ICCJ. Decizia nr. 3121/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3121 /20 13

Dosar nr. 423/59/2013

Şedinţa publică din 15 octombrie 2013

Asupra recursului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 98 din 28 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei, din tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

În baza art. 20, raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul S.C.I., la 5 ani închisoare, pentru tentativă la omor calificat.

În baza art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) teza finală, raportat la art. 65 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii.

Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu 3 februarie 2013, până la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat.

În baza art. 346, art. 14 C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă G.I., domiciliat în Arad, str. M. şi obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 RON, daune morale.

În baza art. 193 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate suma de 1.000 RON, onorariu avocaţial, conform chitanţei din 25 martie 2013.

În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.R.F., la 4 luni închisoare, pentru portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului.

În baza art. 81, art. 82 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, revocare ce atrage executarea cumulată a pedepselor.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Arad a reţinut că în seara zilei de 1 februarie 2013, după ce au părăsit barul „R.”, situat pe Calea A.V. şi se îndreptau spre locuinţele lor din cartier, inculpatul N.R.F. a găsit, pe o stradă, un cuţit cu mânerul din lemn arcuit, lama de aproximativ 5 cm, fixă şi perpendiculară pe mâner, construit special pentru a fi ţinut în pumn, iar degetul inelar să fie introdus printr-un inel situat între lamă şi mâner, astfel ca lama să rămână scoasă în afara pumnului. Cuţitul respectiv era într-o husă din piele neagră şi a fost văzut şi de către inculpatul S.C.I., însă a rămas la inculpatul N.R.F.

S-a mai reţinut că în seara următoare, respectiv sâmbătă, 2 februarie 2013, inculpatul N.R.F., având asupra sa, în buzunarul hainei, cuţitul la care s-a făcut referire anterior, a mers în barul „R.” împreună cu inculpatul S.C.I. şi martorii M.S.F., C.C.B., O.A., S.A.M. şi verişoara sa, respectiv N.R.

Cei doi inculpaţi şi martorul M.S.F. au consumat băuturi alcoolice şi au rămas, până la închidere, în jurul orei 24:00, când au hotărât să meargă în „O.L.P.”, situat în apropiere, pe strada P.

În aceiaşi seară de sâmbătă, 2 februarie 2013, în jurul orei 22:00, la „O.L.P.” s-au deplasat şi martorii I.L., Z.D. şi G.A., împreună cu partea vătămată G.I. Aceştia au ajuns la local cu autoturismul martorului G.A., care venise în ziua anterioară din Austria, unde locuieşte şi lucrează şi unde urma să se întoarcă în ziua următoare, respectiv, duminică. Au lăsat autoturismul parcat pe strada P., după care au intrat în bar şi au ocupat o masă. Cei trei martori au comandat bere, iar partea vătămată apă, deoarece acesta nu consumă băuturi alcoolice şi nici nu fumează.

După ce au intrat în „O.L.P.”, inculpatul S.C.I., martorul M.S.F. şi inculpatul N.R.F. împreună cu prietena sa, martora C.C.B., precum şi verişoara lui, N.R., s-au aşezat la o masă, însă nu lângă aceea ocupată de partea vătămată şi prietenii săi. Apoi au continuat să consume băuturi alcoolice, atât cei doi inculpaţi, cât şi martorul M.S.F.

Nefiind scaune suficiente, iniţial, martorele O.A. şi S.A.M. au stat prin diferite zone ale localului, după care au revenit la masă.

La un moment dat, acestea s-au mutat la masa părţii vătămate, întrucât se cunoşteau cu martorul I.L. În acest context, fiind şi într-o vizibilă stare de ebrietate (în noaptea de 2 din 3 februarie 2013 a fost agitat şi a avut diferite incidente cu mai mulţi clienţi ai localului „O.L.P.”), inculpatul S.C.I. s-a deplasat la masa părţii vătămate, împreună cu martorul M.S.F. şi au început să vocifereze, deranjându-i pe ocupanţii acesteia şi căutând probabil motiv de scandal.

Pentru aplanarea conflictului verbal dintre inculpat şi prietenii părţii vătămate a fost necesară intervenţia martorului M.C.V., care este patronul localului, care i-a cerut inculpatului să revină la masa lui. Mai târziu, spre dimineaţă, când mai erau puţini consumatori în bar, doi dintre aceştia şi-au luat rămas bun printr-o îmbrăţişare, iar inculpatul S.C.I. a intervenit crezând că se bat, spunându-i unuia dintre ei „am crezut că s-au luat de tine că acum îi omoram pe toţi”.

Pe acest fond şi în împrejurările arătate, după conflictul verbal dintre prietenii părţii vătămate şi inculpatul S.C.I., acesta a mers la masa lui, iar acolo, inculpatul N.R.F. i-a spus că are cuţitul la el şi să-l ia pentru a-i speria pe cei patru, în cazul în care conflictul va degenera. Astfel, inculpatul S.C.I. a luat cuţitul purtat până atunci de inculpatul N.R.F. şi, fără să vadă nimeni altcineva, l-a pus în buzunar, în husa din piele.

În jurul orei 04:00, partea vătămată G.I. şi martorii I.L., Z.D. şi G.A. s-au ridicat de la masă şi au început să părăsească localul, nu înainte însă de a-l saluta pe rând pe patron, martor M.C.V. Au mers apoi spre autoturismul martorului G.A., în care au urcat, cu excepţia martorului I.L., care a rămas în urmă, discutând cu martorul M.C.V.

În acest timp au ieşit din local cei doi inculpaţi şi martorul M.S.F., dar şi S.A.M. şi N.R., acestea din urmă îndreptându-se spre Calea A.V. Cum martorul I.L.A. a văzut în bar fetele că sunt speriate şi agitate, a ieşit şi el imediat în uşă pentru a vedea ce se întâmplă afară.

Martorul G.A. a întors autoturismul şi a oprit în faţa localului, unde a urcat şi martorul I.L., moment în care inculpatul S.C.I. se deplasa spre autoturismul acestora şi striga, înjurând totodată la adresa celor patru. Datorită acestui fapt, autoturismul condus de martorul G.A. a rulat o distanţă foarte scurtă, după ce a urcat şi martorul I.L., „maxim zece metri”, după care a oprit, iar pasagerii acestuia au coborât.

Primul a fost partea vătămată G.I., care a mers direct la inculpat şi l-a prins cu mâinile de reverul hainei, împingându-l spre bar şi întrebându-l „ce-i măi, ce ai cu noi?”. Imediat au ajuns în jurul lor şi martorii I.L., Z.D. şi G.A., iar unul din ei l-a îmbrâncit pe inculpat, alături de partea vătămată, moment în care S.C.I. a reuşit să scoată cuţitul din buzunar, respectiv husă, aplicându-i apoi cu acesta o lovitură puternică părţii vătămate G.I., în zona dreaptă a flancului abdominal.

Din uşa barului, martorul M.C.V. a strigat „staţi, terminaţi”, după care a început să alerge spre ei alături de martorul I.L.A., însă când au ajuns altercaţia se încheiase, iar partea vătămată se sprijinea de gard, spunând că a fost înjunghiat. Şi-a ridicat tricoul, care era plin de sânge, astfel că cei de faţă au putut să-i observe şi rana din partea dreaptă a flancului abdominal.

Imediat după ce a aplicat lovitura de cuţit şi partea vătămată a luat mâinile de pe haina sa, inculpatul S.C.I. a plecat de la locul faptei alături de inculpatul N.R.F., care a mers imediat şi i-a cerut cuţitul. Observându-i cum se îndepărtează, martorii I.L., Z.D. şi G.A. i-au urmat şi le-au cerut să rămână pe loc, însă cei doi au fugit pe strada P., astfel că nu au putut fi ajunşi de martori.

Între timp, martorul I.L.A. a intrat în bar şi a sunat la numărul de urgenţă 112, după salvare, dar, în timp ce vorbea la telefon, la sugestia martorului M.C.V., a hotărât să o transporte el pe partea vătămată la spital, cu autoturismul său. Astfel, însoţit de martorele O.A. şi S.A.M., martorul I.L.A. a transportat-o cu autoturismul său pe partea vătămată G.I. la Spitalul Clinic Judeţean Arad, unde medicii au constatat că aceasta prezintă o plagă înjunghiată la nivelul flancului abdominal drept, de aproximativ 5 cm.

S-a reţinut că evoluţia stării de sănătate a părţii vătămate a impus intervenţie chirurgicală de urgenţă aşa că, în aceiaşi dimineaţă, între orele 08:20-10:00, a fost operată, practicându-se laparatomie mediană supraombilicală prelungită subombilical. Cu această ocazie s-a constatat hemoperitoneu de cea 800 ml sub formă de sânge şi cheaguri, având ca sursă o leziune hepatică la nivelul segmentului IV, liniară, profundă de 1,5 cm şi una parietală, cu secţiune completă a masei musculare şi a coastei XII.

Din raportul de constatare medico-legală cu examinarea persoanei din 7 februarie 2013, întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Arad, s-a reţinut de prima instanţă că partea vătămată G.I. a suferit, în urma agresiunii din dimineaţa zilei de 3 februarie 2013, o plagă înţepată-tăiată perete abdominal drept, penetrantă în cavitatea abdominală, cu interesarea ficatului şi secţiune de coastă XII dreapta, care s-ar fi putut produce prin lovire directă cu corp tăietor înţepător.

În urma examinării aspectului plăgii abdominale, cât şi a descrierii canalului acesteia, medicul specialist în medicină legală a precizat că leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire directă cu corp tăietor-înţepător, ce a acţionat dinspre faţa anterioară abdomenului flanc drept înspre superior şi oblic dinspre stânga spre dreapta, prin acelaşi act medico-legal arătându-se că leziunile traumatice suferite de partea vătămată au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale, iar potrivit criteriologiei medico-legale, viaţa acesteia a fost pusă în primejdie.

Prima instanţă a constatat că în cursul urmăririi penale, cei doi inculpaţi au avut o atitudine sinceră, recunoscând faptele reţinute în sarcina lor, iar în faţa instanţei, înainte de deschiderea cercetării judecătoreşti, inculpaţii au declarat că doresc să uzeze de dispoziţiile art. 320¹C. proc. pen., recunoscând în totalitate faptele, aşa cum au fost reţinute în rechizitoriu şi solicitând ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care, fiecare le cunoaşte şi, şi le însuşeşte.

S-a constatat că fapta inculpatului S.C.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, în forma tentativei, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., recunoaşterea inculpatului coroborându-se cu întreg probatoriul administrat în cauză, astfel încât vinovăţia acestuia a fost dovedită.

În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată inculpatul S.C.I. din tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., prima instanţă a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice, întrucât din probele administrate în cauză s-a reţinut că partea vătămată nu l-a provocat pe inculpat, în nici un mod, reţinând totodată că inculpatul a susţinut că a lovit partea vătămată cu cuţitul, în timp ce se afla la pământ şi era lovit de acesta din urmă şi prietenii săi, cu pumnii şi picioarele. Cu privire la această declaraţie, s-a apreciat că este combătută de declaraţiile martorilor I.L.A. şi M.C.V., persoane neutre faţă de cei implicaţi în altercaţie.

Astfel, din declaraţia martorului I.L.A., barman la localul O.L.P., care era de serviciu în noaptea respectivă nu rezultă că inculpatul a fost provocat de partea vătămată, dar în mod cert, însă, rezultă că inculpatul se afla în stare de ebrietate şi chiar şi atunci când „S.C.I. a fost îmbrâncit de G.I. (partea vătămată) şi de încă un prieten al său, nu a căzut la pământ şi nici nu a fost lovit cu picioarele.”

A fost avută în vedere şi declaraţia martorului M.C.V., patronul localului, apreciindu-se că deşi aceşti martori fac referire la unele îmbrânceli şi chiar dacă şi alţi martori relevă faptul că inculpatul a fost oarecum agresat, nu rezultă că ar fi întrunite condiţiile stării de provocare.

Prin urmare, prima instanţă a apreciat că în speţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

Pe de altă parte, s-a considerat că este imposibilă invocarea scuzei provocării, arunci când inculpatul, prin propriul său act provocator, a determinat riposta părţii vătămate, căreia i-a răspuns, apoi, prin săvârşirea infracţiunii.

În opinia primei instanţe, susţinerea inculpatului, că a fost provocat de partea vătămată, a fost combătută de întreg probatoriul administrat în cauză, cu excepţia declaraţiilor martorului M.S.F. şi a inculpatului N.R.F., prieteni cu inculpatul.

Cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) teza a II-a C. pen., s-a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. pen., precum şi starea de fapt reţinută, prima instanţă a apreciat că inculpatul, deşi nu a acţionat cu intenţia directă de a ucide, în momentul în care a folosit cuţitul a putut prevedea rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

S-a considerat că nici eroarea asupra persoanei nu ar putea avea influenţă cu privire la vinovăţia inculpatului, deoarece error in personam nu exclude răspunderea penală, viaţa oricărei persoane fiind apărată în egală măsură.

Totodată, s-a reţinut că, chiar dacă, după cum susţine inculpatul, s-ar fi aflat la zid, sub presiunea celorlalte persoane, el nu a fost atât de grav ameninţat, pentru a scoate cuţitul şi a lovi partea vătămată.

De asemenea, s-a apreciat că practica judiciară depusă la dosar nu este în măsură să susţină cererea de schimbare a încadrării juridice, deoarece speţele prezentat sunt diferite, iar pozele depuse la dosar nu sunt elocvente cu privire la reţinerea scuzei provocării şi prin urmare, prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de tentativă la omor calificat, în infracţiunea de vătămare corporală gravă, cu reţinerea scuzei provocării.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, prin introducerea art. 320¹ C. proc. pen., prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, s-a dat posibilitatea ca în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi îndeplinirii celorlalte condiţii, prevăzute la alin. (1)-alin. (6), instanţa să poată pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Aceste dispoziţii sunt incidente în cauză, astfel că instanţa le va aplica.

La individualizarea pedepsei, având în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., s-a ţinut seama de faptul că inculpaţii sunt persoane foarte tinere, aflate la prima încălcare a legii penale, au avut o atitudine sinceră, de regret, sunt încadraţi în muncă şi în societate. De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere caracterul singular, conjunctural, cu totul accidental al faptelor comise şi a apreciat că inculpaţii au mari şanse de reintegrare în societate, cu atât mai mult cu cât vârsta lor tânără şi sprijinul moral şi material din partea familiei, constituie factori de natură să inhibe comportamentul infracţional.

În privinţa inculpatului S.C.I., prima instanţă a avut în vedere faptul că acesta şi-a cerut scuze în public de la partea vătămată, iar din caracterizările depuse la dosar rezultă că, înainte de a săvârşi fapta pentru care este cercetat, a avut un comportament ireproşabil în familie şi în societate, fiind caracterizat de un respect deosebit pentru peroanele mai vârstnice, milos, timid, harnic, educat, de încredere, ospitalier, sociabil, săritor, sufletist, însă, nu a putut face abstracţie de gravitatea faptelor săvârşite, astfel că, l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare, pentru tentativă la omor calificat, apreciind că, în raport cu caracterizările depuse la dosar, se justifică aplicarea unei pedepse la minimul special prevăzut de lege.

Cu privire la latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 50.000 RON, daune morale. S-a apreciat că viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie şi numai intervenţia chirurgicală, intervenită prompt, a salvat viaţa părţii vătămate, astfel încât suma de 50.000 RON cu care partea vătămată s-a constituit parte civilă, este de natură a compensa suferinţele îndurate de partea vătămată, fiind suficientă, dar şi necesară reparării prejudiciului moral, fără a conduce la îmbogăţirea fără justă cauză.

Prima instanţă l-a condamnat, totodată, pe inculpatul N.R.F. la 4 luni închisoare, pentru portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului şi ţinând cont de faptul că inculpatul este tânăr, nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine de colaborare cu organele judiciare, are un loc de muncă, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81, art. 82 C. pen. şi a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, astfel că s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.

Împotriva sentinţei penale nr. 98 din 28 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad a declarat apel, în termen legal, inculpatul S.C.I., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

S-a invocat nelegalitatea modului de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. în sensul că nu mai putea fi admisă cererea de audierea a martorilor propuşi de partea vătămată, cât şi nelegalitatea modului în care prima instanţă s-a pronunţat asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice, în sensul că deşi erau două cereri distincte, respectiv de schimbare a încadrării din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi separat de reţinere a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., instanţa s-a pronunţat în bloc cu referire la ambele cereri. S-a solicitat reducerea pedepsei şi stabilirea unei modalităţi de executare neprivative de libertate, suspendarea sub supraveghere a executării, învederându-se că inculpatul nu e o persoană predispusă la violenţă şi a fost un conflict spontan.

Prin decizia penală nr. 108/A din 30 mai 2013 Curtea de Apel Timişoara în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.C.I. împotriva sentinţei penale nr. 98 din 28 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând s-a reţinut în sarcina inculpatului incidenţa art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. şi s-a redus pedeapsa aplicată acestuia de la 5 ani la 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În temeiul art. 383 alin. (1¹) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. s-a dedus în continuare arestul preventiv din data de 28 martie 2013 la zi şi s-au menţinut în rest dispoziţiile hotărârii penale atacate.

S-a constatat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul urmăririi penale, respectiv concluziile raportului de constatare medico-legală din 7 februarie 2013 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină-Legală Arad, declaraţiile martorilor I.L.A., M.C.V., I.L., Z.D. şi G.A., ale inculpatului şi părţii vătămate, inculpatul recunoscând faptele în faţa instanţei, aplicându-se procedura reglementată de dispoziţiile art. 320¹C. proc. pen.

S-a constatat că apărarea inculpatului în sensul că nu s-a făcut aplicarea legală a dispoziţiilor art. 320¹C. proc. pen. este neîntemeiată. Astfel, împrejurarea că prima instanţă a încuviinţat audierea unor martori propuşi de partea civilă în dovedirea pretenţiilor sale materiale şi nu a dispus disjungerea acţiunii civile deşi dispoziţiile art. 320¹alin. (5) C. proc. pen. prevăd această procedură nu atrage nicio sancţiune procedurală. Scopul procedurii reglementate de art. 320¹ C. proc. pen. este acela de a asigura judecarea cu celeritate a cauzelor în ipoteza în care inculpaţii îşi recunosc vinovăţia şi a le oferi un regim sancţionator mai blând, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut că în cazul în care pentru soluţionarea acţiunii civile este necesară administrarea de probe şi dispune disjungerea laturii civile a cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului că s-a procedat în mod nelegal cu ocazia pronunţării asupra cererilor sale de schimbare a încadrării juridice, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată.

S-a reţinut că din considerentele sentinţei penale pronunţată de Tribunalul Arad rezultă că prima instanţă a analizat distinct fiecare dintre cererile inculpatului, arătând care sunt motivele pentru care nu se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv de ce nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., iar în dispozitiv s-a pronunţat asupra acestor cereri, chiar dacă nu în mod separat.

Cu privire la cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. s-a reţinut că este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte admisibilitatea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. în procedura reglementată de art. 320¹ C. proc. pen. s-a constat că este nefondată, reţinându-se că alin. (6) al art. 320¹ C. proc. pen. prevede că dispoziţiile art. 334 se aplică în mod corespunzător, iar întreaga procedură vizează recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în actul de sesizarea instanţei şi nu încadrarea juridică.

S-a constatat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Astfel, s-a avut în vedere că ceea ce delimitează infracţiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. de infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen., constă în principal în latura subiectivă a faptei.

În mod constant s-a stabilit că elementul subiectiv al infracţiunii de tentativă de omor, trebuie dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura precum şi aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecinţele cauzate şi raporturile dintre autor şi victimă.

Analizarea laturii subiective, trebuie să aibă în vedere nu numai cadrul, contextul săvârşirii faptei, ci şi personalitatea inculpatului, aspectele ce ţin de cultura acestuia, ocupaţie, personalitate; pentru a se vedea ce stare psihică a determinat conduita inculpatului, mobilul acestuia, resortul faptei sale. Personalitatea inculpatului este un factor important în stabilirea stării psihice şi cognitive, întrucât aceasta se produce la nivel psihologic, instanţa trebuind să determine în ce mod a perceput inculpatul faptele sale şi eventualul rezultat al acestora.

S-a constatat că din raportul de constatare medico-legală din 7 februarie 2013 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină-Legală Arad rezultă că partea vătămată a prezentat la examenul medico-legal plagă înţepată-tăiată perete abdominal drept, penetrantă în cavitatea abdominală, cu interesarea ficatului şi secţiune de coastă XII dreaptă.

În cuprinsul raportului se menţionează că pacientul a prezentat o plagă înjunghiată la nivelul flancului abdominal drept de aproximativ 5 cm, lovitură unică. În condiţiile în care lama cuţitului era de aproximativ 5 cm întinderea plăgii denotă determinarea cu care a acţionat inculpatul în momentul în care a lovit victima, ceea ce nu poate conduce la o altă concluzie sub raport subiectiv decât aceea că a fost conştient de rezultatul care se putea produce şi l-a acceptat.

S-a apreciat că lovirea părţii vătămate cu un cuţit cu lama de aproximativ 5 cm (instrument apt de a ucide), în zone vitale ale corpului (abdomen), lovirea fiind una cu intensitate câtă vreme s-a produs o plagă înjunghiată la nivelul flancului abdominal drept de aproximativ 5 cm (raport de constatare medico-legală), părăsirea locului faptei fără a fi interesat de starea victimei, demonstrează că inculpatul chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, a acceptat acest deznodământ, iar împrejurarea că rezultatul letal nu s-a produs se datorează unor împrejurări mai presus de voinţa acestuia.

S-a constatat că nici cererea inculpatului de a se reţine aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. nu are suport probatoriu, fiind nefondată. Pentru existenţa circumstanţei atenuante legale a scuzei provocării se cer întrunite cumulativ mai multe condiţii: infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice emoţii, starea aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin infracţiune, provocarea să fi fost săvârşită de victima infracţiunii printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta la acţiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator. Pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării este necesar ca actul provocator, constând într-o atingere adusă demnităţii inculpatului, să aibă o anumită gravitate, de natură a determina o puternică tulburare sau emoţie în psihicul acestuia. Circumstanţa atenuantă a provocării vizează mobilul infracţiunii, latura subiectivă a acesteia, conducând la atenuarea gradului de pericol social al faptei şi de periculozitate a infracţiunii, presupunând că în alte condiţii acesta ar fi avut o conduită în limite legale, ceea ce nu se poate retine în cauză.

S-a reţinut că în cauză, probele administrate nu confirmă acest aspect, singurele probe fiind declaraţiile martorului M.S.F. şi coinculpatului N.R.F., persoane subiective în raport cu faptele, fiind prietenii inculpatului.

S-a apreciat că din declaraţiile martorilor I.L.A. şi M.C.V. privind derularea evenimentelor din noaptea de 2 din 3 februarie 2013 rezultă că pe tot parcursul nopţii inculpatul S.C.I. a agasat grupul de prieteni al părţii vătămate. Relevante sunt şi împrejurările că inculpatul S.C.I., inculpatul N.R.F. şi martorul M.S.F. au ieşit din bar după ce a ieşit grupul părţii vătămate, că inculpatul este cel care a venit spre autoturismul în care se afla aceasta determinând coborârea pasagerilor şi anterior inculpatul se înarmase cu cuţitul primit de la coinculpatul N.R.F., ceea ce denotă că acţiunea sa nu a avut ca mobil conduita părţii vătămate.

Referitor la invocarea raportului de constatare medico-legală cu examinarea persoanei din 4 februarie 2013 în care se menţionează că inculpatul a prezentat leziuni ce puteau data din 3 februarie 2013 şi au necesitat pentru vindecare 6-7 zile de îngrijiri medicale nu s-a putut stabili că acestea au fost determinate de conduita părţii vătămate dat fiind modul cum s-au derulat evenimentele, existând altercaţii şi în interiorul barului, dar şi stării de ebrietate a inculpatului, nici unul dintre martori neindicând că partea vătămată l-ar fi lovit în zonele arătate în raport.

Cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului s-a constatat că se justifica aplicarea în favoarea acestuia a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., respectiv conduita buna a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, s-a constatat că inculpatul S.C.I. este o persoană tânără, la primul conflict cu legea penală, este încadrat în muncă şi în societate, fapta fiind una izolată, datorată şi stării de ebrietate în care se afla. În raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. şi de prevederile art. 76 C. pen., instanţa de apel a constatat că se impune reducerea pedepsei de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 72 C. pen. „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Instanţa de apel a reţinut şi că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate.

S-a reţinut că modalitatea de executare a pedepsei aplicate, respectiv în regim de detenţie este de natură a conduce la atingerea scopului pedepsei având în vedere gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului. Astfel, nu se poate omite faptul că inculpatul a încercat să suprime viaţa unei persoane, violenţa cu care a acţionat inculpatul asupra părţii vătămate este una extremă, un act agresiv orientat, ţintit spre o zonă vitală, sub imperiul consumului de alcool, ceea ce conturează riscul ca în condiţii asemănătoare să poată deveni repetabil, datorită incapacităţii de gestionare a autocontrolului.

Prin urmare, s-a constatat că o altă modalitate de executare decât cea în regim de deţinere nu ar putea conduce la prevenirea comiterii altor fapte sociale şi la circumscrierea conduitei sale normelor de convieţuire socială.

Referitor la daunele morale, s-a constatat că au fost corect cuantificate. Astfel, daunele morale au semnificaţia unei compensaţii, a unei satisfacţii acordate victimei. Trebuie reţinut că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice. Tulburarea, prin fapta care creează suferinţe de ordin psihic, dăunează climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, „creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună”.

Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă.

S-a apreciat că în speţă, suma de 50.000 RON acordată părţii civile cu titlu de daune morale este justificată de numărul de îngrijiri medicale, de leziunile şi intervenţiile medicale suportate de aceasta (aşa cum sunt relevate de raportul de constatare medico-legală), de sentimentul de insecuritate care a planat asupra acestuia în condiţiile în care lovitura i-a fost aplicată în prezenţa mai multor persoane.

În acest sens, s-a reţinut că sunt şi declaraţiile martorilor G.V.G. şi C.A.D. care au descris suferinţele fizice ale părţii vătămate în perioada de convalescenţă, că acesta era sportiv şi o perioadă de un an de zile i s-a interzis să facă efort fizic.

Astfel, a fost admis apelul inculpatului S.C.I., s-a reţinut în sarcina inculpatului incidenţa art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. şi s-a redus pedeapsa aplicată acestuia de la 5 ani la 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Împotriva acesteia decizii a declarant recurs inculpatul S.C.I. şi a invocat cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 15 şi 17² C. proc. pen. susţinând că s-a reţinut o greşita stare de fapt, fără să se dea eficienta dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi lit. c) C. pen. şi în mod greşit nu a fost reţinută scuza provocării, prevăzută de dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.

Examinând recursul declarat de inculpatul S.C.I. prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 30 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării, vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Invocarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 15 C. proc. pen., care prevăd că nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost graţiată, nu sunt incidente în cauză.

Critica inculpatului vizând individualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia prin aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 73 lit. b) C. pen. nu intră sub incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., neputând fi analizată nici în raport de pct. 14 al aceluiaşi articol.

În realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, reglementându-se, aşadar un caz de casare exclusiv de nelegalitate astfel încât netemeinicia deciziei atacate sub aspectul individualizării pedepsei nu mai poate fi analizată în recurs.

Constatând că motivele invocate de recurent nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 17² C. proc. pen. şi nici nu se încadrează în dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. sau în vreun alt caz care să se ia în considerare din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul inculpatul S.C.I. împotriva deciziei penale nr. 108/A din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 88 C. pen. va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 3 februarie 2013 la 15 octombrie 2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C.I. împotriva deciziei penale nr. 108/A din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 3 februarie 2013 la 15 octombrie 2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 15 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2797/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune...		ICCJ. Decizia nr. 3122/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3121/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3121/2013. Penal