ICCJ. Decizia nr. 1877/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1877/2013
Dosar nr. 475/57/2013
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 17/MP din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a dispus în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. respingerea ca neîntemeiată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.E. fiul lui G. şi M., născut în Craiova, jud. Dolj, CNP aaa.
A reţinut instanţa de fond că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 21 mai 2013 inculpatul C.M.E. a solicitat instanţei să dispună liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 10 mai 2013 emis de Curtea de Apel Alba Iulia în baza încheierii penale nr. 16/MP din 10 mai 2013 dată în Dosar nr. 440/57/2013.
În motivarea cererii sale, inculpatul a arătat, în esenţă, că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa şi pentru care a fost arestat preventiv. A mai susţinut că faptele pentru care este cercetat au avut loc în anii 2008 - 2009, că cele două contracte de asigurare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale şi că din modul de derulare a evenimentelor şi din probele administrate până la acest moment nu se poate reţine vinovăţia sa în ceea ce priveşte săvârşirea vreunei infracţiuni. A mai făcut referire la situaţia grea prin care trece familia sa (soţia bolnavă, copiii de vârstă fragedă, societatea comercială pe care o administrează cu grave probleme în relaţiile cu clienţii), dorinţa de a asigura sprijinul moral şi material al familiei, dorinţa de a contribui la prosperitatea societăţii comerciale al cărei administrator este, sunt tot atâtea motive ce apreciază inculpatul că justifică admiterea cererii formulate. În susţinerea cererii a depus la dosar o serie de înscrisuri (certificate de naştere ale copiilor minori, acte medicale ale soţiei, înscrisuri din care rezultă activitatea comercială a societăţii comerciale pe care o administrează).
A reţinut instanţa de fond că potrivit textului art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Or, în cauză una dintre infracţiunile de a cărei săvârşire inculpatul este acuzat este cea de complicitate la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., infracţiune ce este sancţionată de legiuitor cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Maximul special al pedepsei închisorii stabilită de legiuitor pentru infracţiunea de înşelăciune în forma agravată prevăzută la alin. (5) al art. 215 C. pen. depăşeşte maximul pedepsei închisorii avut în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Prin urmare Curtea de Apel Alba Iulia, faţă de dispoziţiile art. 1608a alin. ultim C. proc. pen., a respins cerere de liberare provizorie sub control judiciar.
Împotriva Încheierii nr. 17/MP din 23 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia a declarat recurs inculpatul C.M.E. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul C.M.E. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Inculpatul C.M.E. este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, rap. la art. 2 lit. a) teza I şi lit. b) pct. 4, 5 şi 12 din aceeaşi lege, de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de fals intelectual în formă continuată prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Încheierea penală nr. 16/MP din 10 mai 2013 Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 440/57/2013 a dispus arestarea preventivă printre alţii şi a inculpatului C.M.E. pe o durată de 29 de zile pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. a) teza I şi lit. b) pct. 4, 5 şi 12 din aceeaşi lege, de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de fals intelectual în formă continuată prev. de art. 289 C. pen.cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 C. proc. pen. şi lăsarea inculpatului şi a celorlalţi inculpaţi în libertate nu ar putea fi circumscrisă unor garaţii reale care să asigure atât prezenţa inculpaţilor la proces în faţa autorităţilor cât şi desfăşurarea optimă a anchetei, apreciind că sunt îndeplinite disp. art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 160 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite. Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului C.M.E. sunt infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii peste limita de 18 ani, inculpatul fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. a) teza I şi lit. b) pct. 4, 5 şi 12 din aceeaşi lege, de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de fals intelectual în formă continuată prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt 5 - 20 ani, 10 - 20 ani, 6 luni - 5 ani.
În art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Instanţa are facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura, aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol; are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte, constată că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului C.M.E. sunt infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii peste limita de 18 ani şi, totodată, apreciază că în acest moment procesual, există "date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpatul C.M.E. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiilor penale formulate împotriva acestuia şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi cele personale ale inculpatului, în speţă fiind vorba de infracţiuni grave, respectiv constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi de fals intelectual în formă continuată prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Garanţiile de ordin personal (situaţia grea familială - soţie bolnavă, copii în întreţinere, probleme la societatea pe care o administra), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, având în vedere infracţiunile săvârşite.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.E. împotriva Încheierii penale nr. 17/MP din data de 23 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.E. împotriva Încheierii penale nr. 17/MP din data de 23 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 475/57/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1876/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1972/2013. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
