nu se constituie parte civilă în cauză, neavând prezenţii, fiind de acord să dea declaraţie de martor.
În faza de urmărire penală, Spitalul Clinic Municipal Timişoara nu a indicat suma reprezentând cheltuielile de spitalizare ce au fost necesare pentru tratamentul victimei S.R., însă la termenul de judecată din 17 ianuarie 2013 s-a comunicat, prin adresă, faptul că această unitate spitalicească se constituie parte civilă cu suma de 1.335,495 lei.
Fiind audiat în instanţă, inculpatul I.P. a arătat că se prevalează de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., recunoscând în totalitate învinuirea adusă şi însuşindu-şi probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi încadrarea juridică. Totodată, a fost de acord să plătească despăgubirile civile solicitate.
În raport de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi de declaraţia de recunoaştere a inculpatului, prima instanţă a constatat vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei prev. de art. 174, 175 lit. d) C. pen.
Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice formulată la ultimul termen de judecată de apărătorul inculpatului I.P., respectiv din art. 174, 175 lit. d) C. pen. în art. 183 C. pen., instanţa a constatat prioritar că, în conjunctura în care inculpatul s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., şi-a însuşit de plano încadrarea juridică a faptei stabilită de organele de urmărire penală. Totodată, s-a constatat că solicitarea formulată este nefondată reţinându-se că pentru existenţa infracţiunii de omor, latura subiectivă se poate realiza şi printr-o intenţie indirectă, de acceptare a rezultatului socialmente periculos, criteriile de determinare a acestei poziţii psihice nefiind statuate doar pe baza atitudinii infractorului de după săvârşirea faptei (după cum invocă apărarea), ci mai ales pe baza unor elemente faptice legate de numărul şi intensitatea loviturilor aplicate, regiunile corpului în care s-au aplicat lovituri, instrumentele folosite de făptuitor. Din cele expuse a rezultat fără putinţă de tăgadă că bătăile repetate aplicate victimei, obiectele contondente cu care aceasta a fost lovită de-a lungul timpului potrivit propriilor afirmaţii şi declaraţiilor unor martori audiaţi în cursul urmăririi penale, modul în care inculpatul a lovit-o şi zonele corpului spre care a direcţionat loviturile, a conturat existenţa cel puţin a intenţiei indirecte în săvârşirea acestei fapte. Ca atare, cererea de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă ca nefondată.
Astfel, în urma reţinerii vinovăţiei inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de omor calificat, precum şi ţinând cont de diminuarea limitelor de pedeapsă în cota prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, criteriile de proporţionalizare fiind reprezentate de atitudinea sinceră manifestată de inculpat în faza de judecată, precum şi de modul de săvârşire a faptei şi de gradul concret de pericol social reprezentat de aceasta.
În afară de pedeapsa principală stabilită pentru inculpat, instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege). De asemenea, pe durata executării pedepsei principale, până la eventuala graţiere sau împlinirea termenului de prescripţie a executării acesteia, inculpatului i s-a aplicat şi pedeapsa accesorie de interzicere a unor drepturi.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei dedusă judecăţii, prin coroborarea întregului material probator administrat, s-a constatat că acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara este admisibilă în totalitate, acesteia fiindu-i acordate în întregime daunele materiale solicitate, respectiv cheltuielile de spitalizare ocazionate de îngrijirea victimei S.R., la dosar fiind depuse înscrisurile care atestă prejudiciul indirect cauzat prin conduita infracţională a inculpatului. De asemenea, inculpatul a declarat că este de acord cu plata acestor daune.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras Severin şi inculpatul I.P.
În motivele de apel ale parchetului s-a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate inculpatului I.P., apreciindu-se că prima instanţă nu a procedat la o aplicare justă a dispoziţiilor art. 72 C. pen. întrucât pedeapsa de 10 ani închisoare nu a constituit o reflectare justă şi proporţională în comparaţie cu gravitatea faptei comise, persoana inculpatului şi atitudinea acestuia.
În acest sens, s-a arătat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este una dintre cele mai grave, astfel că gradul de pericol social reprezentat de această faptă nu poate constitui un argument care să justifice aplicarea unei pedepse orientată spre minim.
În memoriul depus de către inculpat, acesta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., arătând că nu a avut intenţia de a o omorî pe concubina sa şi că, potrivit raportului de expertiză medico legală, decesul victimei a survenit în urma unor lovituri mai vechi, nefiind constatate lovituri recente.
Prin Decizia penală nr. 72/A din 4 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras Severin şi de inculpatul I.P.
În considerentele acestei hotărâri, plecând de la constatarea că sentinţa penală apelată este legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu starea de fapt şi ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de apel a supus analizei numai criticile formulate atât de parchet, cât şi de inculpat, cu privire la cuantumul pedepsei aplicate.
În urma acestei analize, instanţa a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului este corect individualizată, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepsei s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele speciale de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.
Totodată, s-a reţinut că individualizarea judiciară a pedepsei nu s-a făcut în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în Codul penal care a stabilit anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
În concluzie, s-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei aplicată inculpatului, luând în considerare atitudinea acestuia de dispreţ faţă de valorile sociale ce caracterizează respectarea dreptului la viaţă, integritate corporală şi sănătate a persoanei, relaţii sociale a căror încălcare aduc atingere climatului de dezvoltare normală a vieţii persoanei, impunându-se sancţionarea unor comportamente antisociale care aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori sociale. Astfel, reţinându-se că pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv omor calificat în varianta reglementată de art. 175 lit. d) C. pen., limitele de pedeapsă sunt închisoarea de la 15 la 25 ani, iar reţinerea cauzei de reducere a pedepsei urmare a recunoaşterii faptei conduce la reducerea acestor limite între 10 şi 16 ani şi 6 luni, instanţa de apel a apreciat că orientarea instanţei de fond la pedeapsa închisorii de 10 ani, care reprezintă minimul prevăzut de lege pentru fapta comisă raportat la atitudinea sinceră a inculpatului a fost justificată, fiind realizat scopul pedepsei aşa cum este acesta definit de art. 52 C. pen..
Pentru aceste considerente, apelurile declarate în cauză au fost respinse, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul I.P., fără a motiva în scris calea de atac, în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
În condiţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., termenul iniţial fixat în cauză pentru judecarea recursului, 24 septembrie 2013, a fost preschimbat la data de 28 august 2013.
La termenul de dezbateri din 28 august 2013, subsecvent consultării inculpatului, apărătorul desemnat să-i acorde asistenţă juridică a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, reducerea pedepsei aplicate inculpatului în raport de conduita procesuală corectă adoptată de acesta de parcursul procesului penal.
Examinând recursul declarat de inculpatul I.P. prin raportare la dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că în raport de data pronunţării deciziei atacate, 4 aprilie 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Totodată, se constată că inculpatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., aşa încât, potrivit art. 38510 alin. (2)1 cu referire la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de apărare motivului de recurs prev. de art. 3859 pct.172 C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar trece peste aspectul anterior arătat, se constată că recurentul inculpat I.P. a invocat critici care, în realitate, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct.17 C. proc. pen., întrucât acestea vizează reducerea pedepsei aplicate inculpatului în raport de conduita procesuală corectă adoptată de acesta de parcursul procesului penal.
Or, individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia reprezintă o chestiune de apreciere asupra mai multor circumstanţe, operaţiune care, chiar dacă se efectuează pe baza unor criterii legale, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, astfel încât nu pot fi supuse examenului instanţei de recurs.
Se apreciază însă că aspectele invocate de recurentul inculpat ar fi putut fi examinate de către instanţa de recurs doar în cadrul cazului de casare prevăzut de forma anterioară a textului art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., potrivit cu care hotărârile erau supuse casării „în cazul în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege ” .
Urmare intrării în vigoare a Legii nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, incidenţă în cauză, textul anterior menţionat a fost modificat de art. I pct. 15 al legii, în sensul că acest caz de casare a devenit incident doar situaţiei când „s-au aplicat pedepse in alte limite decât cele prevăzute de lege”, din conţinutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţă.
Ca urmare, în raport de natura criticilor invocate de inculpat, anume greşita individualizare a pedepsei aplicate, rezultă cu evidenţă că acestea nu se circumscriu nici cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
De asemenea, se are în vedere şi împrejurarea că recursul examinat nu se circumscrie dispoziţiilor art. 3856alin. (3) C. proc. pen., decizia atacată fiind pronunţată în faza procesuală a apelului.
În consecinţă, în raport de aspectele anterior menţionate, se constată că susţinerile inculpatului privind greşita individualizare a pedepsei nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi nici celui prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi, totodată, niciunui alt caz de casare ce se examinează din oficiu, potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen.
Ca urmare, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.P.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.P. împotriva Deciziei penale nr. 72/A din 04 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 29 iunie 2012 la 28 mai 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1839/2013. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 1895/2013. Penal → |
|---|
