ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Trafic internaţional de droguri (Legea 143/2000 art. 3). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3309/2013
Dosar nr. 77698/3/2011*
Şedinţa publică din 29 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1071 din data de 18 decembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 77698/3/2011* s-au dispus următoarele:
S-a constatat că inculpatul A.K. a fost condamnat sub identitatea falsă de M.O. prin următoarele hotărâri: sentinţa penală nr. 42 din 20 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa penală nr. 1668 din 04 decembrie 2001 a Judecătoriei Giurgiu, sentinţa penală nr. 81 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa penală nr. 220 din 22 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A.K., prin apărător, privind înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului A.K. din infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.K. la o pedeapsă de 15 (cinsprezece) ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o durată de 8 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 15 ani închisoare, cu restul rămas neexecutat de 7 ani 4 luni şi 11 de zile din pedeapsa de 19 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, urmând ca inculpatul A.K. să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată detenţia de la data de 01 august 2011 lăzi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.
S-a dispus anularea M.E.P.I. nr. 1019 din 20 noiembrie 2007 emis în baza sentinţei penale sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei sentinţe.
În baza art. 117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei principale rezultante.
II. În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul A.M.S. zis „V." sau „A.", la o pedeapsă de 12 (doisprezece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată.
În baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 61 C. pen. s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul neexecutat de 1050 de zile din pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1800 din 21 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi s-a contopit acest rest cu pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la data de 02 august 2011 lăzi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.
În baza art. 117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei principale rezultante.
III. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul A.M.S. a sumei de 71.490 lei consemnată la D.G.F.P. - M.B. şi a sumei de 71.355 euro consemnată la B.C.R. - Sucursala Unirea.
În baza art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpaţi, în vederea distrugerii, cu reţinerea de contraprobe, a cantităţii totale de 503,3 grame heroină rămasă după efectuarea analizelor, precum şi ambalajele drogurilor depuse la camera de corpuri delicte a I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. cu dovada din 12 august 2011.
A fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispus prin Ordonanţa nr. 227/D/P/201 din 08 august 2011 asupra sumelor de 71.490 lei şi 71.250 euro găsite şi ridicate de la inculpatul A.M.S.
IV. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat respectiv câte 11.000 lei fiecare.
Pentru a dispune astfel, în rejudecarea cauzei ca urmare a pronunţării Deciziei penale nr. 251/AI 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prima instanţă a reţinut următoarele:
În cursul anului 2011, inculpatul A.M.S. a deţinut şi a traficat heroină, circumstanţe în care, prin intermediul inculpatului G.C., a preluat mai multe colete conţinând heroină trimise din Turcia ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către inculpatul A.K., două dintre aceste pachete fiind preluate la datele de 17 iunie 2011 şi 02 august 2011 (cel din urmă colet conţinând cantitatea de 505,56 grame heroină), aceste pachete fiind apoi valorificate în interesul său şi al coinculpatului A.K., obţinând în acest fel importante sume de bani.
Inculpatul A.K., în cursul anului 2011, a intermediat telefonic transportul mai multor colete conţinând heroină, din Turcia în România, pentru a fi preluate de către inculpatul A.M.S., prin intermediul inculpatului G.C., două dintre aceste pachete fiind primite la datele de 17 iunie 2011 şi 02 august 2011, în vederea valorificării lor de către coinculpatul A.M.S.
Inculpatul G.C., în cursul anului 2011, a deţinut şi a traficat heroină, respectiv, a preluat de la autogări de pe raza municipiului Bucureşti, mai multe pachete conţinând heroină, trimise din Turcia, ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către coinculpatul A.K., două dintre acestea fiind primite la datele de 17 iunie 2011 şi 02 august 2011, aceste pachete fiind apoi predate coinculpatului A.M.S., la indicaţiile exprese ale inculpatului A.K., obţinând în această modalitate de la coinculpaţi diferite sume de bani.
Actul de inculpare a avut la bază procesele-verbale de investigaţii şi verificări; procesele-verbale de supraveghere operativă; procesele-verbale de redare a comunicărilor telefonice, interceptate şi înregistrate în baza unor autorizaţii şi încheieri emise de Tribunalul Bucureşti; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică al L.C.A.P.D. din cadrul I.G.P.R.; dovada de depunere a substanţelor aflate sub control naţional conform Legii nr. 143/2000 la S.C.S.E.O. din cadrul I.G.P.R.; planşele fotografice conţinând imagini capturate de pe filmările realizate în baza unor autorizaţii şi încheieri emise de Tribunalul Bucureşti; procesul-verbal de percheziţie domiciliară; declaraţiile martorilor asistenţi prezenţi la percheziţii; declaraţiile martorilor, declaraţiile coinculpaţilor A.M.S., A.K. şi G.C. şi alte înscrisuri aflate în dosarul cauzei, enumerate în opisul ataşat prezentului dosar.
S-a constatat că soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare a rămas definitivă doar cu privire la inculpaţii A.M.S., A.K., astfel încât doar în aceste limite Tribunalul Bucureşti a reluat rejudecarea cauzei.
Din probele administrate în prezenta cauză, în ambele faze procesuale, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale celor doi inculpaţi a rezultat că ambii se fac vinovaţi de infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată după cum urmează:
Instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului A.K., care în cursul lunilor aprilie, iunie şi august 2011, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi după acelaşi mod de operare, a organizat procurarea şi introducerea în România a unor cantităţi importante de droguri disimulate în genţi de voiaj de dimensiuni mari (bagaje tip troller), expediate din Turcia în Bucureşti, România, droguri care au fost ridicate de la sediul firmelor de transport de inculpatul G.C. şi ulterior predate inculpatului A.M.S., pentru a fi valorificate contra unor sume importante de bani în folosul inculpaţilor, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În raport de situaţia de fapt mai sus reţinută, instanţa de fond a considerat că este vorba de infracţiunea autonomă prevăzută de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., al cărei element material alternativ constă în acţiuni de organizare, conducere sau finanţare a faptelor prevăzute la art. 2-8 din din Legea nr. 143/2000.
În condiţiile în care inculpatul A.K., din dorinţa de a realiza sume importante de bani din comercializarea ilicită a drogurilor, a întreprins contacte telefonice repetate, prin care a determinat persoane necunoscute din străinătate să expedieze droguri în România, el are calitatea de autor al infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, nicidecum calitatea de complice la infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În acest sens, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 10 raportat la art. 3 alin. (1 )şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., contrar celor solicitate de apărarea inculpatului întrucât, din modalitatea în care a rezultat că au fost săvârşire actele materiale ce intră în. componenţa infracţiunii continuate, este exclusă calitatea de complice a acestui inculpat, de vreme ce din probele administrate a. rezultat că acest inculpat a organizat şi condus operaţiunea de trafic internaţional de droguri prin contactul permanent cu traficanţii de droguri din străinătate prin stabilirea condiţiilor şi modalităţii de introducere a acestora în ţară. Activitatea infracţională a inculpatului A.K. nu s-a limitat astfel la a susţine alte persoane în traficul internaţional, ci a constat în chiar conducerea, organizarea şi supravegherea operaţiunilor cu droguri.
De asemenea, instanţa nu a primit solicitarea apărării inculpatului de a înlătura dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen. în ceea ce-l priveşte pe acelaşi inculpat, solicitare motivată de împrejurarea că fişa de cazier a inculpatului A.K. nu conţine menţiuni care să atragă aplicarea acestor dispoziţii şi că nu se poate stabili în sarcina acestuia existenţa stării de recidivă pe baza menţiunilor apărute în fişa de cazier a numitului M.O. în lipsa unei hotărâri judecătoreşti dată ca urmare a promovării unei contestaţii la executare.
Cu privire la aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A.K. se află în executarea unei pedepse rezultante de 19 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti. secţia a II-a penală, pe numele de M.O. Această pedeapsă i-a fost aplicată inculpatului anterior stabilirii adevăratei sale identităţi, ce s-a realizat prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 09 iulie 2010 al D.G.P. a Municipiului Bucureşti, Serviciul Criminalistic, din care a rezultat că deţinutul M.O. este în realitate A.K., zis „Ş., domiciliat în Kurtuluş Mahallesi, Saruhanli, Manisa, Turcia.
Instanţa de fond a mai reţinut că, în mod constant, inculpatul A.K. a arătat că aceasta este adevărata sa identitate, însă a învederat că în penitenciar este deţinut sub identitatea nereală de M.O., nume sub care a fost condamnat prin mai multe hotărâri.
În acest context, instanţa de fond a apreciat că adevărata identitate a unei persoane condamnate anterior sub o identitate falsă poate fi stabilită nu doar pe calea contestaţiei la executare, aşa cum a susţinut apărarea, ci şi pe cale incidentală, cum este cazul procesului de faţă, întrucât această împrejurare este esenţială pentru lămurirea situaţiei juridice a inculpatului atât sub aspectul verificării existenţei stării de recidivă, cât şi sub aspectul stabilirii pedepsei finale pe care trebuie să o execute acesta.
A considera altfel înseamnă a se lipsi de la aplicare dispoziţiile legale privind starea de recidivă şi tratamentul sancţionator al acesteia, fără a exista un temei legal în acest sens. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 37 C. pen. impun reţinerea stării de recidivă dacă este vorba de comiterea faptelor de aceeaşi persoană, chiar dacă cu privire la condamnările anterioare nu s-a stabilit adevărata identitate pe calea contestaţiei la executare. A face distincţie aşa cum sugerează apărarea nu este nici în litera şi nici în spiritul dispoziţiilor legale, întrucât dispoziţia legală are în vedere identitatea de persoană, iar nu identitatea de nume şi de persoană.
Astfel, deşi nu există o hotărâre definitivă de condamnare pe numele A.K., există totuşi hotărâri definitive de condamnare a aceleiaşi persoane la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni care justifică reţinerea stării de recidivă postcondamnatorii.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 9 din 06 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu exclude în niciun fel posibilitatea ca judecătorul învestit cu judecata faptei ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei sau a uneia din faptele concurente să reţină starea de recidivă sau concursul de infracţiuni, prin stabilirea pe cale incidentală a adevăratei identităţi a unei persoane condamnate anterior sub o identitate falsă.
În condiţiile în care materialul probator relevă fără dubiu că inculpatul A.K. este deţinut în penitenciar pentru executarea unei pedepse rezultante aplicate sub identitatea falsă de M.O., este legal să se reţină starea de recidivă postcondamnatorie şi să se dea efect dispoziţiilor privind pedeapsa pe care trebuie să o execute în continuare inculpatul.
S-a apreciat că în drept, faptele inculpatului A.M.S., care în cursul lunilor aprilie, iunie şi august 2011, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi după acelaşi mod de operare, prin intermediul inculpatului G.C. a preluat de la mai multe firme de transport din Bucureşti, a deţinut şi a traficat cantităţi importante de heroină trimise din Turcia, ca urmare a demersurilor telefonice realizate de către inculpatul A.K., operaţiuni în urma cărora a obţinut sume importante de bani, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Cum prin sentinţa penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1800 din 21 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul A.M.S. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fiind liberat condiţionat la data de 22 iunie 2010, cu un rest rămas neexecutat de 1050 zile închisoare, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., infracţiunea dedusă judecăţii fiind comisă în starea de recidivă postcondamnatorie, aşa cum rezultă din fişa de cazier a inculpatului.
Pentru faptele săvârşite le-au fost aplicate inculpaţilor pedepse la a căror individualizare s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., şi anume: dispoziţiile generale ale Codului penal cu referire la tipul de pedeapsă aplicată, la procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., la dispoziţiile legii speciale care statuează limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea dedusă judecăţii, la împrejurările concrete în care faptele au fost comise, circumstanţele personale ale inculpaţilor concretizate de antecedentele penale ale acestora.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în sarcina acestora săvârşirea infracţiunilor în formă continuată, starea de recidivă a ambilor inculpaţi, gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptelor săvârşite, ce justifică aplicarea unor pedepse peste minimul special prevăzut de lege, chiar şi în condiţiile reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., apreciind că scopul pedepselor nu poate fi atins prin executarea unor pedepse reduse.
Măsura de siguranţă a confiscării sumei de 71.490 lei consemnată la D.G.F.P. - M.B. şi a sumei de 71.355 euro consemnată la B.C.R. - Sucursala Unirea a avut la bază aprecierea că există date privind provenienţa acestei sume din traficul internaţional de droguri, date fiind cantitatea mare de droguri, dar şi împrejurarea că inculpatul nu a putut justifica provenienţa licită a acestor sume de bani, de vreme ce acesta s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea cu puţin timp înainte de săvârşirea infracţiunii cercetată în prezenta cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, inculpaţii A.M.S. şi A.K., care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost expuse în scris şi susţinute oral, inculpatul A.K. a criticat sentinţa din perspectiva următoarelor considerente:
- nerespectarea dispoziţiilor Deciziei nr. 9/2011 pronunţată în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la remediul procesual al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane cu identitate nereală; în acest sens, apelantul a apreciat lipsită de temei constatarea tribunalului că A.K. ar mai fi suferit condamnări definitive pentru alte infracţiuni, sub identitatea de M.O.
- greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin reţinerea stării de recidivă, fără să existe o hotărâre definitivă de condamnare a inculpatului; apelantul a reiterat, în acest sens, susţinerea referitoare la absenţa unei hotărâri definitive de condamnare pe numele său real, apreciind, în esenţă, că datele inserate în cazierul judiciar pe baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nu produc efecte juridice, cât timp nu sunt validate printr-o hotărâre judecătorească, care să consfinţească identitatea dintre M.O. şi A.K.
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 10 rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. Apelantul-inculpat a apreciat că actele sale nu se subsumează vreuneia dintre cele trei modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, fapt constatat corect de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, încadrarea juridică dată iniţial fiind concordantă şi cu practica instanţelor judecătoreşti în cauze similare.
- greşita individualizare a pedepsei închisorii, apreciind că atitudinea procesuală sinceră şi disponibilitatea de a colabora cu organele judiciare prin formularea unui denunţ justifică reţinerea în beneficiul său a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen.
Inculpatul A.M.S. a criticat hotărârea instanţei de fond cu privire la modalitatea de individualizare a pedepsei, apreciind că opţiunea sa de a uza de prevederile art. 3201 C. proc. pen., precum şi circumstanţele personale justifică reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Acelaşi apelant a criticat şi luarea măsurii de siguranţă a confiscării sumelor de bani, apreciind că probatoriul nu dovedeşte că ele ar proveni din săvârşirea infracţiunii, precum şi dispunerea măsurii de siguranţă a expulzării, în condiţiile în care familia sa este în România.
În vederea lămuririi situaţiei juridice a inculpatului A.K., instanţa de apel a solicitat administraţiei locului de deţinere relaţii suplimentare privind perioada executată de către acesta până la data comiterii faptei şi restul rămas neexecutat, răspunsul fiind înaintat instanţei la data de 28 februarie 2013 (fila 33).
Prin Decizia penală nr. 113/A din 08 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A.M.S. împotriva sentinţei penale nr. 1071 din 18 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, numai sub aspectul măsurii de siguranţă dispuse faţă de inculpat, şi rejudecând, în fond:
A fost înlăturată măsura de siguranţă a expulzării inculpatului A.M.S., după executarea pedepsei principale.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.K. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpaţilor A.M.S. şi A.K. şi s-a dedus prevenţia de la data de 02 august 2011 la zi pentru inculpatul A.M.S., respectiv de la data de 01 august 2011 la zi pentru inculpatul A.K.
A fost obligat inculpatul A.K. la 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 150 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpatul A.M.S., în sumă de 300 lei, s-a dispus să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă pentru activitatea prestată la cele trei termene de judecată în apel s-a dispus să fie avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Soluţionarea cauzei în procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 3201 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., inculpaţii A.K. şi A.M.S. declarând, anterior începerii cercetării judecătoreşti, că recunosc faptele reţinute în actul de sesizare şi solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Subsecvent valorificării acestei opţiuni a inculpaţilor, instanţa de fond a evaluat judicios probele existente în cauză şi a reţinut corespunzător situaţia de fapt, ce nu a fost contestată în apel.
Reevaluând întregul probatoriu administrat pe parcursul urmăririi penale, instanţa de apel a constatat neechivoc dovedit faptul că, în perioada aprilie-august 2011, în mod repetat, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, inculpatul A.K. a organizat procurarea şi introducerea pe teritoriul României a unor cantităţi importante de heroină, expediate din Turcia de către persoane apropiate acestuia. In executarea acestei rezoluţii infracţionale, deşi aflat în stare de detenţie pentru fapte similare, inculpatul-apelant a stabilit, prin contacte telefonice repetate cu expeditori aflaţi pe teritoriul Turciei, atât modalitatea de ambalare şi disimulare a heroinei, precum şi maniera în care drogurile de mare risc urmau a fi ridicate la destinaţie de către inculpatul G.C.
Demersurile inculpatului A.K. s-au concretizat în efectuarea a cel puţin trei transporturi de heroină la datele de 07 iunie 2011, 17 iunie 2011 şi 02 august 2011, în fiecare caz drogurile fiind disimulate în pereţii unor genţi de voiaj de dimensiuni mari - tip troller - introduse în România prin intermediul unor firme de transport terestru, ridicate de la sediile acestora de către G.C. şi ulterior preluate de către inculpatul A.M.S. pentru a fi valorificate.
Apelantul A.M.S. a fost cel care a intrat efectiv în posesia drogurilor după preluarea acestora, realizând acte de deţinere şi distribuire, menite să asigure valorificarea heroinei în schimbul unor sume semnificative de bani.
Probatoriul a confirmat împrejurarea că modalitatea de operare adoptată de către inculpaţi a facilitat introducerea în ţară a unor cantităţi importante de droguri de mare risc, ce cântăreau 1,835 kg. la data de 17 iunie 2011 şi 505,56 grame la data de 02 august 2011, această din urmă cantitate fiind identificată şi ridicată de către organele de poliţie.
Săvârşirea actelor infracţionale în modalitatea reţinută rezultă din coroborarea proceselor verbale de investigaţii şi supraveghere operativă, a convorbirilor telefonice purtate între cei doi apelanţi-inculpaţi ori între aceştia şi G.C. la datele de 02 august 2011 (cu precădere la orele 09:53:30), 17 iunie 2011 (orele 08:45, 08:52, 09:16, 09:25, 12:36), a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi a declaraţiilor succesive ale inculpaţilor A.K. şi G.C.
De altfel, ambii apelanţi-inculpaţi au precizat în mod expres, în faţa instanţei de fond, că recunosc săvârşirea faptelor şi înţeleg să uzeze de procedura simplificată reglementată de art. 3201 C. proc. pen., poziţie menţinută şi în apel, când inculpaţii au formulat doar critici referitoare la încadrarea juridică ori tratamentul sancţionator, iar nu la temeinicia situaţiei de fapt reţinute de către prima instanţă.
Inculpatul A.M.S. a invocat tangenţial, în ultimul cuvânt, faptul că „nu ar fi cunoscut conţinutul" genţii de voiaj. în condiţiile în care atât cu ocazia primei judecăţi în fond, cât şi a rejudecării cauzei ca efect al desfiinţării sentinţei penale nr. 500 din 06 iunie 2012, inculpatul a precizat personal, în prezenţa unui interpret autorizat, că recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa, o atare susţinere are un caracter conjunctural, tinzând doar la minimalizarea ponderii contribuţiei sale în comiterea faptei.
Sub aspectul încadrării juridice, instanţa de control judiciar a constatat ca fiind nefondate susţinerile inculpatului A.K. privind greşita reţinere a incidenţei prevederilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 ori a stării de recidivă postcondamnatorie, conform art. 37 lit. a) C. pen.
în acest sens s-a reţinut că probatoriul existent în cauză confirmă neechivoc împrejurarea că inculpatul A.K. a desfăşurat în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în mod repetat, în perioada aprilie-august 2011, acte de organizare a procurării şi introducerii pe teritoriul României a unor cantităţi importante de heroină, apelantul fiind cel care a stabilit contacte directe cu furnizorii turci, a decis atât modalitatea de disimulare a drogurilor de mare risc în gentile în care au fost transportate, cât şi maniera în care acestea urmau a fi expediate şi introduse pe teritoriul ţării.
Apelantul-inculpat a fost cel care a coordonat în fapt, în fiecare caz, toate etapele operaţiunii de introducere a drogurilor în ţară, de la momentul expedierii heroinei şi până la preluarea finală a acesteia de către A.M.S., prin intermediul lui G.C.
Or, ansamblul acestor activităţi obiective se subsumează în totalitate elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 în varianta alternativă a „organizării" traficului internaţional, ce presupune tocmai luarea/întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru a asigura un cadru coordonat şi o desfăşurare cât mai eficientă a acţiunii de introducere în ţară a drogurilor.
În coordonatele faptice concrete în care s-a derulat, activitatea inculpatului A.K. a implicat executarea efectivă a unei acţiuni incriminate în verbul regens al art. 10, depăşind sfera unor acte de simplu ajutor/înlesnire la comiterea traficului internaţional de droguri. Complicitatea, ca formă a participaţiei penale, presupune prin definiţie o contribuţie mediată, nu absolut necesară, la săvârşirea infracţiunii, de esenţa acestei contribuţii fiind tocmai faptul că ea nu realizează însuşi elementul material al infracţiunii.
Prin urmare, în condiţiile în care activitatea inculpatului A.K. nu s-a limitat la simple acte de înlesnire a introducerii în ţară a drogurilor de mare risc, ci a implicat derularea unor operaţiuni care, în materialitatea lor, constituie acte de executare directă a infracţiunii distincte prevăzute de art. 10 rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, este temeinică dispoziţia instanţei de fond de schimbare a încadrării juridice.
Infracţiunea reţinută în sarcina acestui inculpat constituie al doilea termen al recidivei prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen., deoarece a fost săvârşită în timpul executării pedepsei de 19 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pedeapsă în a cărei executare se află începând cu data de 30 martie 2006.
Deşi în această hotărâre de condamnare inculpatul A.K. figurează cu identitatea nereală de M.O., s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut just faptul că există identitate între persoana condamnată în ambele cauze, realitate ce justifică valorificarea în plan penal a pluralităţii recidivei.
S-a mai reţinut că este necontestat că apelantul A.K. este persoana condamnată prin sentinţa penală nr. 835 din 05 iunie 2007, identitatea sa reală fiind stabilită prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 2010 şi asumată ulterior în mod expres de către apelant însuşi. Rezultă, de asemenea, că acelaşi apelant este autorul infracţiunii continuate săvârşite în prezenta cauză, această identitate de persoană, alături de întrunirea tuturor exigenţelor art. 37 şi urm. C. pen., impunând a se da eficienţă stării de recidivă născute ca urmare săvârşirii noii infracţiuni.
Susţinerea inculpatului în sensul că valorificarea stării de recidivă în absenţa unei contestaţii la executare (care să tranşeze chestiunea identităţii condamnatului în cauza iniţială) ar contraveni dezlegării obligatorii date în interesul legii prin Decizia nr. 9/2011 a instanţei supreme este lipsită de suport. Decizia de recurs în interesul legii invocată stabileşte remediul procesual al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane sub identitate nereală, statuând exclusiv asupra procedurii ce trebuie parcursă în acea cauză definitivă, în vederea realizării unei depline concordanţe între identitatea reală a persoanei condamnate şi datele de identificare regăsite în hotărârea judecătorească, ca act procesual şi procedural.
Decizia de recurs în interesul legii nu statuează asupra procedurii de parcurs în ipoteza în care, aşa cum s-a întâmplat în speţă, ulterior stabilirii identităţii reale a persoanei condamnate definitiv sub o identitate fictivă, dar înainte de promovarea unei contestaţii la executare, acea persoană este judecată pentru o altă infracţiune (fie concurentă, fie comisă în stare de recidivă). Prin urmare, susţinerea apelantului în sensul nerespectării acestei decizii obligatorii în cauza de faţă ignoră specificul problemei de drept ce a făcut obiectul interpretării instanţei supreme, tinzând la extinderea sa nejustificată la o situaţie de fapt şi de drept complet diferită.
Instanţa de apel a apreciat că identitatea reală a persoanei condamnate pentru infracţiunea ce constituie primul termen al recidivei poate fi stabilită şi pe cale incidentală, în cursul judecării sale pentru cea de-a doua infracţiune componentă a pluralităţii. O hotărâre dată într-o contestaţie la executare este necesară doar pentru a asigura deplina legalitate a executării exclusiv în acea primă cauză, absenţa acestei hotărâri neputând însă împiedica valorificarea unei realităţi obiective incontestabil stabilite (cum este cea a identităţii de persoană) într-o cauză ulterioară.
S-a mai reţinut că, argumentele apelantului-inculpat legate de normele privind cazierul judiciar ori de hotărâri ale judecătorului delegat cu executarea (toate vizându-l pe M.O., iar nu pe A.K.) sunt nepertinente, cât timp ele ignoră faptul că dispoziţia instanţei de fond, de constatare a identităţii de persoană (chiar pe cale incidentală), are o forţă juridică similară celei făcute într-o contestaţie la executare. O atare constatare îşi produce pe deplin efectele din perspectiva legalităţii reţinerii stării de recidivă în prezenta cauză, neavând relevanţă momentul în care se va da eficienţă juridică acestei constatări şi în cazul primului termen al recidivei, prin promovarea unei contestaţii la executare.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că fapta inculpatului A.M.S. care, în perioada aprilie-august 2011, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prin intermediul coinculpatului G.C., a desfăşurat acte repetate de preluare a unor importante cantităţi de heroină introduse în ţară din Turcia, droguri pe care le-a deţinut şi valorificat ulterior în interesul său şi al coinculpatului A.K., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Totodată, s-a constatat în cazul acestui inculpat, instanţa a reţinut corect incidenţa stării de recidivă postcondamnatorie, deoarece infracţiunea a fost săvârşită în timpul liberării condiţionate din executarea pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată pentru o infracţiune de acelaşi gen prin sentinţa penală nr. 1502 din 21 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, pedeapsă în executarea căreia inculpatul a fost arestat la data de 09 mai 2003 şi liberat condiţionat la data de 22 iunie 2010, cu un rest de 1050 de zile închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a pedepselor, instanţa de prim control judiciar a apreciat că instanţa de fond a dat eficienţă, în mod temeinic, tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., aplicând pedepse adecvate gravităţii faptelor şi autorilor lor şi apte să asigure finalitatea lor legală preventiv-educativă.
Natura şi împrejurările concrete de comitere a faptelor, modalitatea calificată în care în care inculpatul A.K. a organizat introducerea în ţară a drogurilor de mare risc (prin disimularea lor în genţi de voiaj) ori în care A.M.S. a desfăşurat actele de preluare a drogurilor pe teritoriul naţional (prin intermediul coinculpatului G.C.), caracterul repetat al activităţilor ilicite întreprinse şi cantităţile mari de droguri traficate relevă un grad de pericol social ridicat al infracţiunilor comise.
În cazul celor doi apelanţi-inculpaţi, această periculozitate este potenţată de perseverenţa şi specializarea lor infracţională în comiterea unor infracţiuni de acelaşi gen, ambii săvârşind faptele deduse judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie, A.K. aflându-se chiar în stare de detenţie, în executarea pedepsei de 19 ani închisoare ce constituie primul termen al recidivei.
Luând în considerare şi împrejurarea că ambii inculpaţi sunt persoane fără ocupaţii stabile ori preocupări socialmente utile, de natură a crea premise favorabile reeducării lor, Curtea apreciază că aplicarea unor pedepse moderate, la nivelul mediului limitelor speciale prevăzute de lege este necesară pentru a permite iniţierea unui proces real de conştientizare a consecinţelor faptelor comise, de asimilare a rolului educativ al pedepsei şi a finalităţii sale preventive.
S-a mai reţinut că atitudinea inculpatului A.K. de recunoaştere a faptei are un caracter formal în contextul probelor în acuzare deja administrate, iar alături de disponibilitatea sa pur declarativă de a colabora cu organele judiciare (neconcretizată într-un denunţ util, aşa cum rezultă din relaţiile aflate la fila 304, dosar fond iniţial) nu relevă asumarea reală a consecinţelor faptei comise şi nici nu justifică reţinerea în beneficiul său a unor circumstanţe atenuante judiciare.
În cazul inculpatului A.M.S., s-a constatat că opţiunea acestuia de a uza de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. nu a fost dublată de disponibilitatea reală de a lămuri toate circumstanţele contribuţiei sale la comiterea faptei, neevidenţiindu-se astfel premise favorabile conştientizării urmărilor socialmente periculoase ale acesteia. Situaţia familială a inculpatului nu are, în mod singular, o conotaţie pozitivă, cât timp apartenenţa sa la un mediu aparent stabil nu l-a determinat să se abţină de la a recidiva în comiterea aceluiaşi gen de infracţiuni.
Pedepsele complementare aplicate celor doi inculpaţi reflectă atât prin conţinutul lor concret, cât şi prin durata interdicţiilor impuse, gravitatea extrem de ridicată a faptelor şi perseverenţa infracţională a apelanţilor, a căror conduită anterioară ori ulterioară comiterii faptelor reclamă interzicerea drepturilor electorale şi a celor legate de exerciţiul autorităţii publice pentru a se complini temeinic represiunea specifică pedepselor principale.
Relativ la măsura de siguranţă a confiscării speciale z. sumelor de 71.490 lei şi 71.355 euro ridicate de la inculpatul A.M.S., instanţa de fond a constatat că probatoriul administrat în faza de urmărire penală confirmă neechivoc faptul că aceste sume provin exclusiv din traficul de heroină, fiind nefondată critica inculpatului sub acest aspect.
Verificările efectuate de către organele de urmărire penală au infirmat susţinerea apelantului legată de prestarea unor activităţi licite timp de câteva luni (firma angajatoare nefiind identificată), durata scurtă de timp în care apelantul ar fi lucrat fiind vădit insuficientă pentru a permite obţinerea unor sume de bani atât de însemnate.
În plus, alegaţiile tatălui inculpatului, în sensul că ar fi trimis acestuia, prin intermediul unor şoferi necunoscuţi, sume de bani ce totalizau 105.000 euro, sunt necredibile şi cu un pronunţat caracter pro causa, în condiţiile în care nu s-a făcut o minimă dovadă a deţinerii acestor sume ori a trimiterii lor în România, în maniera pretinsă.
Pe de altă parte, evaluând convorbirile telefonice purtate la data de 06 septembrie 2011 între A.K. şi A.F. (soţia apelantului A.M.S.) rezultă neechivoc faptul că sumele de bani ridicate de către organele de poliţie proveneau din traficul de droguri, justificându-se aşadar confiscarea lor.
Instanţa de apel a apreciat însă că, în privinţa inculpatului A.M.S., este neîntemeiată măsura de siguranţă a expulzării, dispuse conform art. 117 C. pen.
În evaluarea necesităţii dispunerii acestei măsuri trebuie avute în vedere atât finalitatea sa legală, conform art. 111 C. pen., cât şi principiile afirmate în jurisprudenţa C.E.D.O., care a subliniat că o atare măsură poate constitui o ingerinţă în dreptul la viaţa de familie, astfel încât ea trebuie să fie nu doar permisă de lege, ci şi să respecte un echilibru just între drepturile şi interesele individului şi necesitatea protejării ordinii publice ori prevenirii infracţiunilor. împrejurările ce pot servi drept criterii de apreciere a caracterul necesar al măsurii ţin de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, dar şi de conduita infractorului, de situaţia sa familială, de durata căsătoriei, de existenţa unor copii legitimi.
Din perspectiva acestor criterii, instanţa de apel a apreciat că expulzarea inculpatului A.M.S. de pe teritoriul României ar afecta decisiv unitatea sa familială şi ar împiedica păstrarea unor relaţii constante cu fiul său minor. Din înscrisurile prezentate în primul ciclu procesual rezultă că inculpatul A.M.S. se află în România de o lungă perioadă de timp (începând cu anul 1995), interval în care s-a căsătorit cu A.F. (în anul 2000), din căsătorie rezultând minorul I.G.
Deşi pe parcursul şederii sale în România, inculpatul a suferit alte trei condamnări penale şi a executat pedepse privative de libertate, Curtea apreciază că această împrejurare trebuie evaluată nu în mod izolat, ci în contextul tuturor datelor ce caracterizează persoana sa, inclusiv al relaţiilor cu minorul şi al nevoilor ori interesului superior ale acestuia din urmă.
Punând în balanţă toate aceste criterii, concluzionează că rămânerea inculpatului pe teritoriul ţării ar facilita atât prezervarea nucleului familial, cât şi atingerea finalităţii educative a pedepsei, prin contactul constant cu membrii familiei. Prin urmare, pentru preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală nu este absolut necesară măsura de siguranţă a expulzării, urmând a se modifica sentinţa sub acest aspect şi a se înlătura dispoziţia primei instanţe.
Prin raportare la aceleaşi criterii, este însă pe deplin temeinică măsura de siguranţă a expulzării dispusă faţă de A.K., apelantul neavând legături semnificative cu statul român, iar perseverenţa sa infracţională şi natura infracţiunilor comise (trafic intern ori internaţional de droguri, dar şi tâlhărie ori lipsire de libertate), punând în lumină o stare de pericol pentru ordinea publică, de natură a fi înlăturată doar prin îndepărtarea inculpatului de pe teritoriul României, la finalizarea executării pedepsei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii A.K. şi A.M.S.
În recursul său, inculpatul A.K., prin apărătorul său ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi 17 C. proc. pen., susţinând că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii, iar faptele săvârşite nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, întrucât nu a întreprins acte de organizare privind procurarea şi introducerea pe teritoriul României a unor cantităţi importante de heroină, nu a fost cel care a stabilit contacte directe cu furnizorii turci şi nu el a decis modalitatea de disimulare a drogurilor de mare risc în gentile în care au fost transportate şi nici maniera în care acestea urmau a fi expediate şi introduse pe teritoriul ţării
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000, în complicitatea la infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000, aşa cum în mod corect s fost reţinută în rechizitoriu.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea prevăzută de 10 din Legea nr. 143/2000 în complicitate la infracţiunea de trafic de droguri
A mai susţinut că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000,
In recursul său, inculpatul A.M.S. a invocat, prin apărătorul său, cazul de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea cuantumului pedepsei şi reducerea acesteia, sub limita minimă prevăzută de textul incriminator.
Examinând recursurile declarate prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3859 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza, numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod.
Rezultă, aşadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (2) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 08 aprilie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 (pe data de 15 februarie 2013) privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege, referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării, vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 17 C. proc. pen., invocate de recurenţii inculpaţi A.K. şi A.M.S., prin apărătorii lor, cu prilejul dezbaterii recursului, se constată că, într-adevăr, acestea au fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reaminteşte faptul că potrivit dispoziţiilor art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau din oficiu.
Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situaţie ar fi fost menţionată expres în textul de lege, aşa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menţionate nu poate fi luată în considerare de către instanţa de recurs.
În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 3851 C. proc. pen., atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
De asemenea, se constată faptul că recursurile vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., modificate prin această lege.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurenţii inculpaţi A.K. şi A.M.S. şi-au motivat recursul numai oral, în ziua judecăţii, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce le revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Ca urmare, fată de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 3851 alin. (2)1 C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
În aceste circumstanţe Înalta Curte a constatat că recursul nu a fost motivat în termenul de cinci zile prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Având în vedere faptul că inculpatul A.K. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi 17 C. proc. pen., iar inculpatul A.M.S. cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., care nu se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată că nu va putea să analizeze recursurile declarate prin prisma cazurilor de casare invocate, ci va avea în vedere cazurile care pot fi analizate din oficiu de instanţa de recurs.
Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispoziţiile art. 3859 pct. 1, 3-6, 13, 14 şi 15 C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, referitoare la respectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, compunerea şi continuitatea completului de judecată, cazurile de incompatibilitate, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, avocatului sau a inculpatului la judecată, neconstatarea graţierii, precum şi condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste aspectele arătate anterior, se constată că ambii recurenţi inculpaţi au dezvoltat critici care nu pot fi analizate prin prisma cazurilor de casare invocate.
Astfel, privind cazurile de casare invocate de inculpatul A.K., prevăzute de pct. 12 şi 17 ale art. 385 alin. (1) C. proc. pen., dar în motivarea incidenţei lor se susţine că fapta de care este acuzat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 ci pe cele ale complicităţii la infracţiunea de introducerea în ţară de droguri de mare risc, prevăzute de art. 26 C. pen., rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, susţinând că nu a efectuat acte de organizare a procurării şi introducerii pe teritoriul României a unor cantităţi importante de heroină, nu a stabilit contacte directe cu furnizorii turci, nu a decis modalitatea de disimulare a drogurilor de mare risc în gentile în care au fost transportate şi nici maniera în care acestea urmau a fi expediate şi introduse pe teritoriul ţării, ci dimpotrivă, el a fost contactat de cetăţeni turci pentru a introduce în România droguri de mare risc, în realitate acestea sunt critici ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel conform materialului probator admininistrat, toate acestea circumscriindu-se cazului de casare prevăzut de pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., expres abrogat prin Legea nr. 2/2013 şi care viza eroarea gravă de fapt, la acest moment el nemaiputând face obiectul examinării în recurs.
Totodată, solicitarea recurentului inculpat A.K. privind schimbarea încadrării juridice dată faptei de instanţa de fond, din infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000, în complicitate prevăzute de art. 26 C. pen., rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 se constată că nici aceasta nu poate fi primită.
În acest sens, se apreciază că prin modificarea adusă articolului 385 C. proc. pen. de Legea nr. 2/2013, care a abrogat unele din cazurile de casare care vizau aspecte de legalitate (inclusiv pct. 17 - care se referea la situaţia în care faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică), pct. 172 a devenit prin voinţa legiuitorului sediu comun pentru toate aspectele ce vizează nerespectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute expres la celelalte puncte ale art. 3859 C. proc. pen.
Drept urmare, cazul de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. poate fi invocat inclusiv referitor la greşita încadrare juridică a faptei şi la necesitatea schimbării acestei încadrări.
Trebuie precizat încă o dată că, pentru a stabili dacă faptei i s-a dat o corectă încadrare juridică, instanţa de recurs nu poate modifica situaţia de fapt, fiind obligată să pornească de la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi de apel.
Din această perspectivă, se constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului A.K. corespund întru totul normei de încriminare a infracţiunilor pentru care acest inculpat a fost condamnat, respectiv prev. de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.
Aşa cum s-a arătat, inculpatul A.K. a solicitat schimbarea încadrării juridice şi în faţa instanţei de apel, care au motivat corespunzător respingerea acestei solicitări.
În condiţiile în care recurentul contestă comiterea faptei, dar instanţa a reţinut că prin probele administrate s-a dovedit că inculpatul A.K., care în cursul lunilor aprilie, iunie şi august 2011, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi după acelaşi mod de operare, a organizat procurarea şi introducerea în România a unor cantităţi importante de droguri disimulate în genţi de voiaj de dimensiuni mari (bagaje tip troller), expediate din Turcia în Bucureşti, România, droguri care au fost ridicate de la sediul firmelor de transport de inculpatul G.C. şi ulterior, predate inculpatului A.M.S., pentru a fi valorificate contra unor sume importante de bani în folosul inculpaţilor, a săvârşit fapte ce corespund elementului material al infracţiunii de prevăzute de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Aşadar, nu există, astfel, motive de schimbare a încadrării juridice întrucât fapta nu corespunde normei de încriminare a infracţiunii de complicitate la infracţiunea de introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de mare risc, fără drept, prevăzute, de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Ca atare, deşi a invocat cazuri de casare rămase în vigoare, recurentul inculpate A.K., în realitate, a cerut reexaminarea, reevaluarea probatoriilor administrate de cele două instanţe, reevaluarea, schimbarea stării de fapt şi schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care instanţele anterioare au dispus condamnarea sa, ambele competente să devolueze cauza penală în fapt şi în drept, instanţa de recurs nemaiavând posibilitatea reevaluării probelor deja administrate sau a readministrării lor.
Totodată, inculpatul A.M.S. a dezvoltat critici care nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., ci, eventual, ar putea fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. în acest sens, se reţine, însă, că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în cauză, recurentul inculpate a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, apreciată ca fiind prea aspră în raport cu circumstanţele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Înalta Curte reţine că, singura posibilitate a instanţei de recurs este de a examina legalitatea pedepselor în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., ce poate fi luat în considerare din oficiu şi care are în vedere situaţia în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
Şi sub acest aspect, se constată că hotărârile atacate sunt legale, pedepsele fiind aplicate atât în limitele prevăzute de norma de încriminare şi sancţionare, cu respectarea dispoziţiilor aplicabile în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. şi a tratamentului sancţionator în cazul recidivei prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen. şi a concursului de infracţiuni, potrivit art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.
Astfel pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată inculpatului A.K. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. (infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000 fiind pedepsită cu limite de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din aceeaşi lege, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani, reduse cu 1/3, prin aplic, art. 3201, limitele sunt între 13 ani şi 19 ani şi 7 luni închisoare) este în limite legale, fiind orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare.
Pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată inculpatului A.M.S. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. art. 37 lit. a) C. pen. (limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) sunt 5 şi 12 ani închisoare) este în limite legale, fiind orientată spre maximul special prevăzute de textul incriminator.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii A.K. şi A.M.S. împotriva Deciziei penale nr. 113/A din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sunt nefondate şi în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen. vor fi respinse ca atare.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat A.K., durata prevenţiei de la 01 august 2011 la 29 octombrie 2013, iar din pedeapsa aplicată recurentului inculpat A.M.S. durata prevenţiei de la 02 august 2011 la 29 octombrie 2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat A.M.S. va fi obligat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar recurentul inculpat A.K. la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.K. şi A.M.S. împotriva Deciziei penale nr. 113/A din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat A.K. durata prevenţiei de la 01 august 2011 la 29 octombrie 2013, iar din pedeapsa aplicată recurentului inculpat A.M.S. durata prevenţiei de la 02 august 2011 la 29 octombrie 2013.
Obligă recurentul inculpat A.M.S. la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat A.K. la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3280/2013. Penal. Lipsirea de libertate în... | ICCJ. Decizia nr. 3311/2013. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
