ICCJ. Decizia nr. 3163/2013. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3163/2013
Dosar nr. 2482/89/2010
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra recursurilor penale, deliberând, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 72 din 23 aprilie 2012, Tribunalul Vaslui a condamnat-o pe inculpata C.N. la 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen.
A admis, în parte, acţiunile civile formulate de părţile civile, obligând-o pe inculpata C.N., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SA Vaslui, prin lichidatori judiciari la plata despăgubirilor civile în cuantum de : 546.033 lei şi dobânda penalizatoare către SC R. SA Săvineşti ( succesor SC R. SA); 36.790,72 lei către C.A. (concesionar al SC A.D. SRL Bucureşti); 44.170,70 lei către SC A.C. SRL Bucureşti; 12.197,60 lei şi majorări de întârziere către SC P. SRL; 34.315,07 lei către SC C. SRL Panciu; 33.144,35 lei către SC E.T. SRL Bucureşti; 12.960,3 lei către SC A.T.R. SRL; 31.529,72 lei către SC P. SRL; 8.074,60 lei către SC C. SRL; 1.388,13 lei către SC U. SRL Vaslui; 356.783 lei către SC Z.P. SRL; 22.546,63 lei către SC L.S. SRL, 55.253,93 lei către SC R.D. SRL; 53.200,27 lei, plus dobânda legală către SC S. SRL Vaslui; 15.000 lei către SC I. SRL Vaslui şi de 50.000 lei către A.V.A.S. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în perioada 2003 - 2004, inculpata C.N., în calitate de director la SC V. SA Vaslui, a achiziţionat de la 16 societăţi comerciale (SC R. SA Câmpulun Moldovenesc, SC A.C. SRL Bucureşti, SC C. SRL Panciu, SC P. SRL, SC E.T. SRL Bucureşti, SC A.T.R. SRL, SC P. SRL, SC C. SRL, SC U. SRL Vaslui, SC Z.P. SRL, SC L.S. SRL, SC R.D. SRL, SC S. SRL Vaslui, SC I. SRL Vaslui, SC E.E.R. SA) mărfuri pentru achitarea cărora a emis file C.E.C. şi bilete la ordin, deşi firma pe care o reprezintă nu avea provizia necesară acoperirii instrumentelor de plată sau se afla în interdicţie bancară, împrejurări pe care nu le-a adus la cunoştinţa reprezentanţilor părţi civile, inducându-i astfel în eroare cu privirea la solvabilitatea părţii responsabile civilmente. O parte din mărfurile au fost vândute de inculpată la preţuri inferioare celor de achiziţie către SC P. SA, societate care deţine 74,83 % din acţiunile SC V. SA Vaslui şi căreia partea responsabilă civilmente i-a transferat proprietatea pentru o serie de bunuri, fără ca organele judiciare să poată stabili că aceste operaţiuni s-au efectuat în scopul fraudării intereselor celor 16 societăţi creditoare (Decizia nr. 86 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel laşi, secţia comercială).
Relevante în stabilirea situaţiei de fapt au fost considerate declaraţiile testimoniale ale C.T., M.G., G.C., A.L., A.M., P.R.C., Ţ.I., V.L., C.C.E., P.V. şi I.L., angajaţi ai SC V. SA Vaslui care au susţinut că inculpata C.N. decidea în orice problemă a societăţii, inclusiv în comandarea produselor, negocierea cu furnizorii, stabilirea termenelor de plată, semnătura contabilului de pe instrumentul de plată era pur formală, în condiţiile în care prima semnătură aplicată îi aparţinea inculpatei, care lua toate deciziile, aspecte confirmate în mare parte chiar de către aceasta.
S-au reţinut şi cele susţinute de către inculpată, care a recunoscut că la data emiterii filelor C.E.C. şi biletelor la ordin nu au existat niciodată provizioanele necesare acoperirii lor din cauza deficitului financiar în care se afla societatea, iar instrumentele de plată erau folosite ca mijloc de plată.
În drept, s-a constatat că faptele inculpatei C.N. de a induce în eroare părţile vătămate pentru iniţierea sau derularea activităţilor economice prin emiterea unor instrumente de plata, realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În acest sens au fost avute în vedere acţiunile derulate de inculpată C.N., respectiv contactarea în continuare a furnizorilor pentru a solicita livrarea mărfurilor, deşi situaţia economică şi financiară a firmei era dificilă, neexistând posibilităţi suficiente pentru a echilibra balanţa de plăţi, emiţând instrumente de plată şi ulterior intrării în interdicţie bancară, cu atât mai mult cu cât consiliul de administraţie fusese desfiinţat şi A.G.A. nu a avut nicio şedinţă, aspecte care s-au apreciat că dovedesc intenţia sa de a induce în eroare părţile civile şi exclud incidenţa dispoziţiilor art. 84 alin. (5) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
S-a mai reţinut că activitatea continuă de inducere în eroare a părţilor vătămate s-a realizat prin emiterea unor instrumente de plată, motiv pentru care s-a constatat că neexecutarea faţă de beneficiarul biletului la ordine a obligaţiei asumate nu exclude răspunderea penală pentru agravanta prevăzută de alin. (4) al art. 215 C. pen., fără însă să fie incidente şi dispoziţiile alin. (2) din acelaşi text de lege, în condiţiile în care inculpata nu s-a folosit de nume sau calităţi mincinoase ori de alte asemenea mijloace frauduloase în derularea activităţii infracţionale, motiv pentru care s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în sensul înlăturării acestor prevederi.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere prevederile art. 52 şi art. 72 C. pen., în raport de care faţă de conduita bună a inculpatei înainte de săvârşirea faptei s-au reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen.
Pe latură civilă a fost obligată inculpata în solidar cu partea responsabilă civilmente pentru prejudiciul cauzat părţilor civile prin activitatea infracţională de inducere în eroare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat în termen apel inculpata C.N. şi partea civilă A.V.A.S. Bucureşti.
Inculpata a criticat soluţia de condamnare în condiţiile în care lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, respectiv intenţia.
Prin Decizia penală nr. 51 din 02 aprilie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatei, a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi rejudecând, a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 4 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 7 ani, interval în care urma să se supună măsurilor de supraveghere, atrăgându-i atenţia asupra dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, respingând apelul declarat de A.V.A.S. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a făcut o analiză detaliată a materialului probator pe care 1-a evaluat corect, stabilind just situaţia de fapt ce nu comportă critici, precum şi vinovăţia inculpatei.
S-a constatat că soluţia de condamnare se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor părţi vătămate, rapoartele de constatare tehnico ştiinţifică, documentele contabile, declaraţiile martorilor şi ale inculpatei, expertiza judiciară contabilă şi înscrisuri, inclusiv instrumente bancare de plată, mijloace de probă din coroborarea cărora a rezultat că, în perioada 2003 - 2004, inculpata C.N., în calitate de director la SC V. SA Vaslui, a emis file C.E.C. şi bilete la ordin către un număr de 16 societăţi comerciale, cunoscând că firma pe care o reprezintă nu avea în conturile bancare provizia necesară acoperirii sau se află în interdicţie bancară dovedită de înscrisuri şi expertiza contabilă din care rezultă că acţiunile derulate de inculpată au condus la deteriorarea situaţia firmei, astfel încât la începutul anului 2004 starea efectivă de faliment era iminentă. Cunoscând starea reală a firmei, inculpata a continuat să achiziţioneze produse de la numeroşi agenţi economici acumulând datorii foarte mari, fără să le aducă la cunoştinţă lipsa proviziunilor financiare, ba mai mult a eliberat instrumente de plată dar nu pentru a garanta plata ci pentru a fi încasate la scadenţă.
Intenţia de a înşela părţile civile s-a apreciat şi în raport de faptul că în perioada de referinţă inculpata, deşi a mai încasat sume de bani de la diferiţi clienţi nu i-a folosit pentru plata facturilor ci în alte scopuri.
Şi în ceea ce priveşte încadrarea juridică s-a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen.
Sub raport sancţionator s-a reţinut că pedeapsa a fost just individualizată ca şi cuantum dar nu şi sub aspectul modalităţii de executare.
Instanţa de prim control judiciar, în raport de lipsa antecedentelor penale ale inculpatei, perioada mare de timp care a trecut de la comiterea faptelor a considerat că se impune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei cu instituirea obligaţiilor prevăzute de lege, modalitate ce este suficientă pentru asigurarea scopului educativ şi de exemplaritate al tratamentului sancţionator.
În ceea ce priveşte apelul nemotivat al părţii civile A.V.A.S. Bucureşti, instanţa de apel a constatat că despăgubirile acordate sunt corecte, din actele şi lucrările dosarului rezultând că fila C.E.C. emisă de inculpată fără acoperire avea valoarea stabilită de judecătorul fondului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, partea civilă A.A.A.S. şi inculpata C.N.
Partea civilă, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., a arătat că în mod greşit nu s-au acordat despăgubirile în cuantumul solicitat.
Inculpata C.N., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3851 alin. (1) pct. 12 şi 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiunii, lipsind sub aspect'subiectiv forma de vinovăţie cerută de lege pentru a fi reţinută această faptă.
Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 12, 172 şi 18 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de partea civilă A.A.A.S. şi inculpata C.N., ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:
Prioritar este de menţionat că decizia atacată a fost pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 02 aprilie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (12 februarie 2013), situaţie in care aceasta este supusă casării doar în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din Lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de vechea reglementare procesual penală - nefiind incidente în cauză.
Ca atare, recursul părţii civile nu mai poate fi analizat în lumina dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., întrucât acest caz de casare a fost abrogat prin actul normativ menţionat, motiv de recurs care de altfel a fost invocat formal, întrucât ceea ce se contestă este nelegalitatea soluţiei dată pe latură civilă de instanţa de prim control judiciar, împrejurare ce poate fi evaluată din perspectiva dispoziţiilor ari 3859 alin. (1) și (17)2 C. proc. pen.
Însă, dintr-o atentă analiză a criticilor formulate se constată că aspectele relevate de partea civilă, exced examenului pe care Înalta Curte îl poate efectua din prisma acestui caz de casare, întrucât în realitate ceea ce se critică este greşita soluţionare a laturii civile dar nu determinată de încălcarea unei dispoziţii legale, împrejurare care se încadra în dispoziţiile de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Într-adevăr, cuantumul daunelor materiale putea fi modificat în recurs, ca a doua cale de atac, numai în măsura în care se constata existenţa unei grave erori de fapt sub aspectul laturii civile, concretizată într-o contradicţie evidentă, esenţială şi necontroversată între probele administrate şi cele reţinute de instanţele inferioare.
Cum cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat prin intrarea în vigoare, începând cu data de 12 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, criticile părţii civile nu mai pot fi examinate în prezent, în condiţiile în care în sistemul nostru juridic recursul în materie penală este reglementat ca o cale de atac devolutivă în drept, soluţia atacată fiind pronunţată ulterior schimbărilor legislative menţionate (02 aprilie 2013).
In ceea ce priveşte calea de atac a inculpatei se constată că aceasta a invocat în mod formal cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 18 C. proc. pen., întrucât criticile dezvoltate în scris se circumscriu pct. 12 al aceluiaşi articol, text de lege doar în baza căruia va fi realizată examinarea deciziei atacate.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere sau menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul dăunător.
Într-adevăr simpla neexecutare a unei obligaţii asumate printr-o convenţie civilă sau comercială nu are caracter penal, chiar dacă făptuitorul s-a angajat să o îndeplinească până la un anumit termen, deşi ştia că nu-şi va respecta angajamentul, atâta timp cât nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge persoana vătămată că-şi va executa obligaţiile izvorâte din contract.
Or, în speţă Înalta Curte constată că activitatea desfăşurată de inculpata C.N. ar condus la falsificarea filelor C.E.C. şi biletelor la ordin, instrumente de plată emise fără provizia sau acoperirea necesară, aceasta obţinând astfel pentru sine un folos material injust în timp ce părţile vătămate au fot prejudiciate, împrejurări faptice ce îşi găsesc corespondent în infracţiunea de înşelăciune.
Procedeul folosit de inculpată este caracteristic încheierii şi executării unor contracte prin care se urmăreşte păgubirea vânzătorului, concretizat în cumpărarea de mărfuri prin emiterea de C.E.C.-uri sau bilete la ordin fără acoperire, instrumente de plată lăsate uneori drept garanţie, pentru ca ulterior ridicării produselor, acestea să nu mai fie plătite.
Relevante sunt declaraţiile administratorilor societăţilor păgubite şi ale angajaţilor acestora, care au arătat că inculpata C.N. a dat asigurării că mărfurile vor fi achite la termen, ca după livrarea produselor să constate că nu-şi pot recupera debitele, întrucât C.E.C.-urile şi biletele la ordin emise de aceasta au fost respinse la plată fie din lipsă de disponibil în cont sau ca urmare a intrării în interdicţie bancară a trasului.
În plus, niciuna din societăţile înşelate nu au cunoscut că instrumentele de plată primite de la inculpată, nu au acoperire, fiind evident că în aceste condiţii nu ar mai fi livrat mărfurile.
De asemenea, inculpata a recunoscut că filele C.E.C. şi biletele la ordin nu au fost lăsate ca şi garanţie, ci pentru a fi folosite la termen ca instrumente de plată, deşi la momentul emiterii nu dispunea de provizia necesară, aspect pe care nu l-a adus la cunoştinţa beneficiarilor.
De altfel, până la scadenţă a continuat că contracteze mărfuri şi să emită instrumente de plată fără a avea disponibil în cont sau cunoscând că SC V. SA Vaslui se află în interdicţia de a le emite, comportament care a condus la crearea unui prejudiciu considerabil, împrejurare care dovedeşte că în raporturile cu părţile civile aceasta a acţionat cu forma de vinovăţii cerută de lege, adică intenţia de a le inducere şi menţinere în eroare, în condiţiile în care a şi vândut parte din produsele cumpărate la preţuri inferioare celor de achiziţie către o societate care deţinea capitalul majoritar al părţii responsabile civilmente.
Astfel, întreaga sa conduită evidenţiază intenţia de a înşela societăţile vânzătoare, relevant fiind faptul că s-a implica în toate activităţile firmei de la negocierea contractelor, comandarea produselor, până la stabilirea termenelor de plată şi semnarea filelor C.E.C. şi a biletelor la ordin, fapt confirmat de angajaţii SC V. SA Vaslui, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţele inferioare.
Ca atare, implicarea inculpatei în realizarea activităţii infracţionale de inducere/menţinere în eroare în scopul obţinerii unor foloase materiale ilicite este determinantă, fiind exclusă lipsa de vinovăţie la comiterea actelor materiale ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.
În consecinţă, rezultă fără dubiu că activitatea infracţională a inculpatei C.N. se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (4) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care beneficiarii instrumentelor de plată nu au cunoscut lipsa la tras a disponibilului necesar acoperirii lor, iar prejudiciul cauzat depăşeşte limita stabilită de legiuitor pentru a fi incidente dispoziţiile art. 146 C. pen. privind consecinţele deosebit de grave, date fiind numărul mare de acte materiale care au avut ca rezultat producerea unei pagube globale mai mare de 200.000 lei, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Pentru motivele dezvoltate anterior, constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct 12 şi 17 şi şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.A.A.S. şi inculpata C.N.
Având în vedere că inculpata C.N. şi partea civilă se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte le va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIV
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.A.A.S. şi de inculpata C.N. împotriva Deciziei penale nr. 51 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3110/2013. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174... | ICCJ. Decizia nr. 3277/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
