ICCJ. Decizia nr. 2824/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2824/2013
Dosar nr. 6998/120/2012
Şedinţa publică din 23 septembrie 2013
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 449 din 4 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dămboviţa, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului N.E. la 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, făcându-se, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii inculpatului de 24 de ore, conform ordonanţei procurorului din 18 martie 2010 dată în Dosarul nr. 240/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
S-a luat act că părţile vătămate F.I. şi F.G. nu s-au constituit părţi civile, iar, în baza art. 14 şi 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi la art. 998-999 C. civ., inculpatul a fost obligat la plata către Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte a sumei de 10.438,474 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizarea numitului F.A. în Secţia de Chirurgie Generală, în perioada 28.01.2010-20.02.2010.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor genetice de la inculpatul N.E., la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar, în temeiul art. 191 alin. (1) Cod procedură penală, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
La Postul de Poliţie Doiceşti, a fost înregistrată, la data de 28.01.2010, o sesizare vizând agresiunile comise de persoane neidentificate asupra părţii vătămate F.A., găsit la domiciliul inculpatului cu leziuni care au impus internarea sa în Secţia Chirurgie generală a Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgovişte, decesul fiind înregistrat la data de 20 februarie 2010.
Prealabil expunerii împrejurărilor care au condus la decesul victimei, Tribunalul a subliniat încercarea constantă a inculpatului, pe parcursul urmăririi penale, de a transfera răspunderea vătămării corporale şi, ulterior, a morţii acesteia, pe seama unor persoane rămase neindentificate, care ar fi exercitat violenţe asupra sa, în ciuda faptului că, aşa cum în mod corect a reţinut şi procurorul, actele de urmărire penală efectuate în cauză au confirmat, situaţie recunoscută în totalitate de către inculpat în faţa primei instanţe, că moartea violentă a lui F.A. a fost cauzată exclusiv de loviturile pe care acesta i le-a aplicat în cadrul conflictului spontan izbucnit între ei, cel mai probabil pe fondul consumului exagerat de băuturi alcoolice.
În acelaşi timp însă, pentru o conturare corectă a situaţiei de fapt care a precedat vătămarea corporală a numitului F.A., Tribunalul a apreciat necesar să precizeze că victima şi inculpatul erau prieteni şi că, având o situaţie materială precară, au convenit, la începutul iernii anului 2009, să se mute împreună, F.A. fiind găzduit de către N.E. la domiciliul său din comuna D., judeţul Dâmboviţa.
Analizând probele administrate în cauză, judecătorul fondului a stabilit că, în ziua de 27 ianuarie 2010, cei doi au gospodărit împreună în locuinţă, iar după amiază au consumat băuturi alcoolice, primele discuţii în contradictoriu apărând cel mai probabil seara, după ce s-au retras în casă. În prima fază a cercetărilor, varianta oferită de inculpat a fost aceea că F.A. a plecat de la domiciliul său în după-amiaza zilei de 27 octombrie 2010, în jurul orelor 16:00, pentru a hrăni un câine, şi că nu a mai ajuns acasă până la orele 21:00, situaţie în care a plecat să îl caute, presupunând că întârzie pe la vreo cârciumă. L-a găsit într-un târziu căzut pe partea dreaptă a drumului, la aproximativ 100 metri de locuinţa sa, l-a ajutat să se ridice şi l-a sprijinit să se întoarcă în domiciliul său, unde a putut să observe că „era umflat la faţă în zona obrajilor”. Potrivit susţinerilor inculpatului, F.A. a refuzat să-i spună ce a păţit şi s-a comportat agresiv, înjurându-l şi încercând să-l lovească. Această din urmă susţinere nu a fost, însă, reţinută de procuror, având în vedere că, în general, inculpatul şi victima se înţelegeau bine, că F.A. suferea de „sechele fibronodulare LSS post TBC”, diagnostic stabilit la ultimul consult pneumologic, iar foaia de observaţie clinică şi raportul medico-legal de etapă întocmit la data de 2 februarie 2010 au reliefat imposibilitatea sa de a riposta sau de a comunica în mod explicit, fiind evident că atât capacitatea sa fizică, cât şi vorbirea şi funcţiile locomotorii îi erau alterate, situaţie în care apare ca inexplicabilă reacţia lui ulterioară violentă. Astfel, cele două acte medicale au indicat că victima suferise un traumatism facial, cu dublă fractură de mandibulă, aspect consemnat la examenul chirurgie BMF, neexplorată radiologie (confirmată ulterior prin examenul necroptic al cadavrului), când s-a semnalat o mobilitate anormală la nivelul corpului, ramului orizontal drept mandibular şi gonionului stâng, mobilitate acompaniată de crepitaţii osoase, în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală şi examenul extern din raportul de necropsie.
Inculpatul a recunoscut incidentul din locuinţa sa, în cursul căruia a folosit pentru a o agresa pe victimă o bucată de lemn cu care i-a aplicat 5-6 lovituri „pe tot corpul”, producându-i astfel multiple leziuni traumatice elementare, echimoze, hematoame extinse şi excoriaţii pe corp, trunchi şi membre, însoţite de fracturi costale, traumatism cranio-cerebral şi cranio-facial, cu multiple echimoze, hematoame şi fracturi de viscero-craniu şi hemoragie meningo-cerebrală, asociată cu leziuni hipoxice cerebrale, toate acestea rezultând din raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit în cauză.
În succesiunea evenimentelor, Tribunalul a reţinut că, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 2010, F.A. a fost găsit într-o situaţie critică de martorul B.C.C., care intenţiona să-i cheme la muncă, în imposibilitate de a închide gura sau de a vorbi, fiind evidente semnele faciale ale unei agresiuni. Martorul a întrebat ce s-a întâmplat, însă inculpatul, aflat în vădită stare de ebrietate, nu i-a furnizat nicio explicaţie.
Informaţii edificatoare în legătură cu tratamentul aplicat persoanei pe care o găzduia au fost furnizate tot de către inculpat, care a recunoscut că l-a imobilizat pe F.A., căruia i-a legat picioarele cu un şiret în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 2010, sub pretextul că, în acest mod, l-a împiedicat să părăsească domiciliul său, faptul că manifestările sale au fost nejustificate şi agresive fiind dovedit şi de prezenţa pe suprafaţa mâinilor a unor excoriaţii, despre care a afirmat că i-ar fi fost produse cu un cuţit de către victimă, aspecte relatate tot de către martorul B.C.C.
Tribunalul a mai reţinut şi că, prin rapoartele de expertiză medico-legale întocmite în cauză la 2 februarie 2010 şi 11 februarie 2010, s-a concluzionat că leziunile cauzate victimei i-au pus în primejdie viaţa, necesitând 65-70 zile de îngrijiri medicale, şi că au fost produse prin loviri cu şi de corpuri dure, existând probabilitatea ca unele dintre traumatisme să fi fost rezultatul comprimării zonelor afectate între două planuri dure.
Potrivit raportului medico-legal de necropsie, moartea părţii vătămate a fost violentă, fiind cauzată de insuficienţa respiratorie acută, consecinţa unei bronhopneumonii, etapă terminală în evoluţia unui traumatism cranio-cerebral acut închis la un organism cu multiple tare organice.
Întrucât, la momentul avizării, comisia de specialitate din cadrul INML „M.M.” a recomandat efectuarea unei noi expertize medico-legale, pe baza tuturor documentelor medicale existente în cauză, a fost întocmit un nou raport, care a relevat că moartea lui F.A. a fost violentă, fiind rezultatul insuficienţei cardio-respiratorii de origine centrală prin edem meningo-cerebral accentuat, confirmat histopatologic, în evoluţia unei hemoragii meningo-cerebrale asociată cu leziuni hipoxice cerebrale (confirmate histopatologic pe material necropsie), consecinţa unui traumatism cranio-cerebral şi cranio-facial cu multiple echimoze, hematoame şi fracturi de viscerocraniu (orbito-sinusal stânga şi fractură dublă de mandibulă-ram orizontal drept angulo-mandibular stâng), complicat la data de 30 ianuarie 2010 cu comă posttraumatică gri-stop cardio-respirator resuscitat. Se mai specifică în acelaşi act că moartea victimei a intervenit în cadrul unui politraumatism cu fracturi costale şi multiple leziuni elementare-echimoze, hematoame extinse şi excoriaţii-la cap, trunchi şi membre, la un organism cu multiple leziuni cronice preexistente cardiovasculare, pulmonare şi hepato-renale, confirmate prin examenul histopatologic.
Tribunalul şi-a însuşit ideea menţionată în cuprinsul rechizitoriului, potrivit căreia consemnările care se regăsesc în procesul verbal întocmit la data de 28 ianuarie 2010, orele 13:30, de către organele de poliţie judiciară, în care apar redate discuţiile avute cu victima agresiunii la spital, ocazie cu care aceasta ar fi relatat că, în seara precedentă, după ce a consumat aproximativ ¼ litri vodcă în localul aparţinând AF S. din comuna D.,judeţul Dâmboviţa ar fi fost acostată de către două sau trei persoane necunoscute, care au lovit-o din spate cu pumnii şi picioarele şi cu obiecte contondente în zona capului, pe corp şi pe membre, şi că, în momentul în care a căzut, unul dintre atacatori ar fi realizat că au confundat-o cu o altă persoană, sunt în vădită contradicţie cu evoluţia sa medicală şi starea de rău menţionată în foaia de observaţie, care făceau imposibile citirea şi semnarea procesului verbal, cel agresat neputând în niciun caz să fie coerent, orientat în timp şi spaţiu şi neezitant în privinţa amănuntelor relatate, aşa cum a afirmat lucrătorul de poliţie care a întocmit actul la care s-a făcut trimitere.
Varianta oferită la un anumit moment al anchetei de către inculpat, cum că F.A. ar fi fost victima agresiunilor unor persoane necunoscute în stradă, a fost eliminată în mod corect de către procuror, determinat şi de faptul că, la cercetarea la faţa locului din 28 ianuarie 2010, ocazie cu care el ar fi indicat locul în care l-a găsit pe F.A., nu au fost descoperite urme de sânge, ci doar urme de încălţăminte de diferite dimensiuni pe zăpadă şi o cărare produsă de şinele unei săniuţe.
Soluţia adoptată s-a dovedit a fi cea corespunzătoare situaţiei reale, întrucât, la domiciliul inculpatului, au fost descoperite, pe faţa unui cearceaf plic care acoperea patul, pete brun roşcate cu aspect sanguinolent, ca şi pe faţa uşii cu deschidere în interiorul încăperii, care se continuau pe perete. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de către Serviciul Criminalistic din cadrul IPJ Dâmboviţa a confirmat că picăturile brun-roşcate descoperite pe uşă şi pe perete în locuinţa inculpatului s-au putut produce prin picurare (curgere) de lichid în plan perpendicular, la un unghi de 90°, de la o înălţime probabilă cuprinsă între 1,70 şi 0,20 metri în regim static, putând fi create de o persoană cu statură medie şi punct de origine al lichidului brun roşcat, probabil din regiunea superioară a corpului. S-a mai stabilit că urmele de materie cu aspect brun roşcat prezente pe faţa şi dosul cearceafului au fost create de stropi de lichid în proces dinamic prin împroşcare şi prin intermediul unui vector probabil ţesătură, obiect de îmbrăcăminte.
Totodată, pe faţa unui pantalon aparţinând inculpatului au fost descoperite mai multe urme cu formă neregulată şi aspect de strop şters, în privinţa cărora expertul criminalist a semnalat un mecanism de producere în proces dinamic prin împroşcare, de la o înălţime probabilă cuprinsă între 1,10-1,25 metri şi un unghi de 45-50°, având ca punct de origine un vector (probabil mână) balansat pe o traiectorie descendentă (de sus în jos) sau sursă primară de origine (probabil corp) balansată pe aceeaşi traiectorie. În egală măsură, s-a constatat de către expert că urmele de materie cu aspect brun roşcat de pe faţa şi spatele pantalonului inculpatului sunt stropi de lichid creaţi în proces dinamic prin împroşcare.
Coroborarea aprecierilor ştiinţifice reproduse anterior cu rezultatul reconstituirii efectuată în cauză a confirmat că, între inculpat şi partea vătămată, singura sursă generatoare de produs biologic sangvin din încăpere, a avut loc o confruntare, traumatismele faciale pe care aceasta din urmă le-a prezentat fiindu-i produse în interiorul locuinţei, iar nu în afara acesteia, aşa cum a încercat să convingă agresorul.
În ce priveşte susţinerea inculpatului potrivit căreia F.A. ar fi fost victima unei alte agresiuni comisă la fostul său loc de muncă în luna decembrie 2009, informaţie furnizată de martorul M.C., Tribunalul a arătat că aceasta s-a dovedit a fi nejustificată, fiind contestată de către martor, care a negat că ar fi discutat vreodată cu inculpatul despre un astfel de subiect, adăugând că F.A. era un om paşnic, procurorul înlăturându-o în mod just din orice antecedenţă cauzală a faptei.
A mai reţinut prima instanţă că verificările realizate de organele de poliţie în ziua de 28 ianuarie 2010, orele 16:00, la sediul AF S. de pe raza comunei D., judeţul Dâmboviţa şi audierea deţinătorilor acesteia, au relevat că partea vătămată nu a fost văzută pe parcursul zilei în local până la terminarea programului (care în perioada iernii se situa în jurul orelor 20:00, aspect reieşit din declaraţia martorului E.A.), aspect de natură să contrazică relatarea inculpatului că l-ar fi căutat pe F.A. în seara zilei de 27 ianuarie 2010 la bufetul „La colonelu” şi că l-ar fi descoperit căzut în drum, în timp ce se întorcea de la acest local.
În sprijinul acuzaţiei formulată împotriva inculpatului, Tribunalul a mai reţinut şi declaraţia martorului B.M., căruia acesta i-a spus că, în noaptea de 28 ianuarie 2010, s-a certat cu F.A. şi „s-au bătut de beţi şi proşti”, precum şi faptul că nu a fost identificată nicio persoană care să fi remarcat deplasarea inculpatului şi a victimei pe drumul public, pe distanţa de 70 de metri, de la locul indicat ca fiind cel al ridicării acesteia până la poarta locuinţei sale. Totodată, F.I. şi F.G., fratele şi cumnata victimei, au precizat, primul că, în ziua de 28 ianuarie 2010, orele 14:00, la o jumătate de oră după audierea sa de către organele de poliţie, aceasta nu putea vorbi când a fost întrebată dacă a fost bătută de către „G.”, dând din cap afirmativ şi lăsând să se înţeleagă printr-un gest semnificativ că nu a putut să reacţioneze, fiind legat, iar cea de-a doua că, la întrebarea sa dacă a fost bătut de inculpat, F.A. nu a negat, iar prin gesturi semnificative a dat de înţeles că s-a resemnat pentru tot ce s-a întâmplat şi că incidentul ar trebui trecut sub tăcere.
Concluzionând, Tribunalul a arătat că toate probele prezentate conduc la ideea că incidentul în legătură cu care inculpatul a încercat să transfere consecinţele acţiunilor sale, nu a existat în realitate, situaţie recunoscută în declaraţia dată în faţa primei instanţe la termenul din 26 octombrie 2012, adevărata cauză a morţii victimei fiind agresiunea pe care el însuşi a exercitat-o asupra acesteia, în timpul conflictului spontan, generat de starea de ebrietate în care se aflau amândoi, între agresiune şi rezultatul produs existând o legătură nemijlocită.
Astfel, audiat fiind potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul a arătat că are cunoştinţă de acuzaţia care i se aduce prin rechizitoriu constând în săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., şi că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în sarcina sa, în modalitatea în care procurorul a expus-o în cuprinsul rechizitoriului, solicitând să fie judecat în procedura simplificată, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, neînţelegând să administreze nicio altă probă, în afara celor în circumstanţiere.
În concret, inculpatul a menţionat că, în noaptea de 28 ianuarie 2010, a aplicat mai multe lovituri care au produs victimei (persoanei pe care el o găzduia la acel moment) leziuni traumatice ce i-au generat decesul, adăugând că regretă acţiunile violente pe care le-a exercitat asupra lui F.A., determinate de faptul că ambii consumaseră încă de dimineaţă băuturi alcoolice.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta inculpatului N.E. care, în noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii, cu picioarele şi cu o bucată de lemn părţii vătămate F.A., provocându-i leziuni traumatice care au generat decesul acesteia, survenit la data de 22 februarie 2010, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzut de art. 183 C. pen.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama atât de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, a dovedit un comportament corespunzător în societate şi şi-a asigurat existenţa prin muncă onestă, dar şi de gravitatea deosebită a infracţiunii comise, soldată cu moartea victimei, şi modalitatea în care inculpatul a acţionat, lovind-o în mod repetat pe aceasta cu pumnii în zona capului, apoi cu un lemn în diferite părţi ale corpului, producându-i leziuni şi traumatisme grave incompatibile cu viaţa.
Raportat la toate aceste aspecte, Tribunalul a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului se impune a fi executată în regim privativ de libertate, natura faptei şi gradul ridicat de pericol social impunând o sancţiune adecvată, în stare să asigure realizarea scopurilor preventiv şi educativ prevăzut de art. 52 C. pen. şi să reprezinte un semnal suficient de puternic pentru inhibarea altor eventuale tendinţe similare, în contextul în care frecvenţa infracţiunilor de violenţă şi gravitatea lor reclamă tratamente sancţionatoare proporţionale cu fenomenele constatate în societate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.E., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată şi solicitând reducerea cuantumului acesteia, raportat la atitudinea sinceră manifestată pe parcursul procesului penal, dar şi la circumstanţele reale ale faptei, comisă pe fondul consumului de alcool.
Prin decizia penală nr. 30 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.E. şi a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, apreciind şi interpretând just mijloacele de probă administrate în cauză, din care a rezultat existenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi comiterea ei cu vinovăţie, iar încadrarea în drept a acesteia a fost legal stabilită, cu toate consecinţele prevăzute de lege.
De asemenea, s-a arătat că, la individualizarea pedepsei, prima instanţă a valorificat în mod corespunzător criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei comise, dedus din împrejurările concrete în care a fost săvârşită şi rezultatul letal produs, gravitatea deosebită a infracţiunii şi natura acesteia impunând un tratament penal sancţionator care să conducă la realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de lege, aşa cum este cel stabilit de instanţa fondului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul N.E., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârile instanţelor inferioare sunt nelegale, întrucât, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. şi a recunoscut săvârşirea faptei de care a fost acuzat, totuşi materialul probator administrat în cauză nu justifica pronunţarea unei soluţii de condamnare, loviturile aplicate victimei neavând intensitatea necesară producerii rezultatului letal. În consecinţă, făcând trimitere şi la principiul conform căruia orice dubiu profită inculpatului, recurentul a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În subsidiar, invocând vârsta sa înaintată şi comportamentul anterior corespunzător manifestat în cadrul relaţiilor sociale, inculpatul recurent a solicitat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea, sub aspectul cuantumului, a pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată excesivă în raport cu circumstanţele sale personale şi dubiile care există cu privire la vinovăţia sa.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul N.E. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat nu a indicat, în concret, acele dispoziţii legale pe care instanţa de fond şi cea de prim control judiciar le-ar fi nesocotit sau le-ar fi aplicat în mod greşit, susţinând doar că, deşi a recunoscut în faţa Tribunalului comiterea faptei şi a solicitat judecarea sa în procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., materialul probator administrat în cauză nu îi demonstra dincolo de orice dubiu vinovăţia, astfel încât s-ar fi impus pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Verificând susţinerile recurentului prin raportare la prevederile art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte constată, însă, că acestea au fost corect aplicate de Tribunal şi menţinute de Curtea de apel, nefiind posibilă, în contextul procesual al cauzei şi al manifestării de voinţă a inculpatului, exprimată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2012, pronunţarea unei soluţii de achitare, întemeiată pe dispoziţiile legale invocate de apărare.
Astfel, potrivit art. 3201 C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală [alin. (1)]. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată [alin. (2)].
Reglementând, în continuare, soluţiile ce pot fi pronunţate în cazul în care acuzatul optează pentru judecarea sa în procedura simplificată, alin. (4) stabileşte că instanţa rezolvă latura penală doar atunci când, din probele administrate în faza de urmărire penală, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în caz contrar, când nu sunt suficiente elemente în acest sens, judecătorul fiind obligat să respingă cererea şi să efectueze cercetarea judecătorească potrivit procedurii de drept comun [alin. (8)].
Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor recurentului, că singura soluţie posibilă în cazul în care instanţa constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., este aceea a condamnării inculpatului pentru comiterea faptei penale pe care el însuşi a recunoscut-o [exceptând, în opinia Înaltei Curţi, situaţia în care sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.], urmând, însă, ca acesta să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă, conform alin. (8) al textului de lege menţionat.
În cauză, se observă că, la termenul de judecată din data de 26 octombrie 2012, audiat fiind de Tribunal potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul a arătat că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare, în modalitatea expusă de procuror, solicitând să fie judecat în procedura simplificată, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte. În concret, inculpatul a menţionat că, într-adevăr, în noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010, a aplicat victimei F.A. mai multe lovituri, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acestuia, faptă pe care o regretă şi care a fost comisă pe fondul consumului de băuturi alcoolice.
Constatând că cererea de judecare în procedura simplificată a fost formulată în termenul prevăzut de lege, că acuzatul a recunoscut necondiţionat acţiunile agresive exercitate asupra victimei şi legătura de cauzalitate între acestea şi deces, că nu a solicitat administrarea de dovezi suplimentare, cu excepţia celor în circumstanţiere, şi că, din probele administrate în cursul urmăririi
penale, pe care care recurentul a arătat că le cunoşte şi le însuşeşte, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, judecătorul fondului a admis solicitarea acestuia şi a procedat la soluţionarea cauzei potrivit dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală, dispunând condamnarea lui pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. la pedeapsa închisorii situată în limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime, conform alin. (7).
Contestând, în recurs, îndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., respectiv cea reglementată de alin. (4) al acestui articol, inculpatul a susţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale nu demonstrează, dincolo de orice dubiu, că este autorul infracţiunii de care este acuzat, loviturile pe care le-a aplicat victimei neavând intensitatea necesară producerii rezultatului letal, motiv pentru care a apreciat că soluţia ce se impunea a fi adoptată de instanţele inferioare trebuia să fie achitării sale, conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În legătură cu această susţinere, apreciată de Înalta Curte ca fiind vădit neîntemeiată, trebuie menţionat, în primul rând, că, în ipoteza în care, într-adevăr, materialul probator administrat în etapa nepublică a procesului nu ar fi condus cu certitudine la concluzia existenţei faptei şi/sau comiterii ei de către inculpat, Tribunalul, conform prevederilor art. 3201 alin. (8) C. proc. pen., avea obligaţia de a respinge solicitarea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată şi de a demara, în cauză, cercetarea judecătorească prin readministrarea probaţiunii din cursul urmăririi penale şi administrarea altor dovezi propuse de părţi sau dispuse din oficiu de instanţă, şi nicidecum de a pronunţa o soluţie de achitare, care, în mod obligatoriu, presupune verificarea apărărilor acuzatului prin administrarea de probe în condiţii de publicitate şi contradictorialitate. În mod similar, pentru aceleaşi motive, nici soluţia pe care ar putea să o pronunţe instanţa de recurs în cazul în care constată că s-a făcut o eronată aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. nu ar putea fi aceea a achitării inculpatului, aşa cum a solicitat apărarea, ci, eventual, cea a casării hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în vederea efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit procedurii de drept comun.
Pe de altă parte, în deplin acord cu Tribunalul şi instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte constată că probaţiunea administrată în faza de urmărire penală demonstrează fără putinţă de tăgadă că inculpatul este autorul actelor de agresiune exercitate, în noaptea de 27 din 28 ianuarie 2010, asupra victimei F.A. şi care au condus la decesul acesteia în data de 22 februarie 2010, concludente fiind, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului în considerentele hotărârii pronunţate, procesele-verbale de cercetare la faţa locului întocmite de organele de poliţie în 28 ianuarie 2010 şi 31 ianuarie 2010, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 7 martie 2012 întocmit de I.P.J. Dâmboviţa, Serviciul Criminalistic, raportul de expertiză medico-legală din 11 februarie 2010 întocmit de Serviciul judeţean de medicină legală Dâmboviţa, raportul medico-legal de necropsie din 24 februarie 2010 întocmit de aceeaşi unitate de medicină legală, raportul de nouă expertiză medico-legală din 13 iunie 2012 întocmit de I.N.M.L. „M.M.” Bucureşti şi avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.N.M.L. „M.M.” Bucureşti, declaraţiile părţilor civile F.I. şi F.G., depoziţiile martorilor B.C.C., B.A., B.M., E.A. şi M.C., precum şi, parţial, declaraţiile date de inculpatul N.E. Toate aceste probe, pe care inculpatul a declarat că le cunoaşte şi le însuşeşte, nemaiputând, aşadar, să le conteste în prezenta cale de atac (cu atât mai mult cu cât, în apel, nu a criticat soluţia de condamnare, ci doar modalitatea de individualizare a pedepsei), fac dovada certă a existenţei faptei şi a săvârşirii ei cu vinovăţie de către recurent, astfel încât, în mod întemeiat, judecătorul fondului a apreciat că poate proceda la soluţionarea laturii penale exclusiv pe baza acestora, luând act de manifestarea de voinţă a acuzatului de fi judecat în procedura simplificată, conform art. 3201 C. proc. pen.
În legătură cu acest aspect, este de menţionat şi faptul că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. au fost introduse în legislaţia română urmare a recunoaşterii, garantării şi aplicării art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest drept are caracter relativ, acuzatul putând să renunţe la exercitarea acestuia în faţa unei instanţe independente şi imparţiale şi să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul are posibilitatea de a renunţa la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie şi, pe cale de consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept, în cazul în care instanţa îşi întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat (hotărârea din 28 august 1991, în cauza Brandstetter contra Austriei).
Ca urmare, pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut de către Tribunal o corectă aplicare a prevederilor art. 3201 C. proc. pen., dispunându-se, în procedura reglementată de aceste dispoziţii legale, condamnarea inculpatului N.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., soluţie ce a fost în mod just menţinută de instanţa de prim control judiciar, motiv pentru care apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de acesta în cuprinsul motivelor de recurs.
2. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată recurentului N.E., aspect criticat de acesta prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.
În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator aplicat recurentului, au fost avute în vedere de Tribunal importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracţiunii, modalitatea în care a acţionat inculpatul care, pe fondul consumului de alcool, a aplicat victimei lovituri repetate cu pumnii în cap, cu picioarele şi cu o bucată de lemn în diferite zone ale corpului, cauzându-i leziuni traumatice multiple care, în final, au condus la deces, precum şi datele ce caracterizează persoana acestuia, în vârstă de 48 de ani, necunoscut cu antecedente penale, cu o conduită corespunzătoare în societate până la data comiterii faptei, şi comportamentul său procesual oscilant, inculpatul încercând, în cursul urmăririi penale, să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că infracţiunea a fost comisă de alte persoane, pentru ca, în faţa instanţei de fond, să recunoască acuzaţia adusă de procuror şi să solicite judecarea sa în procedura simplificată, reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
În ce priveşte aspectele invocate de recurent în favoarea sa, respectiv conduita anterioară bună şi conformarea faţă de exigenţele legii penale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că au fost deja valorificate în procesul de cuantificare a sancţiunii penale, iar, pe de altă parte, că acestea nu sunt de natură să conducă la atenuarea tratamentului penal deja aplicat, nefiind suficiente, în contextul gravităţii sporite a infracţiunii comise, modalităţii în care inculpatul a acţionat şi a rezultatului produs, să reducă în aşa măsură gradul de pericol social- al faptei şi de periculozitate a acestuia încât să justifice diminuarea cuantumului pedepsei.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului de Tribunal şi menţinută de Curtea de apel a fost corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpatului şi aptă să asigure reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. împotriva deciziei penale nr. 30 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2803/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 2845/2013. Penal → |
|---|
