ICCJ. Decizia nr. 2942/2013. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2942/2013

Dosar nr. 56626/3/2010

Şedinţa publică din 1 octombrie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 309 din data de 17 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 183 C. pen. raportat la art. 99 şi art. 109 C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul V.R.C. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza C. pen. art. 86 şi art. 110-110¹ C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, a fost suspendată executarea pedepselor accesorii.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

-să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

-să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a nu schimba domiciliul sau reşedinţa avută decât cu încuviinţarea instanţei.

S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 86⁴ C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul V.R.C., în solidar cu părţile responsabile civilmente V.C. şi D.I., la plata către părţile civile N.S. şi N.A. a sumei de 5.000 RON, daune materiale, şi 20.000 euro, daune morale.

Au fost respinge, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii civile ale părţilor civile N.S. şi N.A.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente V.C. şi D.I., la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin încheierea din data de 12 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 38170/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a admis plângerea formulată de petenţii N.S. şi N.A. împotriva rezoluţiei din 30 iulie 2010 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a ordonanţei procurorului din 30 iunie 2010 emisă în Dosarul nr. 829/P/2008, iar în baza art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., s-a desfiinţat ordonanţa procurorului din 30 iunie 2010 emisă în dosarul nr. 829/P/2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi s-a reţinut cauza spre judecare sub aspectul infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., în ceea ce-l priveşte pe învinuitul V.R.C., victimă fiind N.B.M.

În motivarea acestei soluţii, judecătorul care a admis plângerea a reţinut următoarele:

Prin plângerea înregistrată sub nr. 38170/3/2010 petenţii N.S. şi N.A. au solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 30 iulie 2010 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti prin care a fost respinsă plângerea formulată de aceiaşi petenţi împotriva ordonanţei procurorului din 30 iunie 2010 emisă în Dosarul nr. 829/P/2008 prin care în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi art. 44 alin. (1) şi (2) C. pen. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.R.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., victimă fiind N.B.M. În motivarea plângerii se arată, în esenţă, că interpretarea probatoriului administrat în cauză a fost una eronată şi s-a bazat exclusiv pe diferenţa corporală dintre cei doi şi pe împrejurarea că victima consumase alcool înainte de incidentul în urma căruia şi-a pierdut viaţa.

Examinând plângerea formulată şi materialul probator strâns în cursul urmăririi penale, instanţa a reţinut că, în data de 23 martie 2008, învinuitul V.R.C. s-a întâlnit cu prietena sa S.A.C. la o bancă amplasată pe str. C. în apropierea blocului XX. sector 4, iar la scurt timp victima N.B.M. zis „C." s-a apropiat de cei doi şi a început să le adreseze injurii. Fiind ajuns în apropierea acestora victima a încercat să-l lovească cu pumnul pe învinuitul V.R.C. iar acesta s-a ferit retrăgându-se totodată lângă un bloc din apropiere. Victima s-a îndreptat din nou către cei doi, s-a împiedicat de un gard, a aruncat cu telefonul mobil spre cei doi după care a lovit-o pe martora S.A.C. cu piciorul în genunchi şi cu palma în cap, după care a încercat din nou să-l lovească pe învinuit cu pumnii. Şi de această dată învinuitul s-a eschivat şi totodată i-a aplicat victimei o lovitură cu pumnul în zona feţei în „gură", lovitură în urma căreia victima N.B.M. s-a dezechilibrat şi a căzut lovindu-se cu capul de sol, iar urma loviturilor suferite la scurt timp a survenit decesul. Situaţia de fapt arătată corespunde în totalitate cu situaţia de fapt reţinută prin rezoluţia contestată însă soluţia dispusă de procuror, în opinia instanţei, este greşită întrucât faptele, astfel cum au fost reţinute, nu justifică reţinerea dispoziţiilor art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare.

Potrivit acestor dispoziţii „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul public. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul."

În opinia instanţei, din modalitatea în care a fost săvârşită fapta nu rezultă constrângerea morală în care s-ar fi aflat învinuitul urmarea necesităţii apărării integrităţii sale în condiţiile în care acesta avea în primul rând posibilitatea de a se retrage de la locul în care se afla, iar în al doilea rând, atacul nu a fost de aşa natură încât să-i fi pus în pericol grav persoana sa, având în vedere că victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi, de asemenea, încercările acestuia din urmă se soldaseră cu eşecuri tocmai datorită atât stării în care se afla victima, cât şi abilităţii învinuitului de a se apăra cu uşurinţă prin eschivare. Atâta vreme cât învinuitul avea posibilitatea de a se retrage din spaţiul în care avea loc incidentul s-a apreciat că apărarea acestuia, prin lovirea extrem de puternică cu pumnul (de vreme ce această lovitură a fost de natură să doboare la pământ o persoană ce cântărea peste 130 de kg., cu o înălţime de 1,87 cm.), nu era necesară în sensul prevăzut de lege pentru a putea fi apreciată ca fiind aplicată în condiţiile legitimei apărări.

În opinia instanţei, deşi învinuitul a încercat la un moment dat să inducă ideea inexistenţei unei alte modalităţi de a scăpa de atac decât aceea a lovirii, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză infirmă această apărare nefăcând menţiune despre niciun obstacol aflat în calea unei eventuale retrageri. De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi reţinută în cauză nici ipoteza unui exces justificat atâta vreme cât, dată fiind modalitatea şi îndrăzneala cu care a acţionat învinuitul având în vedere că „agresorul" avea de două ori greutatea sa şi totuşi învinuitul a rămas pe loc şi l-a înfruntat pe acesta s-a eschivat după care chiar l-a lovit puternic, aceste aspecte denotă împrejurarea că învinuitul a putut aprecia consecinţele faptelor sale şi nu s-a aflat într-o stare de tulburare sau temere care să justifice atacul mortal.

În final, şi instanţa a constatat că soluţia procurorului este întemeiată, aproape exclusiv, pe diferenţa corporală dintre cei doi, diferenţă ce nu poate conduce în opinia sa decât la această soluţie, aprecieri care sunt nefondate şi nu au temei nici în materialul probatoriu, şi nici în dispoziţiile legale invocate de acesta. În condiţiile în care, în urma loviturii aplicate de învinuit victima N.B.M. a căzut !a pământ lovindu-se cu capul de sol, lovitură ce a generat, potrivit raportului medico-legal de necropsie, moartea acestuia care a fost violentă şi s-a produs prin insuficienţă cardio circulatorie şi respiratorie, de origine centrală consecutivă hemoragiei de trunchi cerebral şi hemoragie meninge, urmarea unui traumatism cranio-cerebral ce s-a produs la rândul său prin lovire cu şi de corp dur - lovirea activă în regiunea facială urmare de cădere şi lovire de corp/plan dur cu impact parieto-occipital, este evident că inculpatul se face vinovat de infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., iar acţiuni anterioare de încercare de agresare efectuate de victimă pot fi reţinute eventuala ca şi circumstanţă atenuantă a provocării prev. de art. 73 C. pen. şi în nici un caz ca şi atac material direct, imediat şi injust, de natură a pune în pericol grav persoana celui atacat sau de natură a crea o astfel de tulburare sau temere pentru a-l îndreptăţii pe învinuit să exercite un atac extrem de violent care să conducă la decesul victimei.

Instanţa a constatat că în cauză au fost administrate suficiente probe pentru ca situaţia de fapt să fie stabilită cu certitudine astfel încât soluţia nu poate fi de trimitere a cauzei la procuror, în vederea administrării altor probe, ci aceea a reţinerii cauzei spre judecare în ceea ce-l priveşte pe învinuitul V.R.C. pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen., faptă împotriva victimei N.B.M., în data de 23 martie 2008.

Prin urmare, judecătorul, în baza art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a desfiinţat ordonanţa procurorului din 30 iunie 2010 emisă în Dosarul nr. 829/P/2008 şi a reţinut cauza spre judecare în primă instanţă, în complet legal constituit sub aspectul infracţiunii prev. de art. 183 C. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 56626/3/2010 şi a fost repartizată completului 13F şi a fost efectuată cercetarea judecătorească prin administrarea probatoriului, inclusiv a celui solicitat de părţi.

După efectuarea cercetării judecătoreşti, analizând ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză, judecătorul fondului a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În data de 23 martie 2008, în timp ce inculpatul V.R.C. stătea de vorbă cu prietena sa, martora S.A.C., pe o bancă amplasată pe str. C. în apropierea blocului XX. din Bucureşti, sector 4, a apărut victima N.B.M. zis „C.", care fără motiv a început să adreseze injurii celor doi. Mai mult, victima a încercat să-l lovească pe inculpatul V.R.C., însă acesta s-a ferit, îndreptându-se cu prietena lui S.A.C. către un bloc din apropiere. Deşi inculpatul a încercat să evite conflictul, victima a mers după cei doi, iar pe fondul stării avansate de ebrietate, în care se afla, s-a împiedicat de un gard din apropiere şi a aruncat cu telefonul mobil spre inculpat şi prietena sa. În urma impactului cu solul, telefonul N. s-a desprins în mai multe bucăţi. Ulterior, victima a strigat către inculpat şi prietena sa, spunându-le să se oprească să stea de vorbă, iar când s-a apropiat de inculpat a încercat să îl prindă de mâini, moment în care acesta din urmă a făcut o eschivă şi din partea dreaptă a aplicat o lovitură de pumn în bărbia victimei N.B.M., care s-a dezechilibrat şi a căzut lovindu-se cu partea posterioară a capului de asfalt. în urma impactului cu solul, victima a suferit leziuni grave care au dus la scurt timp la deces.

Conform raportului de autopsie medico-legală raportului, moartea victimei a fost violentă şi s-a produs prin insuficienţă cardio - circulatorie şi respiratorie, de origine centrală consecutivă hemoragiei de trunchi cerebral şi hemoragie meninge, urmată unui traumatism cranio-cerebral, pe fondul unei intoxicaţii etilice acute. Traumatismul s-a produs la rândul său prin lovire cu şi de corp dur - lovirea activă în regiunea facială urmare de cădere şi lovire de corp/plan dur cu impact parieto - occipital. Între leziunile cranio - cerebrale şi faciale şi deces există o legătură de cauzalitate directă condiţionată de intoxicaţia etilică acută (sângele analizat conţine 1,95 gr. % alcool etilic).

Situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost convingător probată, în opinia instanţei de fond, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale şi în timpul judecăţii, respectiv: declaraţiile martorului P.M., audiat în cursul urmăririi penale cu identitate protejată, iar în cursul judecăţii atât cu identitatea protejată, cât şi sub adevărata identitate, declaraţii din care rezultă că victima a fost lovită cu pumnul la nivelul bărbiei, căzând pe spate şi lovindu-se cu capul de carosabil; declaraţiile date în cursul urmăririi penale de martorii S.M.R. şi A.P., care arată că imediat după incident au vorbit l-a telefon cu inculpatul, care Ie-a comunicat că a lovit cu pumnul pe un băiat gras şi că este într-o maşină de poliţie; parţial cu declaraţiile martorei S.A.C. date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, din care rezultă detaliile anterioare lovirii victimei; cu declaraţiile martorilor M.R.A. şi V.M.C., care au relatat aspecte de la locul săvârşirii faptei ulterioare părăsirii locului faptei de către inculpat; cu procesele-verbale de consemnare a actelor premergătoare şi fotografiile ataşate; raportul medico-legal de autopsie şi completarea la acest raport; avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L., din care rezultă că mecanismul de producere a leziunilor a fost lovirea activă urmată de cădere şi impact parieto-occipital drept, fiind improbabilă producerea lor doar prin cădere; procesul verbal de cercetare la faţa locului şi fotografiile judiciare ataşate; referatul de evaluare psiho-socială; celelalte înscrisuri medicale aflate în dosarul de urmărire penală.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.M.R. şi A.P. în cursul judecăţii, instanţa de fond Ie-a apreciat ca nesincere pentru următoarele motive:

Astfel, martorul S.M.R. nu mai confirmă că inculpatul i-a comunicat telefonic faptul că a lovit cu pumnul în faţă pe victimă, deşi martorul a scris o declaraţie olografă în care arată clar acest lucru. De asemenea, martorul nu mai recunoaşte semnătura de pe declaraţii, deşi scriptele de comparaţie luate martorului relevă foarte limpede că acesta a scris declaraţia olografă. Mai mult, instanţa a reţinut că semnăturile de pe declaraţiile date în cursul urmăririi penale sunt compuse din iniţialele numelui acestuia, care au aceeaşi formă cu cea a literelor „S", „m", „r", „R" executate de martor în cuprinsul declaraţiei olografe şi în scriptele de comparaţie, şi cuprind în plus un semn grafic similar pe semnăturile de la urmărire penală şi din faza de judecată. Ţinând seama de faptul că martorul a declarat că nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă, având în vedere şi de relaţiile de prietenie dintre martor şi inculpat, instanţa a înţeles să dea prioritate declaraţiilor de la urmărire penală, care se coroborează cu cele ale martorului P.M. şi cu avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L.

Referitor la declaraţia martorului A.P., dată în cursul judecăţii, instanţa de fond a reţinut că, deşi acesta a învederat că nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă, inculpatul nu i-a comunicat telefonic motivul reţinerii de organele de poliţie şi că nu îşi aduce aminte că inculpatul i-a spus că a bătut pe un băiat, întrucât era sub influenţa alcoolului când a dat declaraţia. Cum declaraţiile au fost date exact în ziua incidentului, instanţa a apreciat că declaraţiile date în faţa organelor de anchetă au prioritate, ele coroborându-se cu cele ale martorului P.M. şi cu avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L.

Instanţa de fond a considerat că săvârşirea faptei de către inculpat este indubitabilă, rezultând din probele mai sus enunţate, susţinerile apărării în sensul subiectivităţii martorului ocular P.M. nefiind confirmate de niciuna din probele administrate în cauză. Sub acest aspect, s-a reţinut că martora S.A.C. a declarat în cursul judecăţii că nu a văzut nici dacă inculpatul nu a lovit pe victimă, nici dacă inculpatul a lovit-o. Or, în acest context, declaraţia martorului ocular, audiat de instanţă cu adevărata identitate, susţinută în mod solid de avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul INML şi de declaraţiilor date la urmărire penală de martorii S.M.R. şi A.P., înlătură ca nereale apărările inculpatului că nu a lovit în niciun fel pe victimă.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorei S.A.C., potrivit căreia a fost lovită de victimă, instanţa de fond Ie-a considerat nereale, fiind contrazise de martorul P.M., care arată că în momentul imediat anterior lovirii victimei, inculpatul vorbea la telefon, iar martora se afla la 4 metri de cei doi şi că nu a existat contact fizic între victimă şi martoră. Or, în contextul în care martora este prietena inculpatului, iar aceasta a declarat la urmărirea penală că nu i-au rămas semne în urma agresiunii, deşi „a primit o lovitură cu pumnul în cap şi o lovitură cu piciorul în picior", „loviturile fiind puternice atât cât să o buimăcească" - declaraţia dată în faţa instanţei de fond - este evident că lovirea martorei de către victimă pare mai mult decât îndoielnică, motiv pentru care trebuie înlăturată sub acest aspect.

În ceea ce priveşte apărarea inculpatului, potrivit căreia cercetarea judecătorească s-a făcut în şedinţă publică, deşi era minor la momentul săvârşirii faptei, instanţa de fond a reţinut că a fost invocată prin concluziile scrise, cu nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 197 alin. (4) teza I, C. proc. pen., privind momentul până la care se poate invoca această cauză de nulitate relativă. În plus, s-a reţinut că judecarea cauzei în şedinţă-publică nu a adus nicio vătămare care să impună anularea actului, în condiţiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen.

Instanţa de fond a menţionat că a considerat mai mult decât tendenţioase şi neavenite susţinerile apărării că inculpatul a fost obligat să îşi dovedească nevinovăţia în şedinţă publică, în contextul în care inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere şi a avut posibilitatea să combată toate probele care îl incriminau. Faptul că instanţa nu a admis acele probe, pe care nu Ie-a apreciat ca utile cauzei, nu înseamnă că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare.

Astfel, instanţa de fond a considerat că istoricul medical al victimei, dependenţa de alcool sau barbiturice a acesteia nu au relevanţă sub aspectul nivelului de vinovăţie al inculpatului şi, cu atât mai puţin, sub aspectul existenţei legitimei apărări. Inculpatul a perceput în mod real pericolul prezentat de victimă, dar şi lipsa de luciditate relevată de aruncarea cu telefonul către inculpat. De asemenea, coerenţa şi constanţa în declaraţii a martorului P.M., audiat iniţial cu identitate protejată, coroborarea acestora cu declaraţiile martorilor S.M.R. şi A.P., date în cursul urmăririi penale, precum şi cu avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L., au justificat aprecierea instanţei că nu se impune solicitarea înregistrării telefonice din data de 23 august 2008 la numărul de urgenţă 112.

În final, judecătorul fondului a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului V.R.C., care la data de 23 martie 2008, pe str. C., în apropierea blocului XX. din Bucureşti, sector 4, a aplicat o lovitură la nivelul bărbiei victimei N.B.M., provocând căderea şi producerea unor leziuni care au condus la decesul acestuia, întruneşte atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că fapta de lovire a fost comisă cu intenţie, însă rezultatul socialmente periculos s-a produs din culpă cu previziune sau din culpă simplă, întrucât inculpatul cel puţin trebuia şi putea să prevadă posibilitatea căderii victimei aflate în stare de ebrietate şi lovirii cu capul de carosabil şi implicit decesului acesteia.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa, au fost avute în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, reduse în condiţiile art. 99 şi 109 C. pen., inculpatul fiind minor la data săvârşirii faptei, natura şi gravitatea faptei, pericolul social concret al faptei, împrejurările comiterii faptei şi persoana făptuitorului. Astfel, la stabilirea cuantumului pedepsei cu închisoarea, s-a ţinut seama de periculozitatea foarte ridicată şi răsunetul deosebit de negativ al infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte în rândul cetăţenilor, chiar şi în condiţiile similare celor din cauză, de urmările grave şi ireparabile constând în suprimarea vieţii victimei şi afectarea gravă a vieţii familiei acesteia, de riposta exagerată şi total nepotrivită a inculpatului, care a perceput starea de ebrietate avansată a victimei şi lipsa unui pericol imediat şi direct care să îi pună în pericol grav persoana sa ori a prietenei sale. Faptul că victima se deplasa cu greutate, aşa cum arată martorul P.M., că victima a aruncat cu telefonul către inculpat şi că inculpatul a aşteptat pe victimă, deşi avea posibilitatea să evite contactul fizic cu o persoană aflată în stare avansată de ebrietate înlătură cu desăvârşire ideea existenţei unei legitime apărări sau unui exces justificat ori scuzabil. De asemenea, s-a avut în vedere vârsta foarte tânără a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, dar şi faptul că inculpatul a fost internat cu diagnosticul reacţie encefalitică (stare confuzională), dosarul ataşat în care s-a admis plângerea părţilor vătămate. S-a reţinut că din chiar biletul de ieşire din spital rezultă că inculpatul nu a prezentat tulburări ale funcţiei perceptive, acesta fiind unul dintre motivele pentru care instanţa de fond nu a considerat că se impune expertizarea psihiatrică a inculpatului. Nu în ultimul rând, s-au avut în vedere înscrisurile în circumstanţiere depuse în Dosarul nr. 38170/3/2010 şi concluziile referatului de evaluare psiho-socială efectuat în prezenta cauză, din care rezultă că inculpatul este cunoscut ca o persoană liniştită, o ajută pe mama sa, este respectuos şi dispune de resurse interne şi de sprijinul familiei pentru o evoluţie socială pozitivă, iar în cazul reluării cursurilor şcolare îşi poate spori şansele de reintegrare pe piaţa muncii. În raport de atitudinea victimei, care fiind în stare de ebrietate avansată şi sub influenţa medicamentelor, a adresat mai multe injurii inculpatului şi prietenei acestuia, a aruncat cu telefonul spre inculpat şi a încercat în mod repetat să îl prindă de mâini şi să îl lovească, instanţa de fond a considerat că inculpatul a săvârşit fapta sub imperiul unei puternice emoţii amplificată de dimensiunile fizice considerabile ale victimei. Prin urmare, s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., iar potrivit art. 76 C. pen., a fost coborâtă pedeapsa aplicată sub minimul special prevăzut de lege, într-un cuantum corespunzător pericolului social al faptei şi periculozităţii făptuitorului, întrucât infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate ridicată, fiind de natură să pericliteze serios relaţiile sociale ocrotite de lege.

Faţă de considerentele reţinute la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa de fond a apreciat că există suficiente elemente care impun concluzia că scopul preventiv-educativ şi sancţionator prevăzut de art. 52 C. pen. poate fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, ameninţarea executării în întregime a pedepsei aplicate fiind de natură să inhibe tendinţele criminogene ale inculpatului şi să schimbe atitudinea acestuia cu privire la relaţiile sociale ocrotite prin normele de drept penal. Fiind posibilă şi binevenită reinserţia socială a inculpatului fără privarea sa de libertate, însă sub un control riguros al societăţii, în baza art. 86 şi art. 110-110¹ C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, s-au constituit părţi civile părinţii victimei, respectiv părţile vătămate N.S. şi N.A.

În şedinţă publică, acestea au solicitat şi precizat daune morale la suma de 100.000 euro, iar daune materiale la sumă de 10.000 euro.

Cu privire la aceste pretenţii civile, instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv există o faptă ilicită, fapta a fost săvârşită de inculpat, există un prejudiciu localizat în patrimoniul părţilor civile, există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi prejudiciul cauzat, prejudiciul este cert atât sub aspectul întinderii, cât şi sub aspectul existenţei.

În ceea ce priveşte cuantumul pretenţiilor civile, instanţa de fond a reţinut că acesta se află cu mult sub cel pretins de părţile civile. Astfel, în ceea ce priveşte, daunele morale, în raport de trauma psihică deosebită prin care au trecut şi încă trec părţile civile, s-a considerat că o sumă totală de 20.000 euro, acoperă în întregime prejudiciul încercat de ambele părţi vătămate şi ţine seamă şi de atitudinea victimei, care l-a provocat pe inculpat. S-a apreciat că trauma deosebită cauzată părţilor civile nu este dată doar de faptul pierderii unei persoane apropiate - fiu - ci rezultă şi din împrejurările în care aceasta şi-a pierdut viaţa, din faptul că părinţii victimei în mod brutal au fost obligaţi să îşi continue viaţă fără singurul lor copil. În ceea ce priveşte daunele materiale, s-au reţinut cheltuielile doar cu înmormântarea victimei. În lipsă de înscrisuri, s-a considerat că ele se ridică la suma de 5.000 RON, stabilită pe baza notorietăţii acestor cheltuieli. S-a reţinut de către judecătorul fondului că răspunderea părţilor responsabile civilmente se întemeiază pe dispoziţiile art. 1000 C. civ. anterior, aceştia fiind responsabili pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ca urmare a carenţelor în îndeplinirea obligaţiilor de creştere, educare şi supraveghere.

În ceea ce priveşte celelalte pretenţii, instanţa de fond Ie-a considerat neîntemeiate, nefiind susţinute de probele propuse şi administrate în cauză, astfel că au fost respinse, ca atare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul V.R.C. şi părţile civile N.S. şi N.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât sub aspectul soluţionării laturii penale, cât şi al celei civile.

Prin decizia penală nr. 331 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca nefondate ambele apeluri, având în vedere următoarele:

În opinia instanţei de apel, concordantă cu cea a instanţei de fond, fapta inculpatului V.R.C. care, la data de 23 martie 2008, pe str. C., în apropierea blocului XX. din Bucureşti, sector 4, a aplicat o lovitură la nivelul bărbiei victimei N.B.M., provocând căderea şi producerea unor leziuni care au condus la decesul acestuia, întruneşte atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.; fapta de lovire a fost comisă de inculpat cu intenţie, însă rezultatul socialmente periculos s-a produs din culpă cu previziune sau din culpă simplă, întrucât inculpatul, cel puţin, trebuia şi putea să prevadă posibilitatea căderii victimei aflate în stare de ebrietate şi lovirii cu capul de carosabil şi, implicit, decesului acesteia. Vinovăţia inculpatului a fost relevată de întreg materialul probator: declaraţiile martorului P.M., audiat în cursul urmăririi penale cu identitate protejată, iar în cursul judecăţii atât cu identitatea protejată, cât şi sub adevărata identitate, declaraţii din care rezultă că victima a fost lovită cu pumnul la nivelul bărbiei, căzând pe spate şi lovindu-se cu capul de carosabil; declaraţiile date în cursul urmăririi penale de martorii S.M.R. şi A.P., care arată că imediat după incident au vorbit l-a telefon cu inculpatul, care Ie-a comunicat că a lovit cu pumnul pe un băiat gras şi că este într-o maşină de poliţie; cu o parte din declaraţiile martorei S.A.C. date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, din care rezultă detaliile anterioare lovirii victimei; cu declaraţiile martorilor M.R.A. şi V.M.C., care au relatat aspecte de la locul săvârşirii faptei ulterioare părăsirii locului faptei de către inculpat; cu procesele-verbale de consemnare a actelor premergătoare şi fotografiile ataşate; raportul medico-legal de autopsie şi completarea la acest raport; avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L., din care rezultă că mecanismul de producere a leziunilor a fost lovirea activă urmată de cădere şi impact parieto-occipital drept, fiind improbabilă producerea lor doar prin cădere; procesul verbal de cercetare la faţa locului şi fotografiile judiciare ataşate; referatul de evaluare psiho-socială; celelalte înscrisuri medicale aflate în dosarul de urmărire penală.

S-a constatat că Ministerul Public, apelant în cauză, a criticat sentinţa sub aspectul condamnării inculpatului pentru comiterea infracţiunii menţionate, deoarece acesta s-ar fi aflat în legitimă apărare atunci când a ripostat împotriva atacului victimei, printr-o lovitură, ce a dus la decesul acesteia din urmă.

În opinia instanţei de prim control judiciar această interpretare a textului legal de către reprezentantul Ministerului Public este greşită, apreciindu-se că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări, riposta inculpatului survenind ca răspuns la comportamentul provocator al victimei.

Astfel, potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau a unui interes obştesc. Conform art. 44 alin. (3) C. pen., este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

De asemenea, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Instanţa de apel a menţionat că în doctrină, dar şi în practica judiciară, s-a reţinut că, pentru existenţa legitimei apărări trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. un atac material, direct, imediat şi injust;

2. atacul să fie îndreptat contra unei persoane sau contra drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes obştesc;

3. atacul să creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acestuia ori pentru un interes obştesc;

4. săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului;

5. apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Or, în prezenta cauză este necesar a se analiza două aspecte şi anume: cel referitor la gravitatea pericolului şi cel referitor la proporţionalitatea apărării.

Primul aspect obligă instanţa să evalueze gravitatea pericolului, în funcţie de toate împrejurările concrete ale cauzei, deoarece acelaşi atac poate fi considerat în anumite împrejurări grav, iar în alte împrejurări nu. Pornind de la aceste repere, va trebui în primul rând să se observe dacă atacul îndreptat împotriva inculpatului V.R.C. întrunea cele patru caracteristici enumerate în textul de lege mai sus enunţat, întrucât se invocă de către procuror faptul că natura atacului a fost greşit stabilită prin hotărârea de condamnare.

Reţine instanţa de apel că este adevărat că victima a exercitat asupra inculpatului, în mod nejustificat, un atac direct, material, însă un atac despre care nu se poate susţine că a fost neaşteptat, neprevăzut, deoarece - astfel cum s-a arătat şi în motivele scrise de apel ale procurorului şi cum a declarat însuşi inculpatul V.R.C. - modalitatea de derulare a conflictului - în mai multe etape - a prefigurat intenţia victimei de a-l lovi pe inculpat; acesta din urmă ştia, se aştepta că va fi lovit dacă nu va continua să se retragă, pentru că, la început, inculpatul a evitat confruntarea fizică iniţiată de victimă, îndepărtându-se, însă - ulterior - a rămas pe loc, aşteptând ca victima să ajungă la el.

Or, în opinia instanţei de apel, un indiciu al caracterului imediat al atacului îl reprezintă tocmai lipsa unui interval de timp între momentul începerii atacului şi momentul ivirii pericolului. În orice caz, dacă în succesiunea celor două momente, ar exista un spaţiu, acesta trebuie să însemne un interval foarte mic de timp, pentru că numai într-o atare situaţie s-ar putea susţine că persoana atacată nu a avut posibilitatea înlăturării pericolului şi altfel, prin alte mijloace, decât săvârşirea faptei penale. Aşadar, în clipa în care V.R.C. a luat decizia de a-l aştepta pe agresor (să ajungă alături de el), după ce evitase conflictul eschivându-se de la o confruntare directă cu atacatorul, inculpatul ştia la ce se expune, avea clară reprezentarea faptului că agresorul doreşte să-I lovească, mai ales că - astfel cum rezultă din toate declaraţiile de la dosar - victima se deplasa greu, fiind în stare avansată de ebrietate şi având o greutate de 140 kg.; mai mult, nu este de neglijat nici faptul că, pe timpul deplasării către locul unde inculpatul s-a oprit, victima se poticnea, împiedicându-se de obstacolele din jurul său: „C." (porecla victimei n.n.) s-a împiedicat de un gard", a declarat martora S.A.C. Aceste elemente, ce oferă o imagine clară a situaţiei în care se afla atacatorul („obezitate morbidă" şi intoxicaţie etilică acută, 1,95 gr %₀ - raport medico-legal), dar şi a potenţialului său periculos, se coroborează cu declaraţia martorului P.M., care a observat scena de la fereastra propriei locuinţe şi care a perceput atitudinea victimei (atacatorul) ca nefiind de natură a-l alarma pe inculpat; desigur, această percepţie nu poate fi comparată cu cea a inculpatului pus într-o situaţie aptă să-i provoace o tulburare, emoţie greu de controlat, miza fiind nu doar integritatea sa fizică, dar şi cea a prietenei sale, însă starea în care se afla agresorul a făcut ca atacul îndreptat împotriva inculpatului - privit şi prin prisma intensităţii sale - să nu fie unul imediat, în sensul cerut de lege.

Altfel spus, şi în opinia instanţei de apel, inculpatul nu a fost obiectul unei agresiuni neaşteptate şi surprinzătoare, el beneficiind de un răgaz de timp - în momentele în care îl aştepta pe atacator - în care putea calcula intensitatea reacţiei sale în apărare, neaflându-se în acea stare sufletească de maximă constrângere specifică unui atac exercitat intempestiv, surprinzător asupra sa; inculpatul a avut posibilitatea să evalueze situaţia în care era pus, să aprecieze ce mijloace are la îndemână, pentru a anihila pericolul şi să aleagă între respectivele mijloace pe cele corespunzătoare naturii şi intensităţii atacului. Se poate conchide, aşadar, că - în speţa dedusă judecăţii - nu sunt întrunite condiţiile legitimei apărări - ca şi cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, pentru că acţiunea inculpatului a răspuns unui atac material, direct, injust, dar NU şi imediat; însă, s-a apreciat că temerea provocată de atacatorul - victimă, prin manifestările sale agresive, i-a determinat inculpatului o puternică tulburare sub stăpânirea căreia acesta din urmă i-a aplicat lovitura ce a dus, în cele din urmă, la decesul agresorului.

Din conţinutul celor anterior expuse, rezultă şi delimitarea dintre legitima apărare - stare în care se pretinde că ar fi acţionat inculpatul, şi provocarea - adevărata situaţie în care acesta s-a aflat şi sub impusul căreia a recurs la lovitura fatală aplicată victimei.

Cât priveşte apărarea apelantului inculpat, în sensul că victima ar fi atacat-o şi pe prietena sa, martora S.A.C., Curtea de Apel - analizând coroborat probele administrate de organele de urmărire penală - a constatat că aceasta din urmă nu a fost agresată; asemenea judecătorului fondului, instanţa de apel a dat eficienţă declaraţiilor date de părţi şi martori în faza de urmărire penală, imediat după eveniment, deoarece acestea se coroborează şi se completează între ele, evidenţiind cursul logic şi firesc al întâmplărilor din ziua conflictului.

Astfel, declaraţiile martorilor S.M.R. şi A.P. date în faţa judecătorului au fost corect înlăturate, ca nesincere, câtă vreme cei doi nu au putut oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la motivele ce i-au determinat să-şi schimbe declaraţiile iniţiale.

În acest context, s-a menţionat că martorul S.M.R., în faţa instanţei de fond, nu a mai confirmat că inculpatul i-a comunicat telefonic faptul că a lovit cu pumnul în faţă pe victimă, deşi la urmărirea penală, martorul a scris o declaraţie olografă în care a arătat clar acest lucru; în plus, martorul nu a mai recunoscut semnătura de pe declaraţii, deşi scriptele luate acestuia arată foarte limpede că el este autorul declaraţiei olografe. Mai mult, s-a constatat că semnăturile de pe declaraţiile date în cursul urmăririi penale sunt compuse din iniţialele numelui acestuia, care au aceeaşi formă cu cea a literelor „S", „m", „r", „R" executate de martor în cuprinsul declaraţiei olografe şi în scriptele de comparaţie, şi cuprind în plus un semn grafic similar pe semnăturile de la urmărire penală şi din faza de judecată. Ţinând seama de faptul că martorul a declarat că nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă, având în vedere şi relaţiile de prietenie dintre martor şi inculpat, corect instanţa de fond - făcând o analiză adecvată şi corectă - a înţeles să dea prioritate declaraţiilor de la urmărire penală, care se coroborează cu cele ale martorului P.M. şi cu avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L.

Referitor la declaraţia martorului A.P., din cursul judecăţii, s-a reţinut că, deşi acesta a subliniat că nu s-au făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către organele de anchetă, inculpatul nu i-a comunicat telefonic motivul reţinerii de organele de poliţie şi că nu îşi aduce aminte că inculpatul i-a spus că a bătut pe un băiat, întrucât era sub influenţa alcoolului când a dat declaraţia; cum declaraţiile au fost date exact în ziua incidentului, au prioritate, ele coroborându-se cu cele ale martorului P.M. şi cu avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L., cum de altfel a arătat şi judecătorul fondului.

Aşadar, săvârşirea faptei de către inculpat şi împrejurările în care ea s-a consumat este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; susţinerile apelantului inculpat cu privire la calitatea relatărilor martorului ocular P.M. nu au nici un suport în materialul probator, material care a demonstrat tocmai faptul că atacatorul nu a apucat să o lovească şi pe prietena inculpatului S.A.C.; mai mult, trebuie adăugat şi faptul că aceasta din urmă a declarat, în cursul judecăţii, că nu a văzut nici dacă inculpatul a lovit-o sau nu pe victimă. Or, în acest context, declaraţia martorului ocular, audiat de instanţa de fond cu adevărata identitate, confirmată de avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul INML şi de declaraţiile date la urmărirea penală de martorii S.M.R. şi A.P. înlătură ca nereală apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi lovit în niciun fel pe victimă.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorei S.A.C., potrivit cu care ea ar fi fost lovită de victimă, corect instanţa de fond Ie-a considerat neadevărate, fiind contrazise de martorul P.M., care a arătat că, în momentul anterior lovirii victimei, inculpatul vorbea la telefon, iar martora se afla la 4 metri de cei doi şi că nu a existat contact fizic între victimă şi martoră. Or, în contextul în care martora este prietena inculpatului, iar aceasta a declarat la urmărirea penală că nu i-au rămas semne în urma agresiunii, deşi „a primit o lovitură cu pumnul în cap şi o lovitură, cu piciorul în picior", „loviturile fiind puternice atât cât să o buimăcească" -declaraţia fiind „îmbunătăţită" în faţa instanţei de fond - se poate crede că această martoră a avut o atitudine partinică inculpatului; aceste împrejurări aruncă dubii serioase cu privire la existenţa acţiunii de lovire a acestei martore, de către victimă, argument ce a pledat pentru înlăturarea, sub acest aspect, a declaraţiei numitei S.A.C.

În apelul lor, părţile civile au susţinut că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, deoarece pedeapsa aplicată inculpatului şi modalitatea de executare a acesteia sunt mult prea uşoare.

În opinia instanţei de apel nici aceste critici nu sunt întemeiate, câtă vreme inculpatul a săvârşit fapta fiind în mod insistent provocat de către atacatorul său care, fiind în stare avansată de ebrietate şi sub influenţa medicamentelor, a adresat mai multe injurii inculpatului şi prietenei acestuia, a aruncat cu telefonul spre inculpat şi a încercat în mod repetat să îl prindă de mâini şi să îl lovească; inculpatul a săvârşit fapta sub imperiul unei puternice emoţii amplificată de dimensiunile fizice considerabile ale victimei.

Nu în ultimul rând, la stabilirea pedepsei, instanţa de fond s-a raportat la vârsta tânără a inculpatului, la lipsa antecedentelor penale, dar şi la înscrisurile în circumstanţiere depuse în dosar, împreună cu concluziile referatului de evaluare psiho-socială efectuat în prezenta cauză, din care rezultă că inculpatul este cunoscut ca o persoană liniştită, o ajută pe mama sa, este respectuos şi dispune de resurse interne şi de sprijinul familiei pentru o evoluţie socială pozitivă, iar în cazul reluării cursurilor şcolare îşi poate spori şansele de reintegrare pe piaţa muncii.

Toate aceste elemente creează şi instanţei de apel convingerea că scopul pedepsei, astfel cum este el reglementat în art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, iar perspectiva executării în întregime a pedepsei aplicate - în ipoteza comiterii unor fapte ilicite - este de natură să inhibe asemenea comportamente şi să cultive o atitudine pozitivă inculpatului faţă de relaţiile sociale ocrotite prin normele de drept penal, aşa încât - în acest caz -într-adevăr, este posibilă reinserţia socială a inculpatului fără privarea sa de libertate.

Cât priveşte latura civilă, de asemenea criticată de apelanţii - părţi civile, s-a remarcat modul just în care prima instanţă a determinat cuantumul despăgubirilor, evaluând corespunzător întregul ansamblu de împrejurări ce a făcut posibilă apariţia şi consumarea incidentului care a avut ca deznodământ moartea agresorului, devenit victimă. Sumele acordate de prima instanţă, atât cele exprimând daunele materiale cât, mai ales, cele reprezentând daunele morale, sunt juste şi reflectă prejudiciul suferit de cele două părţi civile, prin pierderea fiului lor, dar şi faptul că acesta din urmă a provocat conflictul, aşa încât o majorare a cuantumului despăgubirilor nu se justifică, fiind interzisă o îmbogăţire fără just temei (prin acordarea unor reparaţii în exces).

Împotriva deciziei au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti inculpatul V.R.C. şi părţile civile N.S. şi N.A.

Motivele şi cazurile de casare invocate de procuror şi inculpat au fost indicate în înscrisurile depuse la dosar şi au fost expuse în cursul dezbaterilor, astfel cum sunt menţionate în partea introductivă a deciziei. În sinteză, s-a susţinut că în mod greşit instanţele au înlăturat dispoziţiile art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare, acţiunea de lovire a victimei de către inculpat realizând toate condiţiile textului de lege invocat.

Recursurile nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta:

Realizarea / nerealizarea cerinţelor textului art. 44 C. pen. a fost examinată, la solicitarea procurorului, inculpatului şi succesorilor victimei, în 3 etape de către judecători: de judecătorul care a soluţionat plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 278¹ C. pen., de judecătorul instanţei de fond şi, respectiv, de cei 2 judecători ai instanţei de apel. Aceştia, în mod concordant, au argumentat amplu - prin recurgerea la probatoriul administrat, la textul de lege invocat, dar şi prin recurgerea la doctrina juridică neîndeplinirea cerinţelor legitimei apărări (art. 44 C. pen.). La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin mai multe decizii publicate, asupra interpretării textului art. 44 C. pen., respectiv la condiţiile ce trebuie îndeplinite de fapta dedusă judecăţii pentru a intra sub incidenţa legitimei apărări (deciziile nr. 686/2008, 945/2009, 2406/2008, 785/2006, 763/2012, 1988/2011, 116/2011, 1645/2012; printre acestea, relevantă este decizia nr. 686/2008 prin care a fost soluţionată o cauză penală având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.).

Revenind la prezenta cauză, Înalta Curte reţine că se invocă în motivele de recurs atât dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. pen., cât şi a celor prevăzute de art. 44 alin. (3) C. pen.

Concordant cu instanţele anterioare, Înalta Curte apreciază - în raport cu probatoriul administrat în cauză - că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. pen., şi nici cele prevăzute de art. 44 alin. (3) C. pen.

Din examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi a celor din art. 44 alin. (3) C. pen., rezultă însă că ipotezele reglementate sunt diferite şi, parţial, se exclud.

Legitima apărare propriu-zisă este reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen. şi are ca principală caracteristică că apărarea este proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. În art. 44 alin. (3) C. pen. este reglementat „excesul de apărare" sau „excesul justificat", caz frecvent de depăşire a limitelor legitimei apărări şi asimilat cu legitima apărare, care are ca principală caracteristică depăşirea limitei unei apărări proporţionale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.

În sfârşit, legea a ţinut seama şi de existenţa altor situaţii decât cele două menţionate anterior, şi anume că în cazul depăşirii limitelor apărării cauza acestei depăşiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu îşi poate da seama exact de natura atacului, de iminenţa acestuia, de gravitatea pericolului, aşa încât, ţinând seama şi de condiţia psihică în care a acţionat, depăşirea apărării este oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depăşiri revenind agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.

Legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii, şi nu este deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanţă atenuantă legală, cunoscută ca „exces scuzabil", prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen. Excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.

Numai pornind de la aceste dispoziţii legale şi interpretări doctrinare, pe baza probelor administrate, se poate stabili dacă în prezenta cauză inculpatul a acţionat în condiţiile existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art. 44 alin. (2) sau art. 44 alin. (3) C. pen.) ori, dimpotrivă, acţiunea sa s-a desfăşurat în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante prevăzute în art. 73 lit. a) C. pen. sau, dimpotrivă, în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) din C. pen.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca întemeiate argumentele expuse în hotărârile judecătoreşti atacate (încheierea de admitere a plângerii, sentinţă şi decizie), nefiind necesară reluarea, ci numai completarea lor.

Legitima apărare (în ambele ipoteze), dar şi o de stare de tulburare sau temere provocată de atac, este exclusă cel puţin din două motive, reţinute ca atare şi de instanţele anterioare: inculpatul, pe de o parte, a constatat nemijlocit starea de vulnerabilitate în care se afla victima („obezitate morbidă" şi stare avansată de ebrietate - intoxicaţie etilică acută, 1,95 gr%₀), iar pe de altă parte, a evitat confruntarea fizică iniţiată de victimă, îndepărtându-se, însă - ulterior - a rămas pe loc, aşteptând ca victima să ajungă la el; V.R.C. a luat decizia de a-l aştepta pe agresor (să ajungă alături de el), după ce evitase conflictul eschivându-se de la o confruntare directă cu atacatorul, deci ştia la ce se expune, avea clară reprezentarea faptului că agresorul doreşte să-l lovească, mai ales că - astfel cum rezultă din toate declaraţiile de la dosar - victima se deplasa greu, fiind în stare avansată de ebrietate şi având o greutate de 140 kg.; mai mult, nu este de ignorat nici faptul că, pe timpul deplasării către locul unde inculpatul s-a oprit, victima se poticnea, împiedicându-se de obstacolele din jurul său, deci prezenta un echilibru precar.

Inculpatul a lovit victima cu intenţie, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe baza culpei: în condiţiile în care, anterior, constatase direct şi personal situaţia victimei („obezitate morbidă") şi starea avansată de ebrietate a acesteia, chiar dacă nu a prevăzut rezultatul faptei sale de lovire (dezechilibrarea şi căderea victimei cu posibile consecinţe letale), trebuia şi putea să-l prevadă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază ca întemeiate argumentele instanţelor anterioare cu privire la publicitatea şedinţei de judecată, la necesitatea înlăturării totale sau parţiale a declaraţiilor unor martori, inclusiv, a prietenei inculpatului şi, nu în ultimul rând, la evaluarea critică a acurateţei descrierii situaţiei de fapt în declaraţiile inculpatului.

Cu referire la recursurile părţilor civile, întrucât acestea nu s-au prezentat la instanţă pentru a expune motivele şi cazurile de casare, nefăcând acest lucru nici prin înscrisuri depuse la dosar, Înalta Curte - examinând din oficiu hotărârile atacate - constată că nu sunt motive care să impună reformarea acestora.

Faţă de cele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) şi ale art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.R.C. şi de părţile civile N.S. şi N.A. împotriva deciziei penale nr. 331 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 01 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2895/2013. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 2957/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2892/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2894/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2895/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2957/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2958/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C.p.), traficul de persoane (Legea 6 ICCJ. Decizia nr. 2961/2013. Penal. Infracţiuni la alte legi speciale. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2964/2013. Penal