ICCJ. Decizia nr. 2845/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2845/2013
Dosar nr. 3366/108/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad nr. 90 D/P/2011 înregistrat la Tribunalul Arad la data de 24 aprilie 2012 au fost trimişi în judecată inculpaţii M.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată şi inculpatul G.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.
Prin sentinţa penală nr. 170 din 14 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2540/108/2012 s-a soluţionat acţiunea penală privind pe inculpatul M.A. şi s-a disjuns acţiunea penală privind pe inculpatul G.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.
În faza de urmărire penală inculpatul G.S. nu a recunoscut comiterea faptei.
În faţa instanţei, în prezenţa apărătorului ales, inculpatul G.S. a arătat că nu doreşte să uzeze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nu a dorit să dea declaraţie, prevalându-se de dreptul la tăcere conferit prin dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 301 din 7 august 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3366/108/2012, în baza 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
La data de 6 septembrie 2010 B.C.C.O., Brigada Cluj Napoca, s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că pe raza judeţelor Cluj şi Arad acţionează o grupare de traficanţi şi consumatori iliciţi de droguri de mare risc, respectiv cocaină şi amfetamină din care face parte o persoană neidentificată, cu domiciliul în municipiul Arad. În baza ordonanţei din 6 septembrie 2010 dată în Dosarul nr. 246 D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Cluj, s-a autorizat folosirea investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” şi a colaboratorului cu nume de cod „K.M.”, pe o perioadă de 60 zile, ordonanţă prelungită la 5 noiembrie 2010, pentru încă 30 zile. Prin ordonanţa din 6 decembrie 2010 dată în acelaşi dosar s-a dispus prelungirea autorizării folosirii investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” pentru o perioadă de 30 zile şi autorizarea folosirii a colaboratorului sub acoperire cu nume de cod „P.I.”, pentru aceeaşi perioadă. Autorizarea viza procurarea de către investigatorul acoperit cu nume de cod „U.C.” şi colaboratorul acestuia cu nume de cod „P.I.” a cantităţilor de 1 kg cocaină şi 1 kg de amfetamină de la persoana suspectată şi de la alte persoane din anturajul său.
S-a mai reţinut că în aceste condiţii, în data de 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.” împreună cu colaboratorul sub acoperire cu nume de cod „P.I.” s-au deplasat pe raza localităţii L. judeţul Arad, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. În acest sens, colaboratorul a luat legătura telefonic cu numitul M.A., care i-a spus să se întâlnească cu numitul „G.S.”, pentru a-i preda drogurile. În localitatea L., investigatorul a predat colaboratorului suma de 200 RON în vederea cumpărării autorizate de droguri şi a supravegheat întâlnirea dintre acesta şi numitul „G.S.”, întâlnire după care, colaboratorul a predat investigatorului 20 buc. comprimate de culoare albă pe care le-a primit de la numitul „G.S.”, pentru suma de 200 RON.
Prima instanţă a constatat că prin procesul verbal de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri încheiat la 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire „U.C.” a consemnat primirea de la colaboratorul „P.I.” a 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care acesta le-a obţinut de la o persoană neidentificată cu numele de G.S., cu suma de 200 RON. Aceste comprimate au fost predate de către investigatorul sub acoperire „U.C.”, la data de 14 decembrie 2010, organelor de poliţie din cadrul B.C.C.O. Brigada Cluj-Napoca, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat la data de 14 decembrie 2010.
De asemenea, s-a reţinut că prin raportul de constatare din 22 decembrie 2010 întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor s-a constatat că proba înaintată în cauza privind pe numitul „G.S.” este constituită din 20 comprimate care conţin ca substanţă activă amfetamină, substanţă care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată.
Rezultatele investigaţiilor efectuate de organele de urmărire penală au fost consemnate în procesul-verbal încheiat la data de 15 decembrie 2010, din care rezultă că numitul M.A. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele de „G.S.” din localitatea L., ce utilizează postul telefonic cu nr. AA1.
S-a mai constatat că la data de 18 ianuarie 2012, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către făptuitorul G.S. a infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată şi art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.
Totodată s-a reţinut că prin rezoluţia din 21 martie 2012, dată în Dosarul nr. 90 D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de G.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, constând în aceea că, în data de 14 decembrie 2010, în oraşul L., judeţul Arad, a intermediat vânzarea fără drept, de droguri de mare risc între învinuitul M.A. şi colaboratorul sub acoperire P.I., pentru suma de 200 RON.
Conform art. 1 C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că scopul procesului-penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, s-a reţinut că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
S-a constatat că legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi din procesul penal.
Totodată, prima instanţă a reţinut că în C. proc. pen., prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
S-a constatat că toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
De asemenea, s-a considerat că probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Prima instanţă a constatat că inculpatul G.S. a fost consecvent în declaraţiile date, declarând la data de 3 aprilie 2012, în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului ales, că nu îşi aminteşte ca la data de 14 decembrie 2010, să fi intermediat o tranzacţie de droguri de mare risc între M.A. şi P.I., pentru care să fi încasat suma de 200 RON. A arătat că a consumat ocazional droguri uşoare, numitul M.A. oferindu-i ţigări cu cannabis pentru „a trage câteva fumuri”.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, s-a reţinut că inculpatul G.S. a arătat că nu recunoaşte comiterea faptei de care este acuzat şi nu a efectuat nici o tranzacţie cu droguri în 14 decembrie 2010.
Reţinându-se prevederile art. 69 C. proc. pen., conform cărora declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, s-a constatat că inculpatul G.S. nu a recunoscut niciodată că a fost implicat în traficul de droguri, susţinere care se coroborează cu declaraţiile date de coinculpatul M.A., la 2 aprilie 2012, în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului ales şi a interpretului de limbă turcă.
S-a mai reţinut că ulterior, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 23 aprilie 2012, coinculpatul M.A., a declarat că recunoaşte toate faptele reţinute în sarcina sa, inclusiv fapta din 14 decembrie 2010, de care nu şi-a amintit cu ocazia audierilor anterioare, susţinând că doreşte în faţa instanţei să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. Această declaraţie a fost apreciată de către prima instanţă ca fiind nu numai „pro causa” dar şi neverosimilă şi a fost înlăturată.
Tribunalul a constatat că investigatorul cu nume de cod „U.C.” prin raportul întocmit la 6 aprilie 2012 a prezentat activitatea desfăşurată la 14 decembrie 2010, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. A menţionat că i-au fost prezentate planşe foto şi i-a recunoscut pe M.A. şi G.S., ca fiind persoanele cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat şi încheiat tranzacţia cu droguri din data de 14 decembrie 2010 în localitatea L., judeţul Arad.
De asemenea, s-a constatat că prin procesul-verbal încheiat la 22 martie 2012 s-a procedat la citirea declaraţiei colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, acesta arătând că, în data de 14 decembrie 2010, s-a deplasat împreună cu investigatorul cu nume de cod „U.C.”, în localitatea L. judeţul Arad şi după ce a vorbit la telefon cu numitul M., acesta l-a trimis să se întâlnească cu „G.S.” pentru a-i preda marfa. I-a dat acestuia suma de 200 RON şi a primit 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care le-a predat imediat investigatorului sub acoperire. Substanţele respective îi aparţineau lui M., fiind aduse de către acesta din Olanda şi depozitate la numitul „G.S.” cu care a efectuat în mod direct tranzacţia. A precizat că i-au fost prezentate planşe foto cu numiţii M. şi G.S. şi i-a recunoscut în persoana numiţilor M.A. şi G.S.
În cursul judecăţii, instanţa de fond a admis cererea de audiere a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” şi a colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, conform exigenţelor unui proces echitabil, în accepţiunea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a procedat la audierea, în condiţiile prevăzute de art. 862 C. proc. pen., a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, ocazie cu care s-a reţinut că acesta a menţinut cele precizate în raportul întocmit. A menţionat că l-a recunoscut pe inculpatul G.S. după planşa foto, fără a fi întocmit un proces-verbal în acest sens. Totodată, prima instanţă a reţinut că acesta a precizat că s-a efectuat un control corporal asupra colaboratorului sub acoperire dar nu s-a încheiat un proces-verbal. Deci, din declaraţia investigatorului sub acoperire, prima instanţă a considerat că a rezultat că acesta nu a intrat în contact cu inculpatul G.S., că informaţiile din raportul întocmit în cauză le-a aflat de la colaboratorul sub acoperire.
Referitor la ascultarea colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, s-a reţinut că s-a depus la dosarul cauzei, de către procuror, un înscris din care rezultă că acesta nu poate fi prezentat instanţei pentru audiere întrucât este plecat din ţară şi nu se cunoaşte data întoarcerii.
Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu se află procesul-verbal de percheziţie corporală a colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, anterior şi ulterior tranzacţiei cu inculpatul G.S., percheziţie care era obligatorie. De asemenea, s-a constatat că nu se regăseşte procesul-verbal de predare de către investigatorul sub acoperire către colaborator a sumei de 200 RON, folosită pentru cumpărarea drogurilor, bancnotele trebuind să fie marcate şi înseriate.
Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat că, contrar susţinerilor investigatorului şi colaboratorului sub acoperire, la dosarul cauzei nu s-a depus procesul-verbal de recunoaştere după planşa foto a inculpatului G.S. sau procesul-verbal de identificare a acestuia.
Deşi s-a reţinut că fapta dedusă judecăţii a fost comisă la 14 decembrie 2010, s-a constatat că raportul investigatorului sub acoperire a fost întocmit la 6 aprilie 2012, iar procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire s-a încheiat la 22 martie 2012.
S-a mai reţinut că în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nici o condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţia şi de a pune întrebări martorului. Prin urmare, s-a reţinut că condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceştia să fi fost ascultaţi de către instanţă şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale şi de a le pune întrebări.
În acest context, prima instanţă a apreciat că doar datele rezultate din depoziţiile investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, în lipsa coroborării cu alte probe ale cauzei, nu pot fundamenta convingerea clară, neechivocă, fără nici un dubiu de vinovăţie a inculpatului G.S.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, s-a considerat de către tribunal că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
S-a reţinut că regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, s-a mai reţinut că regula „in dubio pro reo” este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca instanţa să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta dedusă judecăţii).
Pornind de la aceste considerente, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul G.S. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinţei penale nr. 301 din 7 august 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3366/108/2012 a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, criticând-o ca netemeinică şi solicitând condamnarea inculpatului G.S. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
În motivarea apelului, s-a arătat că în cauză există probe temeinice de vinovăţie care conturează implicarea inculpatului G.S. în activitatea infracţională, respectiv: declaraţiile coinculpatului M.A., cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală de către procuror, la judecata în primă instanţă, cât şi în calea de atac a apelului în care s-a pronunţat decizia penală din 16 august 2012 în Dosarul nr. 2540/108/2012 al Curţii de Apel Timişoara, declaraţii în care acesta afirma că tranzacţia din data de 14 decembrie 2010 cu colaboratorul sub acoperire P.I. a fost intermediată personal de către inculpatul G.S.; raportul investigatorului sub acoperire U.C. şi procesul-verbal de audiere al acestuia din data de 31 iulie 2012 în faţa Tribunalului Arad, din care rezultă că persoana care i-a predat 20 comprimate de culoare albă colaboratorului P.I. este numitul „G.S.”; procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire P.I. şi citirea declaraţiei dată de acesta în faţa instanţei de judecată, potrivit procedurii reglementate la art. 327 alin. (3) C. proc. pen., în esenţă acesta confirmând că operaţiunea cu droguri de mare risc din data de 14 decembrie 2010 a încheiat-o direct cu inculpatul G.S., pe care l-a recunoscut după planşele foto prezentate de organele de anchetă; ordonanţa de autorizare a folosirii investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi de autorizare a procurării de droguri nr. 246/D/P/2010 a D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Cluj, însoţită de procesele-verbale de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri din data de 14decembrie 2010, întocmite de lucrători din cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 22 decembrie 2010 al Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor Cluj-Napoca din care rezultă că proba înaintată privind pe numitul „G.S.” este constituită din 20 comprimate ce conţin ca substanţă activă amfetamină, drog de mare risc ce face parte din tabelul Anexă nr. II din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată; procesul-verbal de investigaţii din 15 decembrie 2010 al B.C.C.O. Cluj-Napoca din care reiese faptul că „M.A. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele G.S. din localitatea Lipova care utilizează postul telefonic cu numărul AA1”, acest număr aparţinând inculpatului G.S., folosit în activitatea infracţională şi pus sub interceptare de către Tribunalul Arad prin autorizaţiile din 20 ianuarie 2012, respectiv din 17 februarie 2012; conexiunile cu accente infracţionale existente între inculpatul M.A. şi inculpatul G.S. rezultând, pe de o parte din declaraţia din data de 3 aprilie 2012 („pe M.A. îl ştiu fiind cunoştinţă cu acesta. Ocazional împreună cu el fumam iarba adusă de M., fără să îmi perceapă bani pentru ea. Ştiam că M. este consumator de droguri, pe care le aducea din Olanda. Eu personal am consumat doar droguri uşoare, respectiv iarbă, numitul M. oferindu-mi ţigări cu cannabis din care să trag şi eu fumuri. LA Km 43 de pe DN 7, împreună cu H.O. şi M. am consumat doar de două ori ţigări cu cannabis şi încă o dată în aceeaşi formulă la o ieşire la iarbă verde”), iar pe de altă parte din procesele-verbale de redare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre cei doi purtate în intervalul 6-11 februarie 2012.
S-a mai arată în motivele de apel că în pofida acestor probe şi mijloace de probă evidente şi categorice, inculpatul G.S. a declarat în faza de urmărire penală că nu îşi aminteşte ca în data de 14 decembrie 2010 să fi intermediat o tranzacţie de droguri de mare risc între M.A. şi P.I. în oraşul L., judeţul Arad şi să fi încasat pentru aceasta suma de 200 RON, iar în faza de cercetare judecătorească inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen., prin urmare s-a considerat că existând suficiente probe de vinovăţie, inculpatul G.S. nici măcar nu a uzat de dreptul de a proba lipsa lor de temeinicie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 20/A din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut în esenţă că în apel , inculpatul G.S. nu a dorit să dea declaraţie şi a fost audiat martorul M.A. S-a mai constatat că, în raport cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., sentinţa penală nr. 301 din 7 august 2012 pronunţată de Tribunalul Arad este legală şi temeinică, prima instanţă efectuând o analiză completă şi amplă a probatoriului, analiză pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o ca fiind pertinentă.
S-a constatat că, singurele probe care au condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, prin actul de sesizare a instanţei, sunt declaraţiile colaboratorului sub acoperire P.I. şi ale investigatorului sub acoperire U.C., precum şi ale coinculpatului M.A., care a recunoscut faptele conform art. 3201 C. proc. pen., împotriva sa pronunţându-se o soluţie de condamnare. Pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a mai argumentat că potrivit art. 22 din Legea nr. 143/2000: „1) Poliţiştii din formaţiunile de specialitate, care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi. 2) Actele încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora, prevăzuţi la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.”; însă acestea nu pot constitui singurele probe în stabilirea vinovăţiei unui inculpat. În acest sens, C.E.D.O. a statuat că (cauza Kostowski c. Olanda): „Convenţia nu împiedică folosirea ca surse, în cadrul fazei investigative a procedurilor penale, a informatorilor anonimi, însă utilizarea ulterioară a declaraţiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare constituie o problemă diferită. Dacă declaraţiile anonime au contribuit într-o manieră determinantă la pronunţarea unei condamnări, dreptul la apărare este limitat de o manieră incompatibilă cu garanţiile art. 6 din Convenţie.” Declaraţiile date succesiv de către colaboratorul şi investigatorul sub acoperire au fost în mod temeinic şi legal evaluate de prima instanţă, constatându-se că procesele-verbale au fost întocmite la aproape doi ani distanţă faţă de data comiterii faptei imputate inculpatului G.S., că recunoaşterea acestuia după fotografie nu a fost consemnată într-un proces-verbal în care să se prezinte modul în care s-a desfăşurat această procedură. În motivele de apel, s-a invocat în probaţiune raportul întocmit de investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, în care acesta a arătat: „Menţionez faptul că mi-au fost prezentate planşe foto cu numiţii M. şi G.S., pe care i-am recunoscut în persoana numiţilor M.A. şi G.S., cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat şi încheiat tranzacţia cu droguri din data de 14 decembrie 2010 în oraşul L., judeţul Arad.” În acelaşi raport, s-a consemnat: „Menţionez faptul că din discuţiile purtate de către colaborator cu M.A. (M.) acesta i-a spus că el este proprietarul mărfii (al drogurilor) dar că o depozitează la numitul G.S.” Pe de altă parte, în faţa primei instanţe, acelaşi investigator a relatat că: „Legătura între P.I. şi inculpatul G.S. s-a făcut prin intermediul lui M.A. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc într-un imobil din centrul oraşului L. Nu pot să dau detalii referitoare la locul de unde supravegheam tranzacţia întrucât sunt specifice activităţii de urmărire”. Raportat la declaraţia investigatorului sub acoperire, în mod corect prima instanţă a constatat că acesta nu a avut contact direct cu persoana care a predat drogurile colaboratorului, nici instanţa de apel neavând convingerea că avea suficiente date ca după o perioadă lungă de timp să-l poată recunoaşte de pe planşa fotografică.
În ceea ce priveşte procesele-verbale de redare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpatul G.S. şi M.A. din perioada 6-11 februarie 2012, la care s-a făcut trimitere în motivele de apel, instanţa a constatat că acestea nu sunt relevante în raport cu acuzaţia ce se aduce inculpatului în speţă, convorbirile fiind la mult timp după data faptei (14 decembrie 2000) şi din acestea nerezultând vreo colaborare sub aspectul traficului de droguri. De altfel, nici una dintre persoanele sus menţionate nu a negat în vreun moment faptul că se cunoşteau, mai mult inculpatul G.S. arătând că a consumat ocazional droguri puse la dispoziţie de către M.A., ceea ce însă nu poate duce automat la concluzia că îl şi ajuta să distribuie droguri.
În declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul M.A. a susţinut că a lăsat drogurile în speţă în locuinţa inculpatului G.S., „lângă televizor, nu erau chiar la vedere”; că fiind plecat în Olanda, l-a sunat pe inculpat şi i-a supus să ia pachetul de acolo şi să le predea unui prieten care îl contactase telefonic, însă că nu i-ar fi menţionat inculpatului că ar fi vorba de droguri. Martorul a mai arătat în ceea ce priveşte acest aspect, al cunoaşterii conţinutului pachetului de către inculpatul G.S., că: „nu pot fi sigur în totalitate că a avut cunoştinţă despre acest lucru, întrucât se aflau într-o hârtie, iar hârtia în plastic.”
S-a concluzionat că, în raport cu probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul s-a făcut vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nerezultând că acesta ar fi fost într-adevăr persoana care a predat drogurile către colaboratorul sub acoperire şi nici că ar fi avut cunoştinţă despre conţinutul pachetului care le conţinea.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timişoara criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului de şedinţă consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru netemeinicie, aprecierea greşită a probelor şi greşita achitare a inculpatului în pofida probelor de vinovăţie (cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.), respectiv: declaraţia inculpatului M.A. de recunoaştere a tuturor faptelor, dată în cursul urmăririi penale, declaraţiile date de acelaşi inculpat în faţa primei instanţe şi în apel, raportul investigatorului sub acoperire U.C., procesul-verbal de audiere a acestuia de prima instanţă, procesul verbal de audiere a colaboratorului „P.I.”, citirea declaraţiei sale în primă instanţă, s-a mai invocat, totodată, greşita reţinere a neefectuării percheziţiei colaboratorului înainte şi după tranzacţie, întrucât există ordonanţa de autorizare pentru folosire a investigatorului, a colaboratorului, fiind autorizată cumpărarea de droguri şi încheindu-se proces-verbal de consemnare a efectuării acestei cumpărări. Sub aspectul probelor care în opinia parchetului confirmă vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii pentru care inculpatul G.S. a fost trimis în judecată au mai fost indicate: raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din care reiese compoziţia tabletelor predate de inculpat, procesul-verbal din 15 decembrie 2010, declaraţia inculpatului G.S., proces-verbal de redare a convorbirilor interceptate purtate de inculpatul G.S., declaraţia inculpatului M.A. în faţa instanţei de apel, acestea demonstrând în opinia parchetului cel puţin comiterea infracţiunii prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000. S-a mai arătat că inculpatul nu a fost în măsură să îşi susţină convingător nevinovăţia şi s-a prevalat de dreptul la tăcere.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 3856 C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează.
Din verificarea actelor dosarului şi a hotărârilor anterior pronunţate, precum şi în urma propriei interpretări dată probelor administrate în cauză, în cursul urmăririi penale şi, în parte, readministrate în cursul judecăţii, în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, instanţa de recurs constată că soluţia de achitare a inculpatului G.S. este legală, temeinică şi riguros argumentată.
Se constată astfel că în cauză, parchetul nu a făcut dovada, prin probe certe şi indubitabile că inculpatul G.S. a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, dovezile pe care acutarea s-a întemeiat nefiind apte a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului, astfel încât în mod just instanţele, prin hotărârile pronunţate, au făcut aplicarea principiului „in dubio pro reo”.
Se reţine, că probele invocate de acuzare în susţinerea soluţiei de condamnare solicitată a se pronunţa nu dovedesc, mai presus de orice dubiu, vinovăţia inculpatului şi comiterea de către acesta a infracţiunii imputate. În mod corect instanţele au apreciat că investigatorul sub acoperire nu a avut contact direct cu persoana care ar fi predat drogurile colaboratorului identificat sub numele de „P.I.” întrucât declaraţia investigatorului este lapidară şi nerelevantă sub acest aspect, investigatorul acoperit limitându-se la a menţiona că a supravegheat vânzarea drogurilor, că aceasta s-a desfăşurat într-un imobil din oraşul L., dar că nu poate furniza detalii privind locul de unde s-a efectuat supravegherea, fiind deci posibil ca acesta să nu perceapă direct şi/sau în mod corect fizionomia vânzătorului pentru a-l putea identifica.
În ceea ce priveşte colaboratorul identificat sub numele de „P.I.” acesta nu a putut fi niciodată audiat de instanţă, Parchet, nefiind în măsură să-l prezinte deşi avea această obligaţie, iar apărarea nu a fost în nici un moment în măsură să-i adreseze (chiar indirect sau în absenţa martorului) întrebări pentru o reală şi efectivă exercitare a dreptului la apărare.
Se reţine, totodată, că declaraţia dată de colaboratorul amintit nu a fost susţinută de perchiziţionarea sa sale anterior şi ulterior livrării supravegheate de droguri, spre a se stabili indubitabil că inculpatul G.S. a fost persoana care i-a vândut cantitatea de droguri avută în vedere de acuzare. Sub acest aspect, nu pot fi primite susţinerile parchetului ce tind la a demonstra că o atare percheziţie nici nu era necesară, deoarece aceasta era singura probă aptă a stabili realizarea operaţiei de livrare a drogurilor.
De asemenea, se va avea în vedere că martorul colaborator a fost audiat abia la data de 22 martie 2012, la mai mult de un an de la pretinsa comitere a infracţiunii, iar citirea declaraţiei sale în faţa primei instanţe nu poate echivala, contrar aprecierii sugerată de parchet nemijlocitei administrări a probei.
Referitor la declaraţiile numitului M.A. (audiat în cauză în calitate de martor şi cu privire la care, în acelaşi dosar de urmărire, se dispune trimiterea în judecată alături de inculpatul G.S., pentru ca apoi instanţa să dispună condamnarea, făcând aplicarea art. 3201 C. proc. pen.) acestea nu sunt apte să probeze vinovăţia inculpatului G.S. întrucât, pe de o parte, până la momentul prezentării materialului de urmărire, martorul a negat constant fapta din 14 decembrie 2010, iar în declaraţia dată în apel a arătat că nu i-a predat inculpatului G.S. droguri pentru distribuire sau predare altor persoane, iar pachetul de droguri lăsat acestuia în iulie 2010 avea un conţinut despre care nu se poate afirma cert că era cunoscut inculpatului G.S.
În ceea ce priveşte convorbirile telefonice la care parchetul a făcut referire, se constată că acestea datează din 6 şi 7 februarie 2012 şi din 11 februarie 2012, având un conţinut irelevant probării faptelor imputate inculpatului G.S., simpla împrejurare (necontestată de părţi) că cele două persoane se cunoşteau, sau că inculpatul G.S. consuma ocazional droguri de la inculpatul M.A. neputând dovedi săvârşirea infracţiunii reţinută prin rechizitoriu.
Sub aspectul soluţiei dispusă de instanţe referitor la numitul M.A., care s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi a recunoscut faptele reţinute prin rechizitoriu, se constată că aceste elemente nu prezintă televanţă prin prisma necesităţii stabilirii situaţiei inculpatului G.S. şi a implicării, sau neimplicării sale în comiterea faptei imputate, aceasta deoarece în sarcina numitului M.A. s-a reţinut o situaţie de fapt distinctă şi complexă şi întrucât poziţia sa cu privire la raporturile avute cu inculpatul G.S. a fost clar exprimată în instanţa de apel, cum s-a arătat anterior.
Rezultă, aşadar, că instanţele au stabilit just că acuzarea nu a fost în măsură să probeze temeinicia solicitării sale de condamnare a inculpatului G.S. şi nici vinovăţia acestuia în comiterea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi nici a altei infracţiuni, contrar celor sugerate în recurs.
Soluţia de condamnare propusă de parchet nu s-ar fi putut întemeia decât pe probe indirecte, incerte, administrate în condiţii ce nu răspundeau exigenţelor asigurării efectivei exercitări a dreptului la apărare, pe declaraţia unui investigator acoperit despre care nu există certitudinea că a perceput direct implicarea inculpatului în comiterea faptei, pe declaraţia unui colaborator ce nu a putut fi interogat de apărare şi nici de instanţe pentru că ulterior nu a mi putut fi identificat şi depistat de Parchet şi în pofida eforturilor depuse de instanţe), sau pe declaraţiile inculpatului ce a negat constant comiterea infracţiunii imputate, ceea ce este, neîndoielnic, inadmisibil.
Organul de urmărire avea obligaţia să îşi exercite activitatea şi din oficiu atribuţiile, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor, iar în vederea atingerii scopului procesului penal, prevăzut de art. 1 C. proc. pen., să lămurească pe deplin cauza pe bază de probe, administrate în favoarea şi defavoarea inculpatului potrivit dispoziţiilor art. 62, 65 C. proc. pen. Pe tot parcursul procesului penal inculpatul beneficia de prezumţia de nevinovăţie, neavând obligaţia să-şi dovedească nevinpvăţia (conform art. 66 C. proc. pen.) şi nici să se autoincrimineze, acesta reprezentând un aspect esenţial şi central al noţiunii de proces echitabil. Astfel, apare ca inacceptabilă susţinerea acuzării în sensul că inculpatul s-a prevalat de dreptul al tăcere şi nu a putut să îşi afirme cu convingere nevinovăţia, sarcina probării acuzaţiei revenind organului de urmărire şi nu inculpatului.
Totodată nu se poate admite ca soluţia de condamnare să se întemeieze decisiv şi preponderent pe declaraţiile unui martor ce avea calitatea de colaborator şi căreia nici apărarea şi nici instanţele nu i-au putut adresa întrebări în nicio etapă procesuală, aceasta încălcând atât imperativul administrării şi, deci perceperii probelor în mod nemijlocit de instanţă, cât şi pe cel al exercitării reale a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, ceea ce, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (a se vedea, de exemplu, cauza Lüdi vs.Elveţia, hotărârea din 15 iunie 1992) constituie o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi constituie, deci, o practică inadmisibilă şi inacceptabilă.
Faţă de elementele şi argumentele anterior expuse se constată că soluţia dispusă de prima instanţă a fost just menţinută în apel, decizia acestei instanţe fiind legală, temeinică şi riguros motivată, fundamentându-se pe o corectă şi completă analiză a probelor dosarului şi o justă interpretare a principiilor de drept incidente în speţă, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timişoara va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 20/A din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul G.S.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2824/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 285/2013. Penal → |
|---|
