ICCJ. Decizia nr. 3218/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3218/2013
Dosar nr. 5893/2/2012
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra recursului penal de faţă, în baza actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 65 din 19 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale pronunţată în Dosarul nr. 3/2007 din 22 iunie 2008 de către Judecătoria de Instrucţie nr. 2 Amposta, rămasă definitivă la 28 aprilie 2009, privind pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată persoanei condamnate R.N. şi transferarea persoanei condamnate - într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.
Totodată, s-a dedus perioada detenţiei de la 10 septembrie 2007 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din 18 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată instanţa în vederea recunoaşterii sentinţei penale pronunţată de autorităţile judiciare din Republica Spania privind persoana condamnată R.N. şi- a punerii în executare a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004, modificată.
În motivarea rezoluţiei s-a arătat că, prin adresa din 28 august 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Regatul Spaniei prin care s-a solicitat transferarea persoane condamnate într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată de către instanţele statului solicitant.
Din examinarea înscrisurilor comunicate de statul de condamnare în aplicarea art. 147 alin. (2) lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004, republic, şi art. 6 alin. (2) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, s-a constatat că prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 3/2008 la 22 iunie 2008 de Judecătoria de Instrucţie nr. 2 Amposta, numitul R.N. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru un delict de agresiune sexuală prevăzută de art. 178 şi art. 180 alin. (3) şi (4) C. pen. spaniol, hotărâre ce a rămas definitivă la data de 28 aprilie 2009.
În fapt, s-a reţinut că numitul R.N. o conducea pe nepoata sa minoră, M.S., cu autoturismul proprietatea sa, către locul de muncă; pe traseu, acesta a început să-i atingă sânii, a oprit autoturismul şi a comis asupra ei abuzuri sexuale. Victima a reuşit să fugă într-un moment de neatenţie al persoanei condamnate.
Examinând materialul cauzei, prima instanţă a reţinut că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prev. de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi a art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, întrucât faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate R.N. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 201 alin. (3) C. pen. român.
S-a mai reţinut că persoana condamnată R.N. are de executat o pedeapsă de 7 ani închisoare, care a început la 22 mai 2009 şi va fi considerată terminată la 07 septembrie 2014 şi a fost arestată preventiv în perioada 10 septembrie 2007 - 21 mai 2009, perioadă ce a fost dedusă din pedeapsa la care a fost condamnată.
Deopotrivă, s-a reţinut că persoana condamnată şi-a exprimat consimţământul de a fi transferată în România, în vederea continuării executării restului de pedeapsă, din referatul întocmit de Consulatul general al României la Barcelona rezultând că familia acesteia se află în Spania, dar că intenţionează să se mute în România unde îi poate oferi sprijin material, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. d) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Ca urmare, constatând că în speţă sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute de art. 143 şi urm. din Legea nr. 3 02/2004, modif, în sensul că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, statul de condamnare şi cel de executare şi-au dat acordul la acest transfer, care este consimţit şi de persoana condamnată, cetăţean român, iar hotărârea de condamnare este definitivă, prima instanţă a admis sesizarea şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii pronunţată de autorităţile judiciare din regatul Spaniei privind pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată persoanei condamnate R.N., precum şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând, în sfera cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., nelegalitatea parţială a sentinţei atacate raportat la omisiunea instanţei de fond de a aplica condamnatului persoană transferabilă pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71- art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen.
În argumentare, s-a susţinut că, raportat la dispoziţiile Legii nr. 302/2004 care prevăd că instanţa care a recunoscut hotărârea de condamnare şi a optat pentru continuarea executării pedepsei, trebuie să respecte felul şi durata pedepsei aplicate de instanţa de condamnare, instanţa de fond avea obligaţia să recunoască în integralitate hotărârea autorităţilor spaniole, în sensul de a dispune transferul persoanei transferabile în vederea executării atât a pedepsei principale de 7 ani închisoare, cât şi a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Prioritar, se constată că în raport de data pronunţării deciziei atacate, 19 februarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Trecând în continuare la examinarea criticilor formulate de parchet, care se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 130 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, recunoaşterea unei hotărâri penale străine se realizează în integralitatea acesteia, fără a exista o intervenţie a statului de executare în raport de cele stabilite de instanţa statului de condamnare, principiu statuat şi prin Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg şi ratificată prin Legea nr. 76/1996.
Conform art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, - „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare".
Totodată, conform art. 137 din acelaşi act normativ:
(1). Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii romane.
(2). Hotărârile penale străine recunoscute si executate in România produc aceleaşi efecte ca si hotărârile pronunţate de instanţele romane."
Rezultă astfel că, pentru ca o hotărâre penală străină să poată produce efecte în statul solicitant, aceasta trebuie recunoscută în toate efectele ei, urmând ca executarea să privească toate dispoziţiile pronunţate de statul solicitat.
Raportat la speţa pendinte, se constată prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 3/2008 la 22 iunie 2008 de Judecătoria de Instrucţie nr. 2 Amposta, rămasă definitivă la data de 28 aprilie 2009, numitul R.N. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru un delict de agresiune sexuală prevăzută de art. 178 şi art. 180 alin. (3) şi (4) C. pen. spaniol, faţă de acesta dispunându-se, totodată, decăderea specială din dreptul la sufragiu pasiv pe perioada condamnării, precum şi măsura interdicţiei de a se apropia de victimă la mai puţin de 500 de metri şi de a comunica cu aceasta prin orice mijloace pe o perioadă de 10 ani.
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări prev. de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, prima instanţă a apreciat în mod just că faptele care au atras condamnarea persoanei transferabile au corespondent în legislaţia penală română, fiind incriminate" prin dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. pen., omiţând însă să constate că şi pedeapsa accesorie a decăderii speciale din dreptul la sufragiu pasiv pe perioada condamnării are corespondent în legislaţia naţională în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen.
Or, în virtutea principiului statuat prin art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, prima instanţă, recunoscând hotărârea de condamnare pronunţată de instanţele spaniole şi optând pentru continuarea executării pedepsei în România, era ţinută a respecta felul şi durata tuturor pedepselor aplicate de instanţa de condamnare, ceea ce presupunea în mod necesar ca dispoziţia de punere în executare a hotărârii şi de transfer a persoanei condamnate într-un penitenciar din România să vizeze şi executarea pedepsei accesorii. prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen.
În consecinţă, constatând întemeiate criticile formulate de parchet, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 65 din 19 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă R.N., pe care o va casa, în parte, iar în rejudecare va dispune recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale pronunţată în Dosarul nr. 3/2007 din 22 iunie 2008 de către Judecătoria de Instrucţie nr. 2 Amposta, rămasă definitivă la 28 aprilie 2009, şi în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., dispunând transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România şi în vederea executării pedepsei accesorii sus-menţionate, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Având în vedere şi disp. art 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 65 din 19 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă R.N.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Dispune recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale pronunţată în Dosarul nr. 3/2007 din 22 iunie 2008 de către Judecătoria de Instrucţie nr. 2 Amposta, rămasă definitivă la 28 aprilie 2009, şi în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., dispunând transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România şi în vederea executării pedepsei accesorii sus-menţionate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului condamnat persoană . transferabilă, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2621/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3320/2013. Penal → |
|---|
