ICCJ. Decizia nr. 2982/2013. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2982/2013
Dosar nr. 1622/2/2013
Şedinţa publică din 3 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 215 din 9 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse cererile formulate de inculpaţi de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
În baza art. 254 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, au fost condamnaţi pe inculpaţii F.C. şi D.N. la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare, fiecare.
S-a făcut aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pentru fiecare inculpat.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis fiecărui inculpat drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 88 C. pen., a fost computată reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului F.C., de la 15 noiembrie 2013 la 29 aprilie 2013 şi în baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a acestuia.
S-a constatat că suma de 3.000 euro, primită cu titlu de mită a fost restituită denunţătorului E.S.
În baza art. 191 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la 1.000 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 28 februarie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost trimişi în judecată inculpaţii F.C. şi D.N. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În fapt, s-a reţinut că la data de 6 februarie 2013, E.S. a sesizat Direcţia Generală Anticorupţie cu privire la faptul că, în urma unui control efectuat de către inculpatul F.C. şi inculpatul D.N. la punctul de lucru al SC K.T.T. SRL din Bucureşti, sector 5, inculpatul şi învinuitul au pretins o sumă de bani, pe care nu au cuantificat-o, pentru a nu constata neregulile constatate în activitatea societăţii, de natură a atrage răspunderea penală a reprezentantului societăţii. La data de 15 februarie 2013, inculpatul F.C. şi inculpatul D.N. au primit de la E.S. suma de 3.000 de euro în acest scop, fiind surprinşi în flagrant.
Din probatoriul administrat în cauză s-au reţinut următoarele:
La data de 5 februarie 2013, în jurul orei 14:00, inculpatul F.C. şi inculpatul D.N. s-au deplasat la punctul de lucru al SC K.T.T. SRL în vederea efectuării unor verificări privind nereguli în desfăşurarea activităţii societăţii, afirmând că există indicii că în magazinul deţinut în Bucureşti, sector 5 ar lucra persoane care nu au încheiat contract de muncă.
Aşa cum rezultă din actele de la dosar, inculpatul F.C. are gradul profesional de comisar şef şi inculpatul D.N. are gradul profesional de comisar, ambii desfăşurându-şi activitatea în calitate de ofiţeri de poliţie judiciară în cadrul Poliţiei sector 5 Bucureşti, Serviciul de Investigare a Fraudelor.
Potrivit fişei postului, aceştia au ca atribuţii de serviciu, printre altele, desfăşurarea de activităţi investigative, în conformitate cu prevederile legale, în domeniul infracţionalităţii economice-financiare, prelucrarea datelor şi informaţiilor obţinute cu privire la infracţionalitatea circumscrisă domeniului de competenţă, verificarea informaţiilor de primă sesizare, având obligaţia de culegere a informaţiilor privind cercetarea unor infracţiuni date în competenţă.
SC K.T.T. SRL, cu obiect de activitate comerţul cu produse alimentare, a avut ca asociaţi pe I.B.B. şi pe E.S., însă acesta din urmă a cesionat părţile sale sociale celuilalt asociat, devenind angajat al firmei, dar în fapt a administrat activitatea societăţii.
Inculpaţii F.C. şi D.N. au luat legătura cu E.S., i-au expus motivul verificărilor pe care le efectuau, menţionând că ar exista o sesizare în acest sens şi i-au solicitat să indice un loc unde ar putea discuta.
E.S. i-a invitat pe cei doi ofiţeri de poliţie la restaurantul „F.”, situat lângă magazinul societăţii care a făcut obiectul controlului şi, după o scurtă discuţie, inculpaţii F.C. şi D.N. i-au comunicat lui E.S. că vor continua verificările, că doresc să vadă acte ale societăţii şi inculpatul F.C. i-a lăsat lui E.S. o carte de vizită cu numărul său de telefon, convenind să păstreze legătura telefonic.
După această discuţie, E.S. i-a invitat pe inculpatul F.C. şi pe inculpatul D.N. să servească masa în acel restaurant, fapt acceptat de cei doi ofiţeri de poliţie, şi i-a spus ospătarului că el va suporta costul consumaţiei celor doi.
În aceeaşi zi, E.S. a revenit la restaurant pentru a achita contravaloarea consumaţiei ofiţerilor de poliţie, iar ospătarul i-a spus că suma de plată este de 581 RON, pe care E.S. a plătit-o, fără a solicita bon fiscal şi notă de plată.
În ziua următoare, dimineaţa, E.S. a cerut unei angajate a restaurantului bonul fiscal şi nota de plată pentru ce au consumat inculpaţii F.C. şi D.N., iar aceasta i-a remis o notă de plată şi un bon fiscal pentru suma de 581 RON, ambele documente având acelaşi conţinut.
Tot în data de 6 februarie 2013, în jurul orei 13:30, inculpatul F.C. l-a apelat pe E.S., căruia i-a cerut să pregătească o balanţă de verificare şi cărţile de muncă ale angajaţilor, stabilind să se întâlnească după o oră la restaurantul „F.”.
La ora stabilită, E.S. s-a deplasat la restaurant şi i-a văzut pe inculpaţii F.C. şi D.N. la o masă cu alte persoane, însă inculpatul F.C. s-a aşezat la o altă masă cu E.S.
E.S. a declarat că inculpatul F.C. i-a spus că aspectele sesizate sunt reale, că situaţia firmei este gravă şi că au constatat şi existenţa unor datorii către bugetul general consolidat, ceea ce era de natură să atragă răspunderea sa penală, apoi l-a chemat şi pe inculpatul D.N., care a confirmat cele relatate de inculpatul F.C., insistând în evidenţierea gravităţii celor constatate.
Aşa cum rezultă din balanţa contabilă la 31 decembrie 2012 şi din declaraţia martorei C.N., SC K.T.T. SRL a înregistrat debite către bugetul general consolidat, constând în taxe şi impozite şi în cele rezultate din reţinerea şi nevirarea, în termenul prevăzut de lege, a contribuţiilor cu reţinere la sursă, acestea din urmă constituind infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
După această discuţie, E.S. a părăsit restaurantul, la cererea inculpaţilor, urmând să se întâlnească la magazin imediat după ce aceştia vor fi terminat de mâncat.
Bănuind, din modul în care au decurs până atunci discuţiile şi din lipsa întocmirii oricărui act de control, că inculpaţii F.C. şi D.N. intenţionau să îi pretindă o sumă de bani sau alte foloase pentru a nu lua măsurile prevăzute de lege cu privire la cele constatate, E.S. a decis să înregistreze eventuala discuţie ce urma să aibă loc.
După câtva timp, ofiţerii de poliţie au venit la magazinul societăţii SC K.T.T. SRL şi, în faţa magazinului, au vorbit cu E.S., ocazie cu care i-au atras atenţia că fapta pe care au constatat-o este prevăzută de legea penală, însă dacă se dispune începerea urmăririi penale împotriva lui nu este bine, pentru că nu mai poate obţine viză de şedere în România. Totuşi, inculpaţii nu au luat nicio măsură, spunându-i lui E.S. că le e milă de el, că „s-a pus o vorbă bună” pentru el şi că este bine să achite datoriile către bugetul de stat, dar pentru aceasta trebuie „să se orienteze” faţă de ei în zilele următoare. În acest mod, atât inculpatul F.C., cât şi inculpatul D.N. au pretins lui E.S. un folos, fără a preciza cu exactitate ce anume, fiind însă cert faptul pretinderii şi urmând a se stabili ulterior, cu prilejul unei alte întâlniri, în ce ar consta folosul pretins. Pe parcursul întregii conversaţii, inculpatul şi învinuitul nu a contenit să evidenţieze gravitatea situaţiei, că ar fi trebuit să ia măsuri drastice în privinţa lui E.S., dar că totuşi nu au făcut acest lucru şi că în mod sigur E.S. nu va avea probleme în urma verificărilor făcute de ofiţerii de poliţie, pentru că ei vor rezolva această problemă, totul pentru a crea premisele necesare care să justifice pretinderea unui folos:
Ca urmare a faptului că în data de 14 februarie 2013 E.S. l-a anunţat pe inculpatul F.C. că urmează să plece din ţară în data de 21 februarie 2013 pentru o săptămână, acesta din urmă i-a spus că îl va suna în ziua următoare sau luni „ca să încheiem treaba”. În data de 15 februarie 2013, inculpatul F.C. l-a contactat telefonic pe E.S., stabilind să se întâlnească la ora 13:00 „acolo”, adică la restaurantul „F.”. Având în vedere faptul că la Poliţia sector 5, Serviciul de Investigare a Fraudelor nu era înregistrată nicio sesizare privind SC K.T.T. SRL şi că ofiţerii de poliţie nu întocmiseră niciun act privind aspectele constatate în urma verificărilor, singurul motiv plauzibil pentru o nouă întâlnire a fost cel legat de faptul că ofiţerii de poliţie aşteptau să fie „recompensaţi” de E.S. pentru că nu au fost luate faţă de el măsurile impuse de lege.
În aceeaşi zi, în jurul orei 13:00, E.S. a ajuns la restaurantul „F.”, unde se aflau deja inculpatul F.C. şi învinuitul D.N. După un scurt dialog introductiv, inculpatul F.C. a fost cel care a abordat problema care făcea obiectul întâlnirii, întrebându-l pe E.S. dacă a discutat cu contabila, în convorbire intervenind şi învinuitul D.N., care i-a spus că ştie că situaţia lui e grea, pentru că nu are nici încasări.
Cei doi ofiţeri de poliţie au început să pună presiune asupra lui E.S., evidenţiind din nou situaţia dificilă în care se află şi el, nu numai societatea pe care o reprezintă, pentru că o eventuală cercetare penală ar influenţa negativ soluţionarea cererilor lui de acordare a vizei de şedere temporară în România, dar, în ciuda celor constatate, dat fiind faptul că şi-au creat convingerea că este „de treabă” şi „cuminte”, vor dovedi clemenţă şi nu vor lua măsuri faţă de el, îndrumându-l totodată să achite debitele restante.
Având în vedere discuţia în care inculpaţii F.C. şi D.N. i-au spus foarte clar şi că trebuie „să se orienteze” faţă de ei pentru ajutorul primit, dar şi cele discutate până în acel moment, E.S. a înţeles foarte clar că sprijinul celor doi ofiţeri de poliţie nu este unul dezinteresat, ci unul care trebuie răsplătit. În consecinţă, E.S. i-a întrebat pe poliţişti ce trebuie să facă în ceea ce îi priveşte. Răspunsul inculpatului şi învinuitului a fost cert, în sensul că aceştia aşteptau să primească ceva, însă au evitat să dea un răspuns ferm referitor la cuantumul sumei aşteptate, lăsând acest lucru la latitudinea lui E.S., explicându-i că au înţeles că şi el are probleme financiare, dar şi că ştiu că este „băiat finuţ”.
În contexul în care şi inculpatul şi învinuitul au evitat să cuantifice suma pretinsă, însă inculpatul D.N. i-a atras atenţia denunţătorului să aibă grijă să nu vadă angajaţii restaurantului ce se întâmplă la masa lor, E.S. Ie-a spus celor doi că el s-a gândit la suma de 3.000 de euro, însă nu ştie dacă este suficient. Răspunsul inculpatului F.C. şi al inculpatului D.N. a fost prompt, imediat confirmând că este bine, iar inculpatul F.C. a ridicat coşul cu pâine de pe masă pentru ca E.S. să pună sub coş banii.
Inculpaţii F.C. şi D.N. au fost surprinşi în flagrant imediat după ce au primit de Ia E.S. suma de 3.000 de euro, în bancnote de 500 de euro, cu seriile consemnate în procesul-verbal din data de 7 februarie 2013, ocazie cu care au precizat că nu cunosc cui aparţine această sumă, cine a pus-o acolo şi că de abia atunci au văzut şi ei aceşti bani.
Fiind audiat, inculpatul D.N. a confirmat faptul că a efectuat verificări, împreună cu inculpatul F.C., la punctul de lucru al SC K.T.T. SRL ca urmare a faptului că aveau informaţii legate de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi a existenţei unor muncitori care nu aveau încheiat contract de muncă, iar în urma analizării documentelor puse la dispoziţie de E.S. au constatat că aspectele sesizate sunt în mare parte reale, dat fiind faptul că acesta reţinuse şi nu virase la buget, în termenul prevăzut de lege, contribuţiile cu reţinere la sursă.
Inculpatul nu a recunoscut că în data de 6 februarie 2013 ar fi pretins bani sau alte foloase de la E.S. pentru a nu lua măsuri cu privire la cele constatate, susţinând că prin cuvântul „să te orientezi” a înţeles să îl îndrume pe acesta să achite debitele înregistrate la bugetul de stat, însă acest aspect al declaraţiei inculpatului D.N. urmează a fi înlăturat, probele administrate în cauză contrazicând susţinerea învinuitului.
Cu privire la cele petrecute în data de 15 februarie 2013, inculpatul D.N. a recunoscut faptul că a acceptat să primească o sumă de bani de la E.S. pentru ca acesta să nu fie tras la răspundere penală pentru fapta constatată, însă nici el, nici inculpatul F.C. nu i-au spus o sumă anume, lăsându-l pe denunţător să aleagă.
Inculpatul D.N. a precizat că s-a aşteptat ca E.S. să achite consumaţia din ziua respectivă, aşa cum s-a întâmplat şi în data de 5 februarie 2013, dar l-a auzit pe acesta rostind suma de 3.000 de euro şi l-a auzit pe inculpatul F.C. spunând că aşa este bine, acelaşi lucru făcându-l şi el după ce inculpatul F.C. i-a făcut semn că este în regulă. învinuitul a declarat că a văzut când E.S. a scos ceva din buzunar şi a pus sub coşul de pâine, realizând că era vorba de bani.
Inculpatul F.C. a recunoscut săvârşirea faptei, arătând că, după ce a constatat împreună cu inculpatul D.N. existenţa unor debite la buget provenind din nevirarea sumelor cu reţinere la sursă, i s-a făcut milă de acesta şi nu au luat măsurile prevăzute de lege, însă i-au dat de înţeles că pentru aceasta „aşteptam să ne facă şi nouă cinste cu o masă”. Inculpatul F.C. a subliniat că la acel moment nu au discutat nimic de bani.
Cu ocazia întâlnirii din data de 15 februarie 2013, inculpatul F.C. a precizat că, după discuţiile legate de necesitatea plăţii impozitelor şi taxelor restante şi de faptul că la poliţie nu o să existe nimic de natură să-l incrimineze pe E.S., acesta a întrebat cum îi poate recompensa, cerându-le lor să spună ce poate face el. În acest context, „(...) Colegul meu a spus că noi nu o să spunem, că nu e bine. La un moment dat, E.S. a scos din buzunarul de la piept al hainei o sumă de bani, a spus un anume cuantum, dar nu am înţeles atunci cât a spus. Când am văzut banii, m-am blocat şi de teamă am ridicat coşul cu pâine, iar E.S. a pus banii acolo.
Precizez că ne aşteptam ca E.S. să ne dea ceva pentru că nu îi mai facem dosar, dar ne gândeam că poate achită consumaţia la restaurant”.
Inculpatul F.C. admite, în declaraţia sa, că a pretins un folos de la E.S. pentru a nu îşi îndeplini atribuţiile de serviciu şi a acceptat să primească de la acesta un folos. Inculpatul susţine, însă, că nu se aştepta la suma de 3.000 de euro, deşi, aşa cum rezultă din procesul-verbal de redare a convorbirii purtate în mediu ambiental în data de 15 februaie 2013, cuantumul sumei a fost adus la cunoştinţa celor doi ofiţeri de poliţie şi aceştia au confirmat că suma oferită este suficientă.
Fapta inculpatului F.C., care, la data 6 februarie 2013, împreună cu inculpatul D.N., a pretins de la E.S. o sumă de bani pentru a nu îl trage la răspundere penală pentru faptul că, în calitate de administrator în fapt al SC K.T.T. SRL, a reţinut şi nu a vărsat, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, iar la data de 15 februarie 2013, împreună cu inculpatul D.N., a primit de la E.S. suma de 3.000 euro în acest scop, asigurându-l că nu o să aibă probleme sub acest aspect, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Fapta inculpatului D.N. care, la data 6 februarie 2013, împreună cu inculpatul F.C., a pretins de la E.S. o sumă de bani pentru a nu îl trage la răspundere penală pentru faptul că, în calitate de administrator în fapt al SC K.T.T. SRL, a reţinut şi nu a vărsat, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, iar la data de 15 februarie 2013, împreună cu inculpatul F.C., a primit de la E.S. suma de 3.000 euro în acest scop, asigurându-l că nu o să aibă probleme sub acest aspect, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii au solicitat reţinerea prevederilor art. 3201 C. proc. pen. declarând că recunosc faptele aşa cum sunt descrise în rechizitoriu şi sunt de acord ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Deşi formal, inculpaţii au declarat că înţeleg să se prevaleze de aceste dispoziţii, prima instanţă a constatat din interogatoriile acestora că nu au recunoscut în totalitate situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, astfel că nu pot beneficia de aplicarea prevederilor art. 3201 C. proc. pen.
Astfel, nu este recunoscută modalitatea infracţiunii de luare de mită referitoare la pretinderea unor bani sau foloase care nu li se cuveneau, exprimată în mod concret prin expresia „să se orienteze”, denunţătorul E.S. înţelegând foarte clar, astfel că sprijinul celor doi ofiţeri de poliţie nu este dezinteresat, deşi au evitat să cuantifice suma pretinsă.
De asemenea, nu au recunoscut că denunţătorul Ie-a precizat apoi suma la care s-a gândit, aceasta fiind de 3.000 de euro, precizare la care inculpaţii au confirmat cu promptitudine că este bine.
Această situaţie de fapt, nerecunoscută rezultă din denunţul lui E.S. în coroborare cu declaraţiile acestuia date în ambele faze ale procesului penal şi cu procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediul ambiental.
Nu are relevanţă împrejurarea că inculpaţii nu au precizat vreun cuantum, fapta de luare de mită realizându-se la momentul pretinderii sub orice formă, textul de lege nefăcând vreo distincţie sub acest aspect.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce vor fi aplicate inculpaţilor, prima instanţă a avut în vedere gravitatea faptelor comise, dedusă din gradul de pericol social al acestora şi din modalitatea de concepere şi punere în aplicare a rezoluţiilor infracţionale de către inculpaţi.
Astfel, inculpaţii s-au folosit de funcţiile de ofiţer de poliţie judiciară specializaţi în investigarea faptelor de evaziune fiscală, exercitând presiuni asupra denunţătorului, care se afla într-o situaţie specială, neavând domiciliul în România, fiind de altă cetăţenie şi având doar o viză de reşedinţă.
În acest context, prima instanţă a constatat că în cauză nu pot fi reţinute nici circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74-art. 76 C. pen., însă recunoaşterea parţială a situaţiei de fapt de către inculpaţi, urmând a fi valorificată în dozarea pedepsei sub aspectul cuantumului acesteia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii F.C. şi D.N., solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar, dar şi concluziilor orale ale apărătorilor aleşi, cu ocazia dezbaterilor: admiterea recursurilor, casarea sentinţei atacate şi rejudecând, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor aplicate, iar, ca modalitate de executare, aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau art. 861C. pen.
S-a susţinut de către ambii recurenţi inculpaţi că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., întrucât aceştia au recunoscut faptele reţinute în sarcina lor în rechizitoriu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii F.C. şi D.N. sunt întemeiate, însă pentru alte considerente decât cele solicitate de aceştia:
În ceea ce priveşte critica formulată de recurenţii inculpaţi, în sensul că, în mod greşit, prima instanţă a respins cererile de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor aplicate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât recunoaşterea faptelor aşa cum sunt descrise în rechizitoriu şi solicitarea ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală a fost făcută în mod formal, având în vedere că din declaraţiile acestora rezultă că nu au recunoscut în totalitate situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, nefiind recunoscută modalitatea infracţiunii de luare de mită referitoare la pretinderea unor bani sau foloase care nu li se cuveneau şi nici faptul că denunţătorul Ie-a precizat suma de 3.000 de euro, la care s-a gândit, precizare la care inculpaţii au confirmat cu promptitudine că este bine.
Cu toate acestea, Înalta Curte, examinând cauza, apreciază că pedepsele aplicate inculpaţilor nu au fost just şi corect individualizate de prima instanţă.
Astfel, potrivit art. 72 C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 72 C. pen., iar prima instanţă a aplicat pedepse mult prea aspre raportat la datele ce caracterizează persoana inculpaţilor: conduita anterior comiterii faptei ca şi cea adoptată după începerea procesului penal, faptul nu au mai fost anterior condamnaţi, că au o viaţă de familie exemplară, sunt cunoscuţi ca persoane onorabile, cu studii superioare, iar în cursul procesului penal au adoptat o atitudine sinceră de regret şi recunoaştere parţială a faptelor săvârşite.
Cu privire la individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, aceasta trebuie să reflecte gradul de pericol social al faptelor şi să asigure reeducarea infractorului, astfel încât, Înalta Curte apreciază că scopul acesteia poate fi atins numai prin privarea de libertate, singura aptă să ducă la îndeplinirea scopului reglementat prin art. 52 C. pen., sancţiunea, astfel stabilită de instanţe, având caracterul atât al unei măsuri de constrângere, cât şi al unui mijloc de reeducare a inculpaţilor.
Elemente de circumstanţiere ce au stat la baza individualizării judiciare a pedepsei formează convingerea Înaltei Curţi că finalitatea pedepsei înscrisă în art. 52 C. pen., nu poate fi atinsă decât prin executarea prin privare de libertate, deoarece a dispune suspendarea condiţionată a pedepsei sau suspendarea pedepsei sub supraveghere ar însemna ca pedeapsa să nu-şi mai atingă scopul (constrângerea, reeducarea şi prevenţia). Aceasta, întrucât infracţiunile săvârşite de către recurenţii inculpaţi prezintă un grad ridicat de pericol social şi, ca atare, nu se impune suspendarea executării pedepsei.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor F.C. şi D.N.
Faţă de considerentele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) din acelaşi cod urmează a admite recursurile inculpaţilor, a casa, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând, va reduce pedepsele principale aplicate inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 de la câte 4 ani închisoare la câte 3 ani închisoare, va face aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de câte 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii F.C. şi D.N. împotriva sentinţei penale nr. 215 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:
Reduce pedepsele principale aplicate inculpaţilor F.C. şi D.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 de la câte 4 ani închisoare la câte 3 ani închisoare.
Face aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului F.C., timpul reţinerii şi arestării preventive de la 15 februarie 2013 la 3 octombrie 2013.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de câte 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2981/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2986/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
