ICCJ. Decizia nr. 2894/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2894/2013
Dosar nr. 4766/2/2013/a4
Şedinţa publică din 26 septembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele;
Prin încheierea din 16 septembrie 2013 , pronunţată în Dosarul nr. 4766/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele a respins, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate, printre alţii, de inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 4766/2/2013/a4.
Examinând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) combinat 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M., sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite. Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererile inculpaţilor sunt admisibile.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpaţilor şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-i împiedica pe învinuiţi sau inculpaţi să săvârşească alte infracţiuni sau că aceştia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpaţilor, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii deşi nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Înalta Curte constată că în prezenta cauză inculpaţii sunt cercetaţi pentru desfăşurarea de activităţi infracţionale, respectiv, D.V. - pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, cinci infracţiuni de trafic de influenţă, dintre care una în formă continuată (două acte materiale) şi a trei infracţiuni de luare de mită; N.L.M. - pentru săvârşirea infracţiunilor de sprijinire a unui grup infracţional organizat, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, în formă continuată (două acte materiale) şi complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, în formă continuată (3 acte materiale) şi S.M. - pentru săvârşirea a două infracţiuni de dare de mită şi a infracţiunii de cumpărare a influenţei.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M. vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, în sensul că până la acest moment procesual la instanţa de fond s-a pus în discuţie doar regularitatea actului de sesizare al instanţei, nefiind audiate părţile din dosar şi nefiind discutate cereri de administrare a probatoriilor, şi faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpaţi şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiilor penale formulate împotriva acestora şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) din C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte are în vedere că inculpaţii sunt cercetaţi pentru contribuţia activă la săvârşirea faptelor ce au fost reţinute în sarcina acestora, respectiv că aceştia au acţionat folosindu-se de calitatea de judecător în ceea ce o priveşte pe inculpata D.V., şi de influenţa pe care o pretindea inculpatul N.L.M. că o are pentru traficarea influenţei şi în ceea ce-l priveşte pe inculpatul S.M. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, astfel că datele care îi caracterizează pe cei trei inculpaţi nu sunt de natură să evidenţieze garanţii suficiente că liberarea provizorie este, şi în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii presupuselor fapte şi cele personale ale inculpaţilor D.V., N.L.M., S.M., respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunilor presupus săvârşite de inculpaţi.
Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpaţi, contextul în care acestea au fost săvârşite şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpaţilor, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, faţă de mijloacele de probă ce urmează a fi administrate.
La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanţele personale ale inculpatei D.V. nu pot fi prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la persoana inculpatei, respectiv vârsta, calitatea de judecător avută la momentul săvârşirii pretinselor fapte nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, întrucât nu pot fi analizate izolat, faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Aşa fiind se reţine că prin soluţia dispusă prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cauzei concrete dedusă judecăţii, aşa încât încheierea dată este legală, temeinică şi riguros motivată, rezultând aşadar, că argumentele invocate de către instanţă, contrar susţinerilor apărării, sunt apte a justifica soluţia dispusă.
Pentru aceste considerente Înalta Curte constată că cererile de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt oportune la acest moment procesual, garanţiile de ordin personal ale inculpaţilor, cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nefiind de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpaţilor în libertate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge, recursurile declarate de inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I p enală, pronunţată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.V., N.L.M. şi S.M. împotriva încheierii din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I p enală, pronunţată în Dosarul nr. 4766/2/2013 (2323/2013).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2892/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2895/2013. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
