ICCJ. Decizia nr. 2848/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2848/2013
Dosar nr. 2060/110/2013
Şedinţa publică din 24 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 179/D/2013 din data de 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus condamnarea inculpatului N.C., necăsătorit, fără ocupaţie, recidivist, deţinut în Penitenciarul Bacău, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 334 C. proc. pen., din art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) din C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, faptă din 11 aprilie 2010, la pedeapsa principală de 16 ani închisoare şi 8 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 71 alin. (2) din C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada arestului preventiv, începând cu data de 26 martie 2013 la zi.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă N.G.G..
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a hotărârii, în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.
În baza art. 109 C. proc. pen., s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău, ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului şi consemnate în procesul-verbal aflat la dosarul Tribunalului Bacău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. l85/P/2010 din data de 29 martie 2013, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău a fost trimis în judecată inculpatul major N.C., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., faptă din 11 aprilie 2010, constând în aceea că, în seara zilei de 11 aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool şi a unui conflict spontan, inculpatul N.C., l-a lovit cu pumnii, picioarele şi cu un par în zona capului şi toracelui, pe tatăl său N.G.. După care l-a strâns cu mâna de gât pe tatăl său, astfel că în urma loviturilor aplicate N.G. a decedat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 2060/110/2013.
Numitul N.G.G., fratele inculpatului, s-a constituit în faza urmăririi penale, parte civilă în cauză, arătând că pretenţiile reprezintă contravaloarea sumelor cheltuite cu înmormântarea tatălui său, urmând a face precizări şi probe în cursul cercetării judecătoreşti, sens în care a şi fost citat cu adresa în acest sens.
Pe parcursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesele-verbale întocmite de organele de urmărire penală, planşele fotografice, declaraţiile de martorilor: B.L., N.G.G., B.M. şi N.A., declaraţiile părţii civile N.G.G., raport de constatare medico-legală nr. 1158/2010 CML Moineşti, dar şi declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului N.C..
Având în vedere procedura specială de judecare a cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei, inculpatului N.C. i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 3201 C. proc. pen., în sensul că are dreptul de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul în care va fi găsit vinovat, dacă recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să aibă loc doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
Inculpatul N.C. în declaraţia dată anterior începerii cercetării judecătoreşti a recunoscut în totalitate săvârşirea infracţiunii reţinute în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, pe care a declarat că le cunoaşte şi le însuşeşte şi nu a solicitat administrarea altor probe, fiind de acord cu despăgubirea părţii civile.
Având în vedere declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a învinuirii aduse, a fost admisă cererea formulată de acesta, privind judecarea cauzei conform procedurii speciale reglementată de art. 3201 C. proc. pen., respectiv: judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, astfel că, în temeiul art. 3201 alin. (2) C. proc. pen., nu au mai fost administrate celelalte probe din faza urmăririi penale.
Analizând probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Victima N.G. locuia în comuna Oituz, satul Oituz, jud. Bacău, împreună cu acesta locuiau şi fiii săi, inculpatul N.C. şi N.G.G. şi soţia acestuia N.A.. Datorită faptului că inculpatul N.C. îl lovea atât pe tatăl său N.G., cât şi pe fratele său N.G.G., acesta din urmă şi soţia sa au fost nevoiţi să-şi schimbe domiciliul.
În seara zilei de 11 aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool şi a unui conflict spontan, inculpatul N.C. l-a lovit cu pumnii, picioarele şi cu un par în zona capului şi toracelui, pe tatăl său N.G.. Când acesta era căzut, inculpatul N.C. s-a urcat cu genunchii pe toracele victimei, a strâns-o cu mâna de gât. În urma loviturilor aplicate N.G. a decedat.
Din raportul de constatare medico-legală nr. 26/C/2010 al C.M.L. Moineşti, rezultă că moartea lui N.G. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute produsă datorită unui politraumatism soldat cu traumatism toracic cu fracturi costale multiple laterale cu hemopneumotorax stâng şi contuzie pulmonară, traumatism cervical cu contuzie laringiană şi fractura cartilagiului tiroid, fractură cominutivă de antebraţ, fractură de umăr şi rotulă. Leziunile traumatice s-au putut produce prin loviri active repetate cu corpuri dure şi mijloace contondente, lovire comprimare a toracelui şi a laringelui. Fractura de antebraţ, s-a putut produce prin loviri active succesive cu corp dur, fractura de rotulă are caracter de fractură directă prin lovire cu corp dur.
Între leziunile traumatice şi deces există o legătură directă de cauzalitate. în momentul decesului victima avea o alcoolemie de 1 gr ‰.
Imediat după comiterea faptei, inculpatul N.C. a plecat de acasă, apoi în străinătate, fiind emis un mandat de arestare preventiva în lipsă, confirmat prin încheierea Tribunalului Bacău.
Cu ocazia audierii în faza judecăţii, inculpatul N.C. a recunoscut integral toate învinuirile care i s-au adus, solicitând judecarea cauzei conform procedurii speciale a recunoaşterii vinovăţiei, cererea acestuia, fiind admisă, deoarece sunt întrunite condiţiile impuse de art. 3201 C. proc. pen.
Instanţa de fond a arătat că situaţia de fapt expusă şi reţinută este dovedită nu doar de declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a învinuirii care i se aduce din cadrul judecăţii, dar şi prin toate mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale, respectiv: procesele-verbale întocmite de organele de urmărire penală, planşele fotografice, declaraţiile martorilor: B.L., N.G.G., B.M. şi N.A., declaraţiile părţii civile N.G.G., raportul de constatare medico-legală nr. x/2010 C.M.L. Moineşti.
Prima instanţă a apreciat că, în drept, fapta inculpatului, constând în aceea că, în seara zilei de 11 aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool şi a unui conflict spontan, inculpatul N.C., l-a lovit cu pumnii, picioarele şi cu un par în zona capului şi toracelui, pe tatăl său N.G., după care l-a strâns cu mâna de gât pe tatăl său, astfel că în urma loviturilor aplicate N.G. a decedat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., infracţiune săvârşită în stare de recidivă postexecutorie.
Sub aspectul stării de recidivă, instanţa a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 81 din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a dispus recunoaşterea Sentinţelor penale nr. 301/2005 din 44 din 2006 a Tribunalului militar Budapesta, Sentinţa nr. BK 563/2004/4 a Tribunalului jud. Gyor, care cuprindea sentinţa Judecătoriei oraşului Gyor, Sentinţa nr. B.574/2004/5 a Judecătoriei oraşului Şopron şi Sentinţa nr. 13.B.XII.2239/2003/2 a Judecătoriei Centrale a Sectoarelor din Buda, transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, şi s-a emis un nou mandat de executare pentru pedepsele cu închisoare recunoscute, sentinţa rămasă definitivă prin nerecurare la 10 decembrie 2007. Din referatul Biroului de Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti rezultă că inculpatul a fost liberat condiţionat la 29 ianuarie 2008, conform Sentinţei penale nr. 79/2008 a Judecătoriei Oradea, cu un rest rămas neexecutat de 10 zile. Având în vedere că infracţiunea de omor calificat, care formează obiectul prezentei cauze a fost săvârşită la data de 11 aprilie 2010, deci după împlinirea termenului pedepselor recunoscute şi date spre executare în România, înainte de a se împlini termenul de reabilitare pentru aceste pedepse, este vorba despre starea de recidiva postexecutorie, prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
În consecinţă, pentru aceste considerente, prima instanţă, în temeiul art. 334 C. proc. pen., dispus schimbare a încadrării juridice a faptei sesizate, din art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
În temeiul art. 345, având în vedere că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia.
Prima instanţă a motivat că la individualizarea judiciară a pedepsei a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., privind circumstanţele reale în care s-a comis fapta de către inculpat, care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea sub influenta alcoolului, în condiţiile în care şi victima consumase băuturi alcoolice, dovedindu-se a avea o alcoolemie de 1‰, precum şi al unui conflict spontan, totuşi trebuie avut în vedere natura infracţiunii săvârşită care a determinat decesul victimei şi gradul de pericol social al faptei penale săvârşite, care este de o gravitate sporită, tocmai prin urmarea acesteia şi împrejurările concrete în care a fost comisă fapta (prin lovirea victimei, tatăl său, cu pumnii, cu picioarele şi cu o scândură peste tot corpul), dar şi periculozitatea pe care o prezintă inculpatul, dusă din conduita anterioară a inculpatului, dar şi atitudinea ulterioară comiterii infracţiunii, inculpatul sustrăgându-se de la urmărirea penală, dar şi raporturile sale cu victima, aceasta fiind tatăl inculpatului; mai mult că a profitat de starea de beţie şi vârsta înaintată a tatălui său, fără a avea în vedere tocmai această relaţie specială cu victima, precum şi antecedentele penale, respectiv faptul că inculpatul a săvârşit fapta de omor calificat în stare de recidivă postexecutorie, care constituie prin ea însăşi stare de agravare a pedepsei conform art. 39 C. pen.
Pe de altă parte, recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante legale nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:
- "conduita bună", în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale, însă în cauză dimpotrivă inculpatul este recidivist postexecutoriu;
- "stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu specificul infracţiunilor, nu se regăseşte în prezenta cauză, mai mult inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală;
- "atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor", în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor. De altfel conduita procesuală a inculpatului, constând în recunoaşterea faptelor, a primit deja eficienţa juridică constând în reducerea limitelor de pedeapsă, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Astfel, se va aplica inculpatului o pedeapsă principală cu închisoarea, în limitele legale reduse cu o 1/3, după aplicarea art. 3201 alin. (1) - (4) şi (7) C. proc. pen. în regim de executare şi ca pedeapsă complementară, 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen.
Instanţa de fond a apreciat că pedeapsa aplicată, de 16 ani închisoare, cu privare de libertate conform art. 57 C. pen., în condiţiile prevăzute art. 3201 C. proc. pen. este, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modului de executare, este aptă să asigure cerinţele prevăzute de art. 52 C. pen., privind scopul şi finalităţile pedepsei, acelea de măsură reală de constrângere, de reeducare a inculpatului şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către acesta, având în vedere că inculpatul a mai fost condamnat anterior la pedepse cu executare, astfel că singura modalitate de executare a pedepsei rămâne totuşi prin privare de libertate şi numai în acest mod pedeapsa îşi va realiza scopul educativ.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa a reţinut că natura faptei săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului, duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiului acestora va fi interzis pe durata executării pedepsei principale.
Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că, deşi numitul N.G.G., fratele inculpatului, s-a constituit în faza urmăririi penale, parte civilă în cauză, arătând că pretenţiile reprezintă contravaloarea sumelor cheltuite cu înmormântarea tatălui său, urmând a face precizări şi probe în cursul cercetării judecătoreşti, sens în care a şi fost citat cu adresă, acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecat pentru a preciza cuantumul pretenţiilor şi propune probe în susţinerea acţiunii civile, motiv pentru care instanţa, în baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., o va respinge ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând redozarea pedepsei de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat în stare de recidivă postexecutorie, având în vedere poziţia sinceră, circumstanţele săvârşirii faptei şi faptul că s-a prevalat de prevederile art. 3201 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 122 din 6 august 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală s-au dispus următoarele:
"În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelul declarat de apelantul-inculpat N.C. împotriva Sentinţei penale nr. 179/D/2013 din data de 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău, numai cu privire la aplicarea art. 88 C. pen., referitoare la deducerea din pedeapsa principală aplicată inculpatului a perioadei executate prin arest.
Desfiinţează în parte sentinţa penală apelată doar sub acest aspect, reţine cauza spre rejudecare şi în consecinţă;
În baza art. 88 C. pen., deducerea din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada executată prin arest, începând cu data de 25 martie 2013, până la data pronunţării sentinţei penale apelate, respectiv, 27 mai 2013.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 383 alin. (11) C. proc. pen., cu art. 350 alin. (1) C. proc. pen., menţine arestarea preventivă a apelantului-inculpat.
În baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen., deduce, în continuare, din pedeapsa principală aplicată apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv, începând cu data pronunţării sentinţei penale apelate, respectiv, de la data de 27 mai 2013, la zi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
"În cauză, instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare probelor administrate, a dat faptei săvârşite de apelantul-inculpat o corectă încadrare juridică şi a făcut o judicioasă individualizare judiciară atât a pedepsei principale, cât şi a pedepsei complementare.
Instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că a descris fapta săvârşită, cu arătarea timpului şi locului unde a fost comisă, încadrarea juridică dată acesteia, de asemenea a analizat probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a arătat temeiurilor de drept care justifică soluţia dată, atât în latura penală a cauzei, cât şi în latura civilă.
Instanţa de control judiciar îşi însuşeşte motivarea hotărârii apelate făcută de instanţa de fond, cu completările şi corectivele, care vor fi făcute.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă pe deplin vinovăţia apelantului - inculpat pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.
De altfel, apelantul-inculpat a declarat în faţa instanţei de fond, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, că recunoaşte săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, că solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penal şi a cerut aplicarea procedurii simplificate a recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de art. 3201 C. proc. pen.
În aceste condiţii, instanţa de control judiciar nu va mai analiza situaţia de fapt, care, aşa cum se arăta, a fost corect reţinută de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, aşa cum se arăta mai sus, instanţa de fond a făcut o judicioasă individualizare, atât a pedepsei principale, cât şi a pedepsei complementare.
În acord cu opinia instanţei de fond, Curtea constată că nu se impune reţinerea în favoarea apelantului-inculpat de circumstanţe atenuante, pentru considerentele care vor fi prezentate.
Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a altora asemănătoare, nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
În această apreciere este obligatoriu să se ţină seama de pericolul social concret al faptelor, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la fapte şi persoana inculpatului.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci lăsată doar la aprecierea acesteia.
Gravitatea şi pericolul social al faptelor sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de instanţă în alegerea pedepselor şi a cuantumului acestora.
Având în vedere aspectele mai sus arătate, Curtea constată că fapta comisă de apelantul-inculpat are o asemenea gravitate, încât face inoportună reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia, deoarece prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, se ajunge la o pedeapsă vădit disproporţionată faţă de gravitatea faptei, pedeapsă care nu-şi atinge scopul preventiv-educativ, prevăzut de art. 52 C. pen.
Referitor la gradul de pericol sociale al faptei săvârşite, se impune a se arăta că apelantul-inculpat a comis o infracţiune foarte gravă, respectiv infracţiunea de omor calificat, ucigându-l tocmai pe tatăl său, cel care l-a crescut şi educat.
Gravitatea infracţiunii săvârşite rezultă şi din violenţele deosebite exercitate asupra tatălui său, constând în lovirea cu pumnii, cu picioarele şi cu o scândură peste tot corpul, violenţe care i-au produse, aşa cum rezultă din Raportul de constatare medico-legală nr. 26/C/2010 al C.M.L. Moineşti, grave leziuni victimei, constând în: traumatism toracic cu fracturi costale multiple laterale cu hemopneumotorax stâng şi contuzie pulmonară, traumatism cervical cu contuzie laringiană şi fractura cartilagiului tiroid, fractură cominutivă de antebraţ, fractură de umăr şi rotulă.
Leziunile traumatice s-au putut produce prin loviri active repetate cu corpuri dure şi mijloace contondente, lovire comprimare a toracelui şi a laringelui. Fractura de antebraţ, s-a putut produce prin loviri active succesive cu corp dur, fractura de rotulă are caracter de fractură directă prin lovire cu corp dur.
Referitor la persoana inculpatului, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar şi relaţiile existente la dosar, acesta a mai cunoscut de mai multe ori rigorile legii penale.
Prin Sentinţa penală nr. 81 din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus recunoaşterea sentinţelor penale nr. B.1 301/2005/44 din 2006 a Tribunalului militar Budapesta, Sentinţa nr. BK 563/2004/4 a Tribunalului jud. Gyor, care cuprindea sentinţa Judecătoriei oraşului Gyor, Sentinţa nr. B.574/2004/5 a Judecătoriei oraşului Şopron şi Sentinţa nr. 13.B.XIL2239/2003/2 a Judecătoriei Centrale a Sectoarelor din Buda, transferarea condamnatului într-un penitenciar din România şi s-a emis un nou mandat de executare pentru pedepsele cu închisoare recunoscute, sentinţa rămasă definitivă prin nerecurare la 10 decembrie 2007.
Din referatul Biroului de Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti rezultă că inculpatul a fost liberat condiţionat la 29 ianuarie 2008, conform Sentinţei penale nr. 79/2008 a Judecătoriei Oradea, cu un rest rămas neexecutat de 10 zile.
Având în vedere că infracţiunea de omor calificat dedusă judecăţii a fost săvârşită la data de 11 aprilie 2010, deci după împlinirea duratei pedepselor aplicate prin sentinţele anterioare de condamnare şi înainte de a se împlini termenul de reabilitare pentru aceste pedepse, în mod corect instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii stării de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în loc de recidiva postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., cum a fost trimis inculpatul în judecată.
Apoi, trebuie avută în vedere şi atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii, acesta sustrăgându-se urmăririi penale, fugind în străinătate, condiţii în care s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului şi emiterea unui mandat european de arestare pentru aducerea sa în România.
Faţă de faptul că inculpatul a săvârşit alte infracţiuni în Austria, ţară în care se refugiase şi care a fost învestită cu executarea mandatului european de arestare, inculpatul suferind trei condamnări definitive, autorităţile judiciare austriece au dispus amânarea predării până la executarea pedepsei aplicate în această ţară - Dosar nr. 1549/110/2011.
Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în timpul executării pedepsei în Austria, inculpatul a săvârşit în locul de deţinere o altă infracţiune, constând în distrugerea mobilierului din celula sa din penitenciarul Graz-Jakomini, motiv pentru care s-a amânat din nou predarea acestuia - Dosar nr. 1549/110/2011.
În fine, se pare că inculpatul a reuşit să scape de sub paza autorităţilor judiciare austriece, deoarece, aşa cum rezultă din Adresa nr. B 16790/SIRENE/FAM din data de 26 martie 2013, a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene, în cele din urmă a fost predat autorităţilor judiciare române, în baza mandatului european de arestare, de autorităţile judiciare italiene - Dosar nr. 1549/110/2011.
Personalul Penitenciarului Bacău, care asigurau prezenţa inculpaţilor în instanţă, a adus la cunoştinţă instanţei că inculpatul nu poate fi adus în faţa instanţei împreună cu ceilalţi inculpaţi, deoarece este considerat un risc pentru siguranţa penitenciară.
Desigur că, faţă de faptul că ne aflăm doar în apelului inculpatului, având în vedere şi principiul non reformatio in pejus, prevăzut şi de art. 372 alin. (1) C. proc. pen., Curtea nu poate majora cuantumul pedepsei principale aplicate acestuia, deoarece s-ar agrava situaţia inculpatului în propria cale de atac.
Instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada arestului preventiv, începând cu data de 26 martie 2013 la zi.
Însă, din examinarea Adresei nr. 1316790/Sirene/FAM din data de 26 martie 2013, a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene, rezultă că inculpatul a fost predat autorităţilor judiciare române la data de 25 martie 3013, astfel că prima instanţă trebuia să dedusă arestul preventiv începând cu această dată, iar nu cu data de 26 martie 2013 - Dosar nr. 1549/110/2011.
Cu privire la starea de arest, Curtea constată că prin Încheierea nr. 141/ÎC/2011 din data de 30 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului, pentru o durată de 10 zile, începând cu data punerii în executare a mandatului, instanţa reţinând ca temei în drept dispoziţiile art. 1491 alin. (10) şi (11), cu art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen. modificat, respectiv, inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire penală sau de, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărire penală, de la judecată, sau de la executarea pedepsei, respectiv, "inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică".
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin rechizitoriul nr. l85/P/2010 din data de 29 martie 2013, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen., respectiv art. 3002 C. proc. pen., cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., Tribunalul Bacău a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, ultima menţinere fiind dispusă de Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din data de 25 iunie 2013.
Aşa cum se arăta mai sus, instanţele, inclusiv instanţa de apel, au obligaţia de a verifica dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatei şi dacă nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a acesteia.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Din examinarea acestor dispoziţii legale, în condiţiile în care apelantul-inculpat a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv şi instanţa de apel are obligaţia să verifice din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar atunci când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Aşa cum se arăta mai sus, la arestarea preventivă a apelantului-inculpat s-a reţinut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv: "inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. "
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat.
Din probatoriul administrat în cauză, aşa cum a fost analizat de instanţa de fond şi de instanţa de apel, rezultă că apelantul-inculpat a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnat de instanţa de fond.
În cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere şi la luarea măsurii arestării preventive împotriva apelantului-inculpat.
Luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv se face ţinându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.
Alegerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. pen., text care prevede pentru infracţiunea pentru care este judecată apelantul-inculpat, pedeapsă cu foarte mult peste limita minimă de 4 ani, prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârşite faptele, etc.
Prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care este real şi actual şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv a apelantei-inculpate.
Elocvente în acest sens este Raportul de constatare medico-legală, în care sunt descrise gravele leziuni pe care le-a suferit victima ca urmare a violenţelor deosebite exercitate de apelantul-inculpat, declaraţiile martorilor, coroborate cu declaraţiile inculpatului.
În cadrul criteriilor complementare, pericolul concret pentru ordinea publică trebuie privit şi prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei, cum ar fi faptul că prin infracţiunea săvârşită a fost suprimată viaţa propriei mame.
S-a susţinut că trebuie făcută distincţie între pericolul social al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul şi pericolul concret pe care trebuie să-l prezinte acesta pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate.
În mod evident, această distincţie trebuie făcută, dar nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că în cazul unora dintre infracţiuni pericolul concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate rezultă în mod evident şi din gravitatea infracţiunii pentru care este judecat inculpatul.
Ori, infracţiunea pentru care este judecată inculpatul este infracţiune, care numai prin gravitatea ei, lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte trecerea timpului şi estomparea pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, faţă de şi data arestării, Curte reţine următoarele:
Este adevărat că prin trecerea timpului rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunii imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de libertate, trebuie ca punerea în libertate la inculpatului se nu constituie un pericol concret, real şi actual pentru ordinea publică.
Ori, în raport de aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că trecerea timpului nu este de natură, în această cauză şi în acest moment să fi determinat stingerea rezonanţei sociale negative produsă de săvârşirea infracţiunii pentru care este judecat şi a fost condamnat apelantul-inculpată.
Nu se poate susţine că le va fi indiferent concetăţenilor, care au fost îngroziţi de infracţiunea săvârşită, să-l vadă în libertate pe inculpat.
Mai degrabă, reacţia nu poate fi decât extrem de negativă şi va fi apreciată, cu certitudine, ca o lipsă de fermitate a organelor judiciare faţă de presupuse fapte de o gravitate deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinii de drept şi a încrederii în organele judiciare chemat să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei şi drepturilor şi libertăţilor acesteia, cu deosebire a dreptului la viaţă, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea şi desigur menţinerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 5 iulie 2007).
Curtea constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză sunt îndeplinite două dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca acuzatul să fugă şi pericolul ca "acuzatul" să tulbure ordinea publică.
Curtea apreciază că lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului penal, ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret, real şi actual, pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, acestea fiind elemente care conferă elemente în susţinerea pericolului concret, real şi actual pe care-l reprezintă inculpatul pentru ordinea publică.
Pentru aceste aspecte, Curtea constată că prin trecerea timpului nu s-a diminuat pericolul concret pe care l-ar reprezenta apelantul-inculpat pentru ordinea publică prin lăsarea sa în libertate.
În ceea ce priveşte înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă neprivativă de libertate, în primul rând, trebuie arătat în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen.: "Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii."
Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Ori, aşa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând şi în prezent, astfel că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului şi nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.
Sub aspectul termenului rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea reţine următoarele:
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la necesitatea "stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 parag. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 11, "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 31 martie 1998):
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).
În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de "acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de "urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi "comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a intimatei-inculpate, nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Autorităţile judiciare au luat toate măsurile pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, prelungirea duratei soluţionării fiind determinată de culpa inculpatului, care s-a sustras urmăririi penale, fugind în străinătate, unde a comis alte infracţiunii, pentru care a fost privat de libertate în Austria.
De altfel, aşa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.
Ori, în cauză s-a pronunţata de instanţa de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluţia de condamnare fiind menţinută de instanţa de apel.
Curtea, evaluând şi gravitatea infracţiunii pentru care apelantul-inculpat a fost trimisă în judecată şi condamnat, modul şi circumstanţele în care a fost săvârşită, reacţia publică deosebită declanşată datorită faptelor presupuse a fi comise de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea sa în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, care a invocat, prin apărător ales, cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 ind. 2 C. proc. pen., solicitând redozarea pedepsei, în condiţiile în care s-au aplicat şi dispoziţiile art. 320 ind. 1 C. proc. pen., inculpatul susţinând că partea vătămată era în stare de ebrietate.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, dar şi a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru cele ce succed.
Prezentul recurs vizează decizia pronunţată în apel la data de 6 august 2013, astfel că, funcţie de data pronunţării deciziei, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Trebuie remarcat că, în speţă, nu are aplicabilitate art. II din Legea nr. 2/2013, în conformitate cu care "(1) Dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului".
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat în speţă, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nici o modificare, sub aspectul conţinutului, prin Legea nr. 2/2013, iar potrivit acestuia, casarea intervine când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Motivul de recurs susţinut de recurentul inculpat nu se încadrează în acest caz de casare, întrucât critică adusă vizează pedeapsa sub aspectul cuantumului, ceea ce echivalează cu critica hotărârilor sub aspectul temeiniciei, iar nu sub aspectul vreunei chestiuni de drept.
Solicitarea de redozare a pedepsei nu se circumscrie nici cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. întrucât, în forma de reglementare actuală, acest caz de casare este incident numai dacă se constată că pedeapsa stabilită este nelegală, situaţie care nu se regăseşte în cauză, deoarece recurentului inculpat i-a fost aplicată o pedeapsă în limitele legale prevăzute de lege pentru infracţiunea de omor calificat săvârşită, prevăzută de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 334 C. proc. pen., din art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., reduse cu o treime, ca efect judecării în procedura simplificată prev. de art. 3201 C. proc. pen.
Înalta Curte mai constată că nu este incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de lege care pot fi invocate din oficiu.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În baza art. 38516 alin. (2) cu referire la art. 381 alin. (1) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 25 martie 2013 la 24 septembrie 2013
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.C. împotriva Deciziei penale nr. 122 din 6 august 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 25 martie 2013 la 24 septembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2853/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2846/2013. Penal. Dare de mită (art. 255... → |
|---|
