ICCJ. Decizia nr. 2986/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2986/2013
Dosar nr. 7397/114/2012
Şedinţa publică din 3 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 39 din data de 7 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia penală, în Dosarul nr. 7397/114/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. a), lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74-art. 76 lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.C., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71-art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen., (cu excepţia dreptului de a alege).
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 359 C. proc. pen.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente la 29.838 RON, la care se adaugă accesoriile datorate de drept, conform art. 119 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, către D.G.F.P. Buzău.
S-a menţinut sechestrul asigurător.
S-a dispus comunicarea unei copii de pe dispozitiv, după rămânerea definitivă a hotărârii, la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, conform art. 13 din Legea nr. 241/2005.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariu apărător oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău nr. 280/P/2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în efectuarea a 6 operaţiuni de achiziţii intracomunitare de usturoi din Spania în valoare totală de 50.582,87 euro, (213.206,79 RON) pe care l-a comercializat fără a declara şi înregistra în contabilitate achiziţiile făcute şi veniturile obţinute, sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a unei tva în suma de 57.838 RON.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, iar în cursul cercetării judecătoreşti, deşi a fost citat pentru 3 termene de judecată, acesta nu s-a prezentat.
Tribunalul, analizând materialul probator administrat în cauză, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul D.C. este administratorul întreprinderii individuale D.C., cu sediul în comuna R., judeţul Buzău, ce are ca obiect principal comerţul cu ridicata a legumelor, fiind înregistrată ca plătitor de impozite şi taxe către D.G.F.P. Buzău din 1 noiembrie 2010.
În perioada noiembrie 2010-ianuarie 2011 a efectuat un număr de 6 achiziţii intracomunitare de usturoi din Spania, mai exact 74.794 kg, în valoare totală de 213.206,79 RON, marfa intrând pe teritoriul ţării la 27 noiembrie 2010, 14 octombrie 2010 şi 28 ianuarie 2011, aşa cum rezultă din informaţiile furnizate de secţiile Gărzii Financiare din Bihor, Arad şi Satu-Mare. Marfa a fost valorificată imediat, prin comercializare direct din spaţiul de depozitare deţinut în incinta SC L.F. SA Râmnicu-Sărat.
În urma efectuării inspecţiei fiscale, s-a stabilit că întreprinderii individuale D.C. trebuia să plătească tva în suma de 57.838 RON, acesta valorificând usturoiul fără a întocmi vreun document, deci fără a înregistra veniturile obţinute.
În drept, fapta inculpatului D.C. de a valorifica o cantitate totală de usturoi de 213.206,79 RON, obţinut în urma unor achiziţii intracomunitare din Spania, fără a înregistra achiziţiile şi veniturile obţinute, ascunzând sursa impozabilă în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza acestui text de lege, reţinând şi dispoziţiile art. 74 lit. a), lit. b), lit. c)-art. 76 lit. d) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul D.C. la 1 an închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71-art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen., (cu excepţia dreptului de a alege).
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, instanţa de fond apreciind faţă de persoana inculpatului care a recunoscut fapta, a achitat o parte din prejudiciu şi care are 3 copii minori, că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 359 C. proc. pen.
În latura civilă a cauzei, reţinând că în cursul urmăririi penale, a achitat suma de 28.000 RON, l-a obligat la suma rămasă, respectiv la 29.838 RON, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la care se adaugă accesoriile datorate de drept conform art. 119 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003 de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, către D.G.F.P. Buzău.
S-a menţinut sechestrul asigurător.
În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea unei copii de pe dispozitiv, după rămânerea definitivă a hotărârii, la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, conform art. 13 din Legea nr. 241/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul D.C., susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
În instanţă, s-a invocat de către procurorul de şedinţă tardivitatea introducerii apelului declarat de inculpatul D.C., având în vedere că cel în cauză a primit comunicarea hotărârii de fond la 11 februarie 2013, a semnat personal pe dovada de comunicare, iar apelul a fost declarat la 6 martie 2013, deci peste termenul de 10 zile prevăzut de lege.
Prin decizia penală nr. 68 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca tardiv, formulat apelul declarat de inculpatul D.C., împotriva sentinţei penale nr. 39 din 7 februarie 2013 a Tribunalului Buzău.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că la instanţa de fond, Tribunalul Buzău, cu ocazia dezbaterilor, la termenul din 7 februarie 2013, inculpatul D.C. a lipsit de la judecată, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei penale nr. 39/2013.
Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a minutei penale, datează din data de 11 februarie 2013 şi a fost semnată personal de către inculpatul-apelant.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel inculpatul care a fost înregistrat la Tribunalul Buzău, la 6 martie 2013.
Conform art. 363 alin. (1) C. proc. pen., termenul de declararea apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, acest termen curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, cum este cazul inculpatului-apelant D.C.
Cum, acesta a primit comunicarea minutei penale pronunţată de instanţa de fond la 11 februarie 2013, iar împotriva acesteia a declarat apel la 6 martie 2013, deci cu depăşirea termenului de 10 zile, prevăzut de lege, apelul declarat în cauză a fost tardiv formulat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.C., care a susţinut, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar, că apelul a fost în mod greşit respins ca tardiv formulat, invocând temeiurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859pct. 14 şi pct. 21 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 9 aprilie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013).
În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menţionat; trebuie precizat că în speţa dedusă judecăţii nu pot fi aplicate dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitore la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.
Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se şi limitându-se doar la chestiuni de drept.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat D.C., se constată că acesta a fost modificat sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, potrivit textului de lege în noua redactare, hotărârile fiind supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că susţinerile recurentului inculpat în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel, a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpat, nu se încadrează în sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Totodată, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, situaţie în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept.
Chiar dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul D.C. se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172C. proc. pen., Înalta Curte nu poate proceda la examinarea lor, nefiind respectate, cerinţele formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., care condiţionează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859alin. (3) C. proc. pen. aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva deciziei penale nr. 68 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2988/2013. Penal → |
|---|
