ICCJ. Decizia nr. 2540/2013. Penal
| Comentarii |
|
RO M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2540/2013
Dosar nr. 466/45/2013
Şedinţa publică din 2 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin sentinţa penală nr. 132 din 23 august 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 466/45/2013, s-a admis sesizarea formulată de instanţa pentru cazuri de violenţă împotriva femeilor 1 din Vigo - doamna judecător M.P.F.P., pentru executarea mandatului european de arestare emis în baza hotărârii de aprobare a mandatului de arestare din data de 11 iulie 2013 - cu referinţa la Dosarul nr. 570/2013 - pe numele persoanei solicitate C.V.M.
S-a constatat că persoana solicitată C.V.M. nu a consimţit la predare şi s-a dispus predarea persoanei solicitate C.V.M. către autoritatea judiciară emitentă - instanţa pentru cazuri de violenţă împotriva femeilor 1 din Vigo, Spania, în vederea urmăririi penale pentru faptele descrise în mandatul european de arestare emis la data de 11 iulie 2013, cu referinţa Dosarului nr. 570/2013, sub condiţia prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, respectiv, în cazul în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, şi cu respectarea beneficiului regulii specialităţii.
A fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură luată prin încheierea de şedinţă din 25 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi şi s-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută la data de 23 iulie 213 şi arestată preventiv prin încheierea din 23 iulie 2013 pentru o perioadă de 5 zile, începând cu data de 23 iulie 2013 şi până la data de 26 iulie 2013, inclusiv.
În baza art. 103 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate C.V.M. pe o durată de 30 de zile începând cu data punerii efective în executare a mandatului de arestare, în vederea predării şi s-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare pe numele persoanei solicitate C.V.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 19 iulie 2013, a fost înregistrată semnalizarea în Sistemul Informatic Schengen transmisă prin intermediul I.G.P.R. - C.C.P.I., cu traducerea acesteia în limba română, din care reiese faptul că autoritatea judiciară din Vigo, Spania a emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate C.V.M., întrucât aceasta este urmărit pentru comiterea infracţiunilor de „maltratare", „ameninţare" şi „constrângere", prevăzute de art. 153.alin. (1), 172 alin. (1) şi (2) C. pen. spaniol.
Referitor la mandatul european de arestare, Curtea a constatat că a fost înaintat, într-o primă fază, prin B.N.S. în limba spaniolă, traducerea acestuia fiind făcută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, iar completarea acestui mandat a fost înaintată atât acestei unităţi de parchet cât şi instanţei, direct prin e-mail, de către autoritatea judiciară emitentă, primul exemplar conţinând şi o certificare a faptului că fotocopia este conformă cu originalul (fila 128 dosar).
Dispoziţiile Legii nr. 302/2004, republicată, nu prevăd obligaţia transmiterii în original a mandatului european de arestare, ci acesta trebuie transmis prin orice mijloc de transmitere, desigur, care lasă o urmă scrisă pentru a se putea verifica de către autoritatea judiciară de executare autenticitate acestuia.
În privinţa mandatului de arestare preventivă naţional, acesta nu trebuie înaintat odată cu mandatul european de arestare preventivă, ci trebuie menţionat la lit. b) pct. 1 din formularul standard de mandatul european.
În cauza de fată a fost menţionată hotărârea ce a stat la baza emiterii mandatului european, dar întrucât purta aceeaşi dată cu cea a mandatului european, s-au solicitat informaţii suplimentare privind această hotărâre, pentru a se verifica existenţa acestei hotărâri executorii.
Curtea a mai reţinut că mandatul european de arestare emis conţine informaţiile prev. de art. 86 din Legea nr. 302/2004, republicată şi se întemeiază pe mandatul de arestare/hotărâre judecătorească D.P.A. nr. 570/2013 din 11 iulie 2013.
În ceea ce priveşte condiţia dublei incriminări, Curtea a reţinut că infracţiunile care motivează mandatul european de arestare şi pentru care este urmărită penal persoana solicitată, respectiv „rele tratamente", „constrângeri şi ameninţări" şi „răpire de minori", incriminate de art. 1531, 1721, 1722şi 225 bis 1.1 C. pen. spaniol, constituie infracţiuni şi potrivit legii române, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări prev. de art. 96 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen recurs persoana solicitată C.V.M., care a invocat faptul că hotărârea în baza căreia s-a emis mandatul european nu poartă semnătutra celui care a prezentat-o şi nici ştampila instanţei şi a solicitat admiterea recursului prin judecarea sa în ţară şi nu în Spania, solicitând să rămână în România.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, conform art. 3856alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de persoana solicitată nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea nr. 302/2004, statul român a implementat în legislaţia internă Decizia cadru nr. 584/JAI/2002. în preambulul acestei decizii cadru se menţionează, printre altele, următoarele:
- mandatul de arestare european constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie" a cooperării judiciare (parag. 6);
- mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre (parag. 10).
În cauză, România este stat de executare a unui mandat european de arestare emis de autorităţile judiciare competente din Spania.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 302/2004 (republicată), judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului European de arestare sau, în cazul prevăzut la art. 101, că a fost informată despre motivul reţinerii.
În speţă, s-a aplicat această procedură specială prevăzută de lege, ca excepţie de la procedura standard pentru executarea unui mandat european de arestare, care permite ca în caz de urgenţă să se dispună faţă de persoana solicitată o măsură preventivă (mai întâi reţinerea, iar apoi arestarea sau obligarea de a nu părăsi localitatea) doar în baza semnalării transmise prin Interpol, până la prezentarea mandatului european de arestare.
Exemplarul mandatului european transmis de autorităţile spaniole conţine o certificare a faptului că fotocopia este conformă cu originalul (fila 128 din dosarul primei instanţe) şi potrivit informaţiilor comunicate de statul solicitant, acest mandat are la bază un ordin naţional de arestare emis pe numele persoanei solicitate (fila 187-188 dosarul primei instanţe).
Prima instanţă a reţinut în mod corect că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, nu există obligaţia transmiterii în original a mandatului european de arestare, dacă acesta a fost transmis prin orice mijloc de comunicare ce lasă o urmă scrisă pentru a se putea verifica de către autoritatea judiciară de executare autenticitate acestuia, precum şi faptul că mandatul intern de arestare nu trebuie înaintat odată cu mandatul european de arestare preventivă, ci trebuie menţionat la lit. b) pct. 1 din formularul standard al mandatului european.
Nu sunt îndeplinite nici condiţiile prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, referitor la refuzul opţional de executare a mandatului european "când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare."
În fapt, în mandatul european de arestare se reţine că numitul C.V.M., în noiembrie 2012, a abuzat-o fizic pe partenera sa prin punerea la gât de două ori a cuţitului, în scopul continuării exercitării prostituţiei, precum şi faptul că la data de 07 iulie 2013, persoana solicitată şi-ar fi ameninţat telefonic partenera că va veni în Spania şi o va omorî, precum şi faptul că la 10 iulie 2013, l-ar fi sustras de la domiciliul părinţilor partenerei sale pe fiul minor, al cărui tată este.
Deşi mandatul european vizează acte comise de persoana solicitată atât pe teritoriul statului spaniol, cât şi pe teritoriul statului român, persoana solicitată nu a făcut dovezi în sensul că ar fi cercetat de organele judiciare române pentru faptele comise pe teritoriul României şi, în plus, nu poate fi ignorat faptul că autorităţile spaniole sunt primele care s-au sesizat referitor la aceste fapte, ce au legătură cu o persoană vătămată aflată pe teritoriul statului solicitant.
Prin urmare, criticile persoanei solicitate de a fi judecat în România nu pot fi primite.
În plus, toate aceste fapte sunt sunt incriminate ca şi infracţiuni şi în legislaţia română, respectiv în art. în art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen. şi art. 307 alin. (1) C. pen., fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Mai trebuie precizat că, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european, instanţa nu poate face aprecieri cu privire la temeinicia acuzaţiilor sau la legalitatea măsurilor dispuse de către autorităţile judiciare solicitante, neexistând nici un temei pentru a considera că au fost comise încălcări ale Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanţia că persoanele urmărite penal sau condamnate definitiv nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul U.E., acesta reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa organelor judiciare ale statului emitent.
În atare situaţie, existând un mandat european de arestare ce întruneşte cerinţele legale, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii, instanţa de fond a procedat corect, conformându-se dispoziţiilor art. 96 şi urm. din Legea nr. 302/2004, luând măsuri privind predarea persoanei solicitate.
Reţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul persoană solicitată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 520 lei, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată C.V.M. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 23 august 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 466/45/2013.
Obligă recurentul persoană solicitată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2445/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2571/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
