ICCJ. Decizia nr. 2613/2013. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2613/2013

Dosar nr. 4215/97/2012

Şedinţa publică din 06 septembrie 2013

Asupra recursului de faţă ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 281/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală, în Dosar nr. 4215/97/2012 a fost condamnat inculpatul P.V. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru infracţiunea de viol prev. şi ped. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. şi cu pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada de timp executată de inculpat în stare de reţinere şi arest preventiv, începând de la data de 11 aprilie 2012 până la data de 21 decembrie 2012.

În baza art. 14 lit. b), art. 346 C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.D.F.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, fără notificare prealabilă, în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.500 lei reprezintă taxa de expertiză medico-legală A.D.N.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 162/P/2012 din data de 24 mai 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului: P.V. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului că, în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, a violat-o de mai multe ori pe minora P.D.F. (14 ani) fiica concubinei sale P.A., la locuinţa acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla în îngrijirea inculpatului şi profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu şi de handicapul de care suferă minora.

Analizând probatoriul administrat în cauză instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că inculpatul în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea pârtii vătămate de a-şi exprima voinţa, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părţii vătămate, a întreţinut relaţii sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., la locuinţa acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla

În îngrijirea inculpatului şi profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu şi de handicapul de care suferă minora.

În drept s-a reţinut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Inculpatul a negat săvârşirea faptei, afirmând că acuzaţiile se datorează faptului că mama părţii vătămate bea foarte mult şi intenţiona să îl determine să părăsească locuinţa pentru a-i rămâne ei bunurile imobile construite sau amenajate în cei 4 ani de concubinaj, însă probele administrate cauzei dovedesc în mod cert vinovăţia inculpatului.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere limitele speciale de pedeapsă, gravitatea faptei, împrejurările săvârşirii acesteia, persoana inculpatului, care este recidivist şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor, persoana părţii vătămate, în vârstă de 14 ani şi care suferă de o uşoară întârziere în dezvoltarea mintală şi durata îndelungată de timp în care s-a săvârşit infracţiunea de viol (timp de două luni).

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa a constatat că partea vătămată P.D.F., cu încuviinţarea mamei sale P.A., s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 lei despăgubiri materiale şi cu suma de 250.000 lei daune morale. Partea civilă, deşi a beneficiat de asistenţă juridică din partea unui apărător ales, nu a precizat în ce constă daunele materiale şi nu a prezentat nici o probă cu privire la realitatea acestor daune, motiv pentru care nu au fost acordate, instanţa considerând că nu au fost dovedite.

Relativ la daunele morale, instanţa a reţinut că în speţa de faţă, din probele administrate în cauză a rezultat fără îndoială că părţii vătămate minore, pe fondul handicapului de care suferă, i s-a produs o suferinţă psihică, o afectare a imaginii acesteia într-o comunitate restrânsă ca cea în care trăieşte, de o asemenea amploare şi gravitate, care necesită compensarea cu suma de 20.000 lei.

S-a reţinut că prejudiciul moral suferit de partea civilă constă în stările de tristeţe şi anxietate, de interiorizare, de jenă şi apăsare psihică în faţa mamei şi a comunităţii în care trăieşte, astfel cum au fost expuse mai sus.

În concluzie, în baza art. 14 lit. b), art. 346 C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ. având în vedere vârsta victimei, consecinţele pe plan psihic produse ca urmare a infracţiunii de viol, instanţa l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.D.F.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul P.V.

În expunerea scrisă a motivelor de apel şi susţinute oral, prin reprezentantul legal, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi rejudecând cauza interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. d) şi e) C. pen., atât ca pedeapsă complementară, cât şi ca pedeapsă accesorie şi reindividualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului, în sensul aplicării unei pedepse într-un cuantum mai mare, motivându-se, în esenţă, că raportat la fapta săvârşită de către inculpat şi pentru realizarea scopului pedepsei pentru prevenirea de noi fapte antisociale trebuia să i se interzică inculpatului şi art. 64 lit. d) şi e) C. pen. în ce priveşte netemeinicia pedepsei aplicate, a susţinut că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului este pedeapsa minimă, în cauză existând suficiente elemente care să ducă la agravarea răspunderii inculpatului, astfel inculpatul nu este la prima confruntare cu legea penală raportat la reţinerea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. şi în cauză există probe care să ateste vinovăţia acestuia, gradul de pericol social al faptei, nerecunoaşterea inculpatului, împrejurările comiterii faptei, instanţa de fond nedând eficienţă acestor circumstanţe agravante şi care impun majorarea pedepsei aplicate deşi aceasta le-a enumerat în motivarea soluţiei. Mai mult, inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională, în cauză existând suficiente criterii care pot duce la aplicarea unei pedepse mult mai aspre pentru inculpat.

Prin memoriul depus la dosar inculpatul P.V. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi rejudecând cauza adoptarea unei soluţii de achitare în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a), rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivând, în esenţă, că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există; din materialul probator administrat în cauză nu rezultă vinovăţia sa cu privire la faptă sau există dubii serioase cu privire la săvârşirea faptei în ambele variante şi soluţia corectă fiind de achitare în baza principiului in dubio pro reo.

S-a mai arătat că toate probele ştiinţifice administrate în cauză infirmă acuzaţiile care se aduc inculpatului, iar declaraţiile persoanelor audiate sunt subiective. Raportul de expertiză medico legală - examen A.D.N. depus la dosar la data de 12 decembrie 2012 confirmă faptul că pe hainele părţii vătămate nu se regăsesc caracterele genetice ale inculpatului. în ce privesc declaraţiile de martori audiaţi în cauză a susţinut că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe declaraţiile părţii vătămate P.D. şi pe cele ale fratelui său P.R. şi a solicitat instanţei analizarea acestora în întreg contextul.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, inculpatul a solicitat ca, în situaţia în care se va pronunţa o soluţie de achitare a sa, să se dispună respingerea acţiunii civile formulată de către partea vătămată.

Prin Decizia penală nr. 52/A din 12 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinţei penale nr. 281 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală. A desfiinţat sentinţa penală atacată sub aspectul laturii penale a cauzei, în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor principale, complementare şi accesorii aplicate inculpatului P.V. şi, procedând la o nouă judecată în aceste limite:

A stabilit la 12 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului P.V. pentru comiterea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, lit. b), d) şi e) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d) şi e) C. pen. pe durata şi în condiţiile reglementate de art. 71 C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.V. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestului preventiv, începând cu data de 11 aprilie 2012 până la data de 12 martie 2013.

A menţinut starea de arest a inculpatului apelant P.V.

A obligat inculpatul apelant la plata sumei de 550 lei în favoarea statului, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în apel, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu, se înaintează din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi Alba.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte apelul inculpatului P.V. :

Curtea de Apel a constatat, în esenţă, că în cauză, în raport de ansamblul probator administrat, s-a reţinut o corectă stare de fapt, s-a făcut ajustă încadrare juridică a faptelor, iar instanţa de fond, temeinic motivat, a stabilit vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în raport cu situaţia de fapt reţinută, apreciindu-se că pronunţarea unei soluţii de achitare nu este posibilă.

În ce priveşte apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara:

1. O primă critică invocată de parchet s-a referit la aspectul de netemeinicie privind omisiunea instanţei de fond de a face aplicarea pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. d) şi e) C. pen. în cazul inculpatului P.V. (pct. 1).

Criticile Ministerului Public au fost privite ca fondate, apreciindu-se că, în mod nejustificat, instanţa de fond nu i-a aplicat inculpatului P.V. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen., precum şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen., raportat la gravitatea faptei comise.

Dreptul de a fi părinte, precum şi dreptul de a fi tutore sau curator nu este un drept absolut, el putând face obiectul unor limitări şi restricţii, cu respectarea, în fiecare caz în parte, a principiului proporţionalităţii.

În cauză, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C pen. şi art. 37 lit. b) C pen., reţinându-se, în esenţă, că în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a-şi exprima voinţa, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părţii vătămate, a întreţinut relaţii sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., la locuinţa acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla în îngrijirea inculpatului şi profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu şi de handicapul de care suferă minora.

În raport de gravitatea infracţiunii comise şi de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, s-a apreciat, în mod rezonabil că inculpatul este nedemn de a-şi îndeplini drepturile şi obligaţiile părinteşti, precum şi de a fi tutore sau curator.

Ca atare, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că natura faptelor săvârşite şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului, care are antecedente penale, duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator, prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., drepturi ce presupun responsabilitate, motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei, precum şi ca pedeapsă complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

2. În privinţa individualizării judiciare a pedepsei sub aspectul cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Curtea a constatat că susţinerile parchetului sunt întemeiate (pct. 2 şi 3).

S-a constatat că instanţa de fond nu a analizat şi evaluat corect toate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei, iar cuantumul determinat al acesteia, de 10 ani închisoare - pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de textul incriminator, nu este apt să asigure realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este precizat în dispoziţiile art. 52 C. pen.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

În consecinţă, la dozarea pedepsei, potrivit art. 72 C. pen., nu se poate face abstracţie de gradul de pericol social al faptei şi de împrejurările concrete în care s-a comis fapta.

În acest sens, Curtea a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. şi a reţinut consecinţele grave ale faptei inculpatului asupra dezvoltării ulterioare a minorului, incidenţa prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. - împrejurarea că nu a fost o faptă singulară, ci în mod repetat minorul a fost agresat sexual de inculpat, precum şi conduita inculpatului pe parcursul procedurilor, care nu a recunoscut fapta şi, deci, nu o regretă.

S-a apreciat că faptele comise de inculpat au o încărcătură de periculozitate socială deosebit de sporită, împrejurare ce trebuie să se reflectate în cuantumul pedepsei aplicate. Ori, condamnarea inculpatului la minimul special prevăzut de legea penală nu are nicio justificare. Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, aplicarea unei atari pedepse, s-a apreciat că ar însemna o interpretare şi aplicare trunchiată, injustă a prevederilor art. 72 şi art. 52 C. pen., ignorându-se din acest complex proces al individualizării pedepsei persoana inculpatului şi datele care caracterizează existenţa acestuia.

Curtea, în raport de împrejurările concrete în care s-a comis fapta, precum şi faţă de celelalte date care caracterizează persoana inculpatului, astfel cum au fost relevate anterior, a apreciat că stabilirea unei pedepse în cuantum de 12 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, corespunde atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare, cerinţelor imperative înscrise în art. 52 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 385³ C. proc. pen., inculpatul P.V.

Apărătorul a pus concluzii de admitere a recursului şi a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ punctele 12, 17 şi 18 C. proc. pen.

Instanţa a pus în vedere apărătorului că punctele 17 şi 18 ale art. 385⁹ C. proc. pen. nu sunt prevăzute de noile reglementări intrate în vigoare la data de 15 februarie 2013 prin Legea nr. 2/2013 însă apărătorul a apreciat că în raport de momentul săvârşirii faptelor şi de momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sunt aplicabile dispoziţiile legale mai sus menţionate.

A mai arătat că soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen este rezultatul unei grave erori comisă atât de către prima instanţă cât şi de instanţa de apel întrucât lipseşte unul din elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

în memoriul ce conţine motivele scrise de recurs aflat la dosar (filele 15-21), acelaşi apărător a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. apreciind că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu există. în susţinere a arătat că, din probele administrate, nu rezultă cu certitudine vinovăţia lui pentru săvârşirea infracţiunii de viol. Astfel constatarea medico-legală (fila 53 dos. urmărire penală) relevă câteva aspecte care sunt de natură să înlăture orice dubiu cu privire la presupusele fapte de viol despre care se susţine că acesta le-ar fi comis împotriva părţii vătămate P.D.F., în cuprinsul acestui act arătându-se că partea vătămată nu prezintă semne de violenţă pe cap, gât, trunchi şi membre. De asemenea, a arătat că în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală - examen ADN se arată faptul că, caracterele genetice din profilul de referinţă al inculpatului nu se găsesc evidenţiate pe hainele părţii vătămate. Apărătorul a apreciat că niciuna dintre probele ştiinţifice nu conţin vreo concluzie care să confirme bănuiala că inculpatul ar fi săvârşit această infracţiune.

A mai arătat că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia aproape în exclusivitate pe declaraţiile a două persoane: cele ale părţii vătămate P.D.F. şi cele ale fratelui ei P.R., însă acestea nu pot sta ca temei pentru condamnarea inculpatului deoarece au caracter subiectiv, nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă de la dosar,nu conţin referiri din care să rezulte cu certitudine săvârşirea vreunei fapte de viol de către inculpat. Totodată, a solicitat instanţei să aibă în vedere vârsta părţii vătămate şi a fratelui acesteia la data săvârşirii pretinselor fapte de viol - 14 ani şi respectiv 10 ani, aspect ce ridică semne de întrebare cu privire la discernământul lor, la capacitatea lor de a percepe anumite stări de fapt şi la riscul de a fi influenţaţi de persoane care le sunt apropiate.

În ceea ce o priveşte pe partea vătămată, s-a arătat că, pe lângă vârsta acesteia extrem de fragedă, probele administrate în cauză relevă şi alte elemente care au influenţat declaraţiile date de aceasta. Aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică (fila 58 dos. u.p.), partea vătămată prezintă tulburări, dizabilităţi, are un intelect liminar, întârziere uşoară în dezvoltarea mintală, dezvoltare psihică sub vârsta biologică, aspecte ce au fost confirmate şi de martorii audiaţi în cauză, care au relatat că partea vătămată este uşor influenţabilă, că îşi schimbă des opiniile. Apărătorul a mai arătat că, în cuprinsul raportului mai sus menţionat, cea mai importantă concluzie care este de natură să influenţeze în mod decisiv soluţia ce urmează să se pronunţe în această cauză, este aceea prin care se atestă faptul că discernământul părţii vătămate a fost absent în momentul comiterii presupuselor fapte.

În finalul concluziilor scrise s-a arătat că, astfel cum a statuat şi practica CEDO, o condamnare penală nu se poate face decât în baza unor probe concludente, care atestă cu certitudine vinovăţia celui acuzat, orice dubiu profitând inculpatului. întrucât în speţă nu numai că nu s-a dovedit vinovăţia inculpatului dar cea mai mare parte a probelor administrate, în special cele ştiinţifice, obiective, relevă nevinovăţia acestuia, apărătorul a apreciat că se impune achitarea lui pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a solicitat ca în cazul în care inculpatul va fi achitat, să se dispună respingerea acţiunii civile formulată de către partea civilă.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.V. prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluţiei recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 17²al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, doar la chestiuni de drept.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel nici recurenţii, nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (2)¹ că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul din aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivi art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori la data de 12 martie 2013, deci, ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹C. proc. pen. astfel cum a fost modificate prin actul normativ menţionat.

Înalta Curte reţine că dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 au fost cele reglementate anterior în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 şi pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile circumscrise de recurentul inculpat acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres prevăzute de lege, în care nu se mai regăseşte greşita încadrare juridică dată faptei şi eroarea asupra situaţiei de fapt invocată de către acesta.

Referitor la cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., care a fost invocat de recurentul inculpat, se reţine că acesta este unul dintre cele care permiteau, în mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs.

În prezent, aceasta verificare nu mai este prevăzută, de lege, cât timp art. 385⁹C. proc. pen. permit instanţei de recurs să exercite controlul judiciar numai asupra chestiunilor de drept ale hotărârilor recurate nu şi asupra situaţiei de fapt, a încadrării juridice dată faptelor sau a modului de individualizare a pedepselor.

La examinarea cazului de recurs prevăzut de pct. 18 al art. 385⁹ C. proc. pen., în vigoare până la apariţia Legii nr. 2/2013 se avea în vedere cu titlu de premisă, că hotărârile pot fi supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Totodată, aşa cum s-a statuat şi prin decizia în interesul Legii nr. VIII din 09 februarie 2009 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuia să prezinte două atribute în absenţa cărora nu poate fi considerată gravă şi anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei.

Existenţa erorii de fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

Chiar şi în situaţia în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., pornind de la explicaţiile metateoretice din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul inculpat, întrucât nu există contradicţie evidentă între aspectele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probelor administrate în cauză, starea de fapt stabilită nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora

În acest sens se reţine că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, realizând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală cât şi în timpul cercetării, judecătoreşti, pe care le-a evaluat în mod corespunzător şi evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatului P.V.

Or, în cauză, prezumţia de nevinovăţie de care inculpatul beneficiază a fost răsturnată în cursul activităţii de probaţiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăţiei acestuia.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus, având în vedere că instanţa de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reţine împrejurări esenţiale fără ca probele să le susţină sau, dimpotrivă, nereţinând asemenea aspecte deşi probele le confirmau, înalta Curte constată că infracţiunea de viol pentru care inculpatul P.V. a fost trimis în judecată există în materialitatea ei, astfel că în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) si alin. (3) C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Aşa fiind, criticile recurentului inculpat privind greşita condamnare şi cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

În ceea ce priveşte critica recurentului inculpat referitoare la greşita încadrare juridică dată faptei pentru care a fost trimis în judecată, care se înscria în cazul de casare prevăzut în punctului 17 al art. 385⁹ C. proc. pen., în vigoarea până la apariţia Legii nr. 2/2013, Înalta Curte constată că în actuala reglementare nu există un caz de casare care să permită analiza acestei criticii, singurul caz de casare care permitea acest lucru fiind arogat.

Critica recurentului inculpat, în sensul că fapta pentru care fost trimis în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, solicitând achitarea sa în baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., se constată că este nefondată.

Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., infracţiunea de viol constă în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. ”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. III/2005 pronunţată în recurs în interesul legii că prin act sexual de orice natură se înţelege „orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex.”

În această interpretare, noţiunea de act sexual de orice natură include atât raporturile sexuale normale, dar şi cele nefireşti, heter o sexuale, astfel că întreţinerea unor raporturi sexuale normale, precedate sau urmate de raporturi sexuale anale sau orale, cu aceeaşi victimă, contrar voinţei acesteia, constituie doar infracţiunea de viol, aceasta incluzând în conţinutul său şi actele nefireşti în legătură cu viaţa sexuală, dacă sunt realizate prin constrângerea părţii vătămate sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Cu privire la circumstanţa agravantă inclusă, prin voinţa legiuitorului, în forma agravată a infracţiunii de viol, în alin. (3) al art. 197 C. pen., se constată că textul de lege amintit prevede pedepse mai severe, dacă subiectul pasiv al infracţiunii nu a împlinit vârsta de 15 ani. Prin această tehnică de legiferare s-a urmărit realizarea unei protecţii superioare a minorilor sub 15 ani, tocmai datorită consecinţelor mult mai grave ale violului asupra psihicului acestor persoane vulnerabile. Rezultă că norma de incriminare obligă erga omnes la respectarea dreptului la libertate şi, în special la libertate sexuală, a persoanelor cu vârsta sub 15 ani.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că sub raportul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte două momente succesive caracteristice.

Primul moment este acela al înfrângerii sau anihilării prin constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul se săvârşeşte prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare existentă sau provocată doar de făptuitor.

Cel de al doilea moment îl constituie însăşi săvârşirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în primul moment.

Condiţia esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează, aşadar, prin cele două modalităţi de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Constrângerea poate fi fizică sau morală.

Constrângerea fizică trebuie apreciată totdeauna în concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi de puterea efectivă de rezistenţă a victimei.

De asemenea, nu poate fi omis faptul că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi zadarnică sau că dacă s-ar opune ar fi expusă unui rău mai mare.

Ca atare, infracţiunea de viol este o infracţiune complexă al cărei element material al laturii obiective se poate realiza fie prin două acţiuni conjugate (actul sexual - scop, realizat prin acţiunea de constrângere - acţiune mijloc) fie, printr-o acţiune (actul sexual) realizată în anumite condiţii care exclud consimţământul victimei (imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa).

Înalta Curte constată că atât în faza de urmărire penală, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, partea vătămată a relatat pe larg, activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, cu detalierea împrejurărilor în care au avut loc abuzurile sexuale. Astfel aceasta a arătat că inculpatul o prindea de mâini o aşeza pe pat, o dezbrăca de blugi, se aşeza peste ea, o atingea pe tot corpul.

Declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile date de martorii P.D., fratele părţii vătămate şi P.A., mama părţii vătămate, cu concluziile Raportului de constatare medico-legală din 09 martie 2012 şi Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 05 aprilie 2012 întocmite de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara precum şi cu concluziile Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 20 martie 2012 efectuat de Inspectoratul Poliţiei Judeţului Caras Severin - Serviciul Criminalistic.

Astfel, în depoziţia sa, martora P.A., mama părţii vătămate, a arătat ca în noaptea de 27/ 28 februarie 2012, trezindu-se după miezul nopţii, l-a observat pe inculpat dezbrăcat lângă patul în care dormea minora care, de asemenea era dezbrăcată de pantalonii care erau traşi în jos până la genunchi, în timp ce aceasta plângea şi îi spunea inculpatului să o lase în pace.

La rândul ei partea vătămată minoră P.D.F. a declarat că de mai multe ori inculpatul P.V. - concubinul mamei sale a bătut-o atât pe ea, cât şi pe mama ei şi că începând cu luna septembrie 2011 a început să-i facă complimente spunându-i că este frumoasă. Minora a mai relatat că în noaptea de revelion 2011/2012 inculpatul le-a bătut pe mama sa şi pe sora cea mică, trimiţându-le de acasă, iar după ce au rămas singuri, inculpatul a dezbrăcat-o cu forţa şi a violat-o.

Partea vătămată a mai relatat că inculpatul a mai violat-o ulterior de mai multe ori, în timp ce mama sa lipsea de acasă, iar acesta era beat sau ameţit din cauza băuturii. De asemenea, partea vătămată minoră a mai declarat că în noaptea de 26/27 februarie 2012 în timp ce mama s-a lipsea de acasă inculpatul a violat-o din nou fiind surprins de fratele acesteia, minorul P.R.D.

Această împrejurare este confirmată de martorul minor P.R. Dorin, care fiind audiat în prezenţa mamei sale şi a reprezentantului Autorităţii Tutelare de la Primăria comunei Lăpungiu de Jos a relatat că în noaptea în care mama sa era la priveghi (26/27 februarie 2012) l-a surprins pe inculpatul P.V. dezbrăcat complet în timp ce se afla în pat peste sora sa, de asemenea, dezbrăcată de pantaloni, a văzut că aceasta suspina şi îi spunea să o lase în pace.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 05 aprilie 2012 efectuat de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara a concluzionat că minora suferă de o uşoară întârziere în dezvoltarea mintală însă aceasta a relatat medicilor că primul act de viol a avut loc de revelionul 2011/2012.

Totodată, în acelaşi act medical s-a mai constatat că victima nu cunoaşte noţiunea de ejaculare dar a descris la nivel senzitiv un lichid care s-a scurs din agresor cu acest prilej, a descris mai multe acte materiale de viol desfăşurate în cauză, precizând că de fiecare dată inculpatul a folosit forţa pentru a o viola, ameninţând-o că dacă va spune cuiva despre cele petrecute „se va întâmpla ceva rău pentru ea”.

Prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că minora prezintă caractere sexuale corespunzătoare vârstei biologice, că la primul act de viol aceasta nu a înţeles ce i se întâmplă, realizând însă că este ceva rău când a simţit durere în timpului actului sexual, discernământul acesteia fiind absent în momentul comiterii faptei.

De asemenea, atitudinea nesinceră a recurentului inculpat, privind întreţinerea prin constrângere de raporturi sexuale cu partea vătămată minoră este relevată şi prin concluziile raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 20 martie 2012 ale I.P.J. Caras Severin - Serviciul Criminalistic. în acest sens s-a constatat că la întrebările relevante referitoare la faptul dacă inculpatul a întreţinut relaţii sexual cu minora, dacă a constrâns-o sau dacă a obligat-o să facă sex cu el, răspunsurile inculpatului au evidenţiat modificări care sunt interpretate ca indici cerţi a comportamentului simulat al subiectului, ceea ce conduce la concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol în modalitatea expusă în actul de sesizare al instanţei.

Concluziile acestei constatări tehnico-ştiinţifică prezintă relevanţă deosebită pentru cauză, întrucât chiar inculpatul a solicitat încuviinţarea acestei probe în apărarea sa, aceasta coroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.

Totodată, împrejurarea că pe pantalonii victimei nu au fost evidenţiate caractere genetice din profilul de referinţă al inculpatului, se apreciază că aceasta nu este în măsură să excludă vinovăţia acestuia având în vedere că perechea de pantaloni a victimei a fost ridicată la data de 05 martie 2012, ultimul act sexual având loc la data de 28 februarie 2012, fiind posibil ca datorită trecerii timpului urmele biologice să fie alterate.

Conform raportului de constatare medico-legală din 09 martie 2012 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara, în urma examinării minorei P.D.F. s-a constatat că aceasta „prezintă o deflorare incompletă a cărei vechime nu poate fi stabilită”.

În acelaşi act medical se concluzionează că partea vătămată prezintă un himen inelar şi o deflorare incompletă, că aceasta nu prezintă semne de violenţă pe cap, gât, trunchi şi membre sunt aspecte ce nu prezintă relevanţă sub aspectul reţinerii vinovăţiei inculpatului şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol reţinută în sarcina acestuia.

Astfel, pentru existenţa infracţiunii de viol nu trebuie să existe o deflorare completă, acestea fiind particularităţi fiziologice diferite de la o persoană la alta.

Cât priveşte lipsa semnelor de violenţă aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel acestea nu înlătură vinovăţia inculpatului în contextul în care ultimul act sexual a avut loc la data de 28 februarie 2012, iar minora a fost examinată la data de 09 martie 2012, perioada de timp scursă având evident efecte asupra posibilelor leziuni suferite de minoră.

Apărarea inculpatului s-a axat pe discreditarea părţii vătămate minore şi a mamei acesteia, P.A., încercând să inducă ideea că partea vătămată pe fondul retardului mintal ar fi fost influenţată să declare fapte neadevărate şi că a fost folosită de mama sa în scop de răzbunare.

Instanţele de fond şi apel în mod corect au respins această apărare în contextul în care partea vătămată, fiind audiată nemijlocit instanţa a constatat că aceasta se exprimă coerent, a răspuns pertinent la întrebări, a relatat cursiv întâmplări care în mod cert i s-au întâmplat.

În raport de argumentaţia prezentată mai sus, Înalta Curte constată că fapta inculpatului P.V. care în perioada 31 decembrie 2011 - 26/27 februarie 2012, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a-şi exprima voinţa, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părţii vătămate, a întreţinut relaţii sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., minoră care se afla în îngrijirea inculpatului şi profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu şi de handicapul de care suferă minora, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., atât sub aspectul laturii obiective cât şi sub aspectul laturii subiective.

Prin urmare, înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă şi instanţa de apel prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză analizate detaliat cu ocazia examinării criticilor formulate de inculpatul P.V. a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) si alin. (3) C. Pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. Pen si art. 37 alin. (1) lit. b) C. Pen.

Faţă de aceste considerente, înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V.

În baza art. 385¹⁷alin. (4) C. proc. pen. cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 11 aprilie 2012 la 06 septembrie 2013.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 11 aprilie 2012 la 06 septembrie 2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2025/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2664/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2664/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2670/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs