ICCJ. Decizia nr. 2895/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2895/2013
Dosar nr. 4680/1/2013
Şedinţa publică din 26 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La termenul din 19 septembrie 2013, fixat pentru judecarea cauzei, Curtea de Apel Bacău, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului B.A.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 605/32/2013 în baza art. 3002 şi art. 160 C. proc. pen., raportat la art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului B.A., judecat în Dosarul nr. 605/32/2013 al Curţii de Apel Bacău.
Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel Bacău a reţinut că prin rechizitoriul nr. 154D/P/2011 emis de către Parchetul de pe langă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bacău la data de 25 iulie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului B.A. Cercetat sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003, art. 9 alin. (1) lit. c), d), f) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 25 din C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 290 alin. (1) din C. pen. şi aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 23 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 25 din C. pen. raportat la art. 2151 alin. (1), (2) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 25 din C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 25 din C. pen. raportat la art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 25 din C. pen. raportat la art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 31 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 şi art. 37 lit. a) din C. pen.., art. 147 din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen., art. 29 din. C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 lit. a) din C. pen., art. 2801 din Legea nr. 31/1990, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Dosarul a primit termen de judecată la data de 22 august 2013, iar ulterior pentru termenul de judecată din data de 19 septembrie 2013, potrivit art. 3001 şi 160 C. proc. pen. s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestului preventiv a inculpaţilor la primirea dosarului de la procuror, respectiv la 01 august 2013, iar până la următorul termen fixat, 08 octombrie 2013, expirând termenul legal al măsurii preventive, constatându-se că se impune o nouă verificare din partea instanţei de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bacău a mai reţinut că prin încheierea nr. 10 din data de 07 martie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 175/32/2013 a fost admisă propunerea parchetului şi a fost dispusă arestarea preventiva a inculpatului B.A., constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 148 alin. (1), lit. b) şi f) C. proc. pen., pe o perioada de 29 de zile. Încheierea a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1016 din 22 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea nr. 12 din data de 08 martie 2013 Curtea de Apel Bacău a admis propunerea parchetului şi a dispus arestarea preventivă pentru inculpata H.S.D., în Dosarul nr. 180/32/2013, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 148, alin. (1), lit. b) c) şi f) C. proc. pen. încheierea de arestare preventiva a rămas definitivă prin decizia nr. 850 din 11 martie 2013 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 septembrie 2013, a declarat recurs inculpatul B.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 4680/1/2013.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bacău dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la prima solicitare a inculpatului privind revocarea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul ia libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1, lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Cu privire la situaţia de fapt s-a reţinut că cercetările au vizat, iniţial, activitatea infracţională desfăşurată de inculpatele N.S.A. şi H.D.S. prin intermediul SC G.A.A.A. SRL Bacău, SC F. SA Bacău şi SC A. SA Bacău, ulterior fiind extinse, întrucât au fost constatate noi infracţiuni, stabilindu-se şi implicarea altor persoane în activitatea infracţională.
S-a mai reţinut că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul B.A. împreună cu inculpaţii şi învinuiţii din prezenta cauză (evaziune fiscală, delapidare, înşelăciune, bancrută frauduloasă, fals la legea contabilităţii, şa.) a constat în: - preluarea controlului SC A. SA de către B.A. ca acţionar majoritar (anul 2005 -2006) urmată de desemnarea, de către acesta, ca preşedinte al consiliului de administraţie/administrator unic, a inculpatei H.D.S.; - contractarea unor credite însemnate în numele SC A. SA de la BANCA C. SA şi alţi creditori (A.L., Banca B., ş.a.) în perioada 2005-2009, înstrăinarea unor active ale societăţii în perioada 2007 - 2009 cu documente legale sau aparent legale (ex. prin vânzarea unor imobile la preţuri însemnate, operaţiuni de compensare a unor facturi fiscale), activităţi ce au produs venituri importante, fiind desfăşurate concomitent şi acte materiale de sustragere a acestor venituri şi active prin comiterea unor infracţiuni de delapidare, fals, evaziune fiscală, spălare de bani, fals la legea contabilităţii; - neachitarea datoriilor SC A. SA de către reprezentanţii acesteia (către creditori - D.G.F.P., societăţi comerciale, unităţi bancare, ş.a.) şi scoaterea din patrimoniul SC A. SA; în perioada noiembrie - decembrie 2009 a unor active însemnate prin mijloace aparent legale, toate cu scopul producerii stării de insolvabilitate şi insolvenţă şi urmate de: - înstrăinarea de către B.A., în ianuarie 2010, în mod formal a SC A. SA, către cetăţeanul irakian F.O., cu scopul distrugerii/înstrăinării documentelor care dovedeau activitatea infracţională, ascunderii activelor şi inducerii în eroare a creditorilor care doreau recuperarea prejudiciilor cauzate şi care trecuseră la executare silită pe o parte din activele societăţii; - păstrarea controlului SC A.E. SA (fostă SC A. SA) de către inculpaţii B.A. şi inculpata H.D.S., efectuarea de aceştia, fără drept, de acte de administrare a societăţii (vânzări terenuri, plăţi, semnarea de contracte, întocmire de documente contabile, ş.a.), utilizarea activelor societăţii cadrul altor societăţi comerciale controlate de aceştia, toate în frauda creditorilor, folosind persoane interpuse care „îl reprezentau” pe inculpatul F.O.
S-a mai reţinut că pe baza actelor de urmărire penală ataşate la dosarul cauzei că, în decurs de 3 ani de zile (2007-2009), după preluarea SC A. SA de către inculpatul B.A., o societate cu un patrimoniu însemnat (utilaje, autovehicule, terenuri), deşi a obţinut venituri de milioane de euro din vânzarea unor terenuri, activităţi curente şi în baza unor împrumuturi (Banca C., Banca B.), prin comiterea unor activităţi infracţionale ce constituie obiectul prezentei cauze (delapidare, evaziune fiscală, fals la legea contabilităţii, ş.a.), a ajuns să fie „înstrăinată” către cetăţeanul irakian F.O. cu datorii importante către creditori şi bugetul de stat (aproximativ 4,5 milioane euro), fără ca aceştia din urmă să poată recupera sau valorifica în prezent, active/garanţii ale SC A. SA, aflate încă în posesia inculpaţilor B.A. şi H.D.S.
Cercetările efectuate în prezenta cauză au stabilit faptul că, indiferent de implicarea şi condamnarea sa în alte cauze penale, inculpatul B.A. a coordonat şi controlat în continuare un grup de persoane apropiate, dispuse să desfăşoare activităţi infracţionale la solicitarea acestuia, şi care să excludă implicarea sa în situaţia descoperirii faptelor, persoane care, deşi luau cunoştinţă de activităţile infracţionale desfăşurate, erau dispuse să nu le comunice autorităţilor sau să le ascundă prin mijloace aparent legale (în special prin întocmirea de documente false).
Mai mult, s-a mai reţinut că din anturajul inculpatului B.A. fac parte persoane dispuse să-l consilieze în privinţa modalităţii de întocmire a unor documente şi care l-au sprijinit, la un moment dat, având cunoştinţe în domeniul financiar contabil, al modalităţii de dobândire / înstrăinare a acţiunilor unor societăţi comerciale sau cunoştinţe în domeniul juridic.
În concluzie s-a reţinut că în urma verificării legăturilor personale şi infracţionale a persoanelor cercetate în prezenta cauză au rezultat, pe baza materialului probator administrat, aspecte ce atestă caracterul organizat al activităţii infracţionale desfăşurate de persoanele cercetate în prezenta cauză.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale descrisă anterior cât şi faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care există indicii că inculpatul le-ar fi săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor pentru care este trimis în judecată inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În mod just a reţinut instanţa de fond şi incidenţa prevederilor art. 148, lit. b) C. proc. pen., temei reţinut în baza declaraţiilor relevante ale martorului O.M. şi inculpatului R.I.I., avocat în Baroul Bucureşti, rezultând că inculpatul B.A. a încercat în repetate rânduri şi prin mijloace diverse, fie să determine pe aceştia fie să dea declaraţii neconforme cu adevărul în faţa organelor judiciare, fie să altereze mijloacele de probă prin falsificarea unor înscrisuri, pe care le-au prezentat inclusiv în fata instanţelor de judecată din cadrul Tribunalului Bucureşti, fiind incidente astfel aceste dispoziţii.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul, modalitatea de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
II. Cu privire la cererea privind aplicarea unei măsuri mai puţin restrictive, respectiv, măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, instanţa de recurs constată că faţă de argumentele anterior prezentate, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, apreciază că luarea faţă de inculpat a unei măsuri preventive restrictive doar de drepturi şi nu privative de libertate nu corespunde scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 C. proc. pen.
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 şi 148 lit. f), 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 605/32/2013.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 605/32/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2894/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2942/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
