ICCJ. Decizia nr. 3394/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3394/2013
Dosar nr. 99/43/2013
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Harghita, în baza art. 197 alin. (1), (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.P.R. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de viol şi, conform art. 71 alin. (2), (3) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate S.P.M., reprezentat legal prin P.L., suma de 1.500 RON cheltuieli judiciare, iar potrivit art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 701,75 RON cheltuieli judiciare avansate în cursul urmăririi penale şi în prima instanţă.
La pronunţarea soluţiei anterior expuse, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul din data de 4 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului S.P.R., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
În cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut că, în dimineaţa de 10 august 2012, inculpatul se deplasa spre casă, în municipiul Bălan, împreună cu fiul său minor, în vârstă de 8 ani. Ajuns în zona unei foste centrale termice, pe strada F., în dreptul imobilului cu nr. X1., inculpatul s-a oprit. Acesta i-a introdus penisul în gură minorului, întreţinând cu el relaţii sexuale orale, constrângerea fiind implicită.
La întocmirea rechizitoriului s-au avut în vedere următoarele probe: proces-verbal de cercetare la faţa locului, proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, proces-verbal de reconstituire, declaraţii de martori, declaraţii de inculpat, plângerea şi declaraţia părţii vătămate, proces-verbal de verificare a apelurilor telefonice, înscrisuri.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost ascultat inculpatul S.P.R., dar şi martorii N.G., I.M., L.I., L.P.A.C. A fost avută în vedere şi declaraţia dată de martora M.M. în cursul urmăririi penale. A fost depus la dosar referatul de evaluare a inculpatului întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Harghita.
Din probele existente la dosarul cauzei instanţa a reţinut, în fapt, următoarele:
Aşa cum a rezultat din referatul de evaluare, inculpatul a trăit în relaţii de concubinaj cu P.L., la apartamentul acesteia, din Bălan, în urma relaţiei lor, a rezultat minorul S.P.M. În august 2009, cei doi s-au căsătorit. Căsătoria lor a durat doar până în martie 2010 când, din cauza consumului de alcool al inculpatului, a violenţelor exercitate de acesta asupra familiei şi a faptului că singura întreţinătoare a fost soţia - P.L., a intervenit divorţul părţilor. Inculpatul a fost obligat la o pensie de întreţinere de 150 RON lunar, în favoarea minorului, dar potrivit informaţiilor furnizate de P.L., pensia nu a fost plătită niciodată de către inculpat.
S-a mai reţinut că P.L. este plecată de mai mulţi ani în Italia, unde lucrează ca menajeră, pentru o familie italiană. Minorul S.P.M. frecventează cursurile unei şcoli speciale, din G.D., Perugia, Italia, împreună cu sora sa maternă. P.L. şi minorul S.P.M. vin acasă, în România, aproximativ o dată pe an, potrivit declaraţiilor inculpatului. Cu aceste ocazii, inculpatul se întâlneşte cu fosta soţie şi cu fiul său, acesta din urmă locuind la el, în apartamentul mamei inculpatului, din Bălan.
În data de 9 august 2012, astfel cum a declarat inculpatul, atât el, cât şi P.L., împreună cu alte persoane, au participat la o petrecere la domiciliul numitei F.D., din Bălan. La petrecere a fost prezent şi minorul S.P.M. Petrecerea a ţinut până în dimineaţa de 10 august 2012, inculpatul plecând, împreună cu fiul său, spre locuinţa bunicii paterne, S.R., în jurul orei 5:00. Aceştia s-au deplasat pe jos. Pe strada F., în dreptul imobilului cu nr. X1., inculpatul şi fiul său s-au oprit, lângă o fostă centrală termică.
S-a reţinut, de asemenea, că N.G. este unchiul lui P.L., respectiv este frate cu mama acesteia, P.C. Martorii N.G. şi I.M. locuiesc pe strada F., nr. X1. Aşa cum a rezultat din procesul-verbal şi din fotografiile judiciare făcute la cercetarea la faţa locului, apartamentul are vedere directă spre centrala termică, atât de la fereastra din bucătărie, cât şi de la balcon. Totodată, în imediata vecinătate se află un stâlp, prevăzut cu bec electric.
Cei doi martori arătaţi au declarat că l-au văzut pe inculpatul S.P.R. întreţinând raport sexual oral cu minorul S.P.M., lângă peretele fostei centrale termice. Martora I.M. a arătat că s-a trezit în jurul orei 5:00, pentru a face cafeaua, întrucât N.G. intra la serviciu la ora 7:00. La ora 5:20, a auzit un glas de copil, a fost intrigată de ora nepotrivită şi s-a uitat pe fereastră. L-a văzut pe inculpat cu tricoul ridicat şi cu pantalonii lăsaţi şi atunci l-a trezit pe N.G. Împreună cu N.G. au privit cum inculpatul l-a tras pe copil spre el, prinzându-l de cap şi i-a introdus penisul în gură, întreţinând cu el raport sexual oral. Toată scena a durat, în aprecierea martorei, 5-6 minute. Martora a arătat că nu a putut spune nimic întrucât a rămas şocată.
Martorul N.G. a declarat, în esenţă, acelaşi lucru, arătând că a fost trezit de I.M., în jurul orei 5:00 şi au asistat la raportul sexual oral, pe care inculpatul l-a întreţinut cu fiul său minor, lângă fosta centrală termică.
Între declaraţiile celor doi martori nu s-a reţinut a fi o identitate absolută. Martorul N.G. a arătat că, în aprecierea sa, scena la care a asistat a durat aproximativ 2 minute. Totodată, spre deosebire de I.M., martorul a arătat că au privit, iniţial, de la fereastra bucătăriei şi, apoi, din balcon. Instanţa a considerat că aceste inadvertenţe erau rezultatul firesc al proceselor de memorie, în special percepţia timpului fiind personală şi denaturată de starea martorilor, din momentul percepţiei. Instanţa a considerat respectivele inadvertenţe un indiciu al sincerităţii martorilor oculari, mai degrabă decât al nesincerităţii, demonstrând că nu a existat o punere de acord, anterioară, asupra declaraţiilor pe care le-au dat în instanţă. În niciun caz, diferenţele dintre declaraţiile celor doi martori oculari, asupra unor împrejurări, cu totul marginale, nu au putut fi avute în vedere pentru înlăturarea respectivelor probe. Instanţa a reţinut că faptele, în materialitatea lor, s-au petrecut, în modalitatea descrisă de cei doi martori oculari.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei. Acesta a declarat că doar s-a oprit lângă fosta centrală termică şi a urinat, împreună cu fiul său, neexistând niciun raport sexual oral. Inculpatul a arătat că, ulterior, în cursul aceleiaşi zile, s-a întâlnit din nou cu P.L. şi S.P.M., la domiciliul aceleiaşi F.D. De data aceasta, fosta soţie a plecat prima, însoţită de minor.
Martora M.M., ascultată în cursul urmăririi penale, a arătat că, spre seară, în jurul orei 19, se afla împreună cu P.L. când aceasta a fost sunată la telefon de N.G., care i-a spus ce s-a întâmplat. Existenţa convorbirii a fost confirmată de listing-ul de apeluri. P.L. i-a povestit martorei cele relatate de unchiul său, cerând explicaţii şi de la minorul S.P.M. Acesta s-a ruşinat să vorbească de faţă cu martora, dar ulterior, în cadrul unei discuţii private cu mama sa, P.L., i-a povestit acesteia că faptele s-au petrecut conform celor relatate de N.G.
Apărarea inculpatului s-a bazat pe pretinsa nesinceritate a martorului N.G. Iniţial, inculpatul a arătat că s-ar afla într-un conflict cu martorul întrucât acesta din urmă l-a surprins, de câteva ori, la furat de fier vechi, la întreprinderea unde lucrează ca paznic. Martorii propuşi de inculpat, L.I. şi L.P.A.C., nu au confirmat apărarea inculpatului. Doar L.I. a arătat că inculpatul i-a povestit că s-a certat cu N.G., dar discuţia cu martorul a avut loc chiar înainte ca inculpatul să fie arestat, după ce fusese începută urmărirea penală, putându-se presupune, în mod rezonabil, că acesta a urmărit discreditarea martorului.
De altfel, în faza de judecată, inculpatul a încercat să sugereze că martorul N.G. dorea, de fapt, să-l despartă de P.L., fiind mânat de sentimentele generate de relaţia lor de rudenie.
N.G. a negat existenţa vreunui conflict cu S.P.R. Martorul a recunoscut că l-a surprins pe inculpat, la furat de fier vechi, la întreprinderea unde lucra ca paznic, dar aceasta nu era o împrejurare excepţională, fiind multe alte persoane în aceeaşi situaţie. Totodată, martorul a descris legătura sa de rudenie cu P.L., ca lipsită de orice momente emoţionale, nefiind rezonabil a crede că îşi dorea încarcerarea inculpatului, pe aceste considerente.
Având în vedere faptul că martorii propuşi de inculpat nu au confirmat existenţa vreunui conflict cu N.G., faptul că inculpatul a fost oscilant în apărări şi, în încercarea de discreditare a martorului N.G., a invocat nesinceritatea acestuia, iniţial, pe baza unui conflict, iar apoi, pe temeiuri de rudenie, instanţa a înlăturat apărarea inculpatului S.P.R.
Tribunalul a reţinut că faptele s-au petrecut în modalitatea ce a rezultat din probele directe, astfel cum au fost descrise de cei doi martori oculari, ale căror declaraţii nu au putut fi înlăturate, pentru niciun motiv rezonabil. Faptele astfel reţinute s-a constatat că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. Instanţa a avut în vedere, convergent cu actul de sesizare, modalitatea de săvârşire a faptei prin aceea că inculpatul a profitat de imposibilitatea minorului, S.P.M., de a se apăra, dată fiind vârsta fragedă a acestuia, de numai 8 ani şi condiţia sa specială, rezultând că acesta suferă de un retard în dezvoltare.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. în ce priveşte pericolul social al faptei, tribunalul l-a apreciat ca fiind ridicat, reţinându-se că întreţinerea unor raporturi sexuale nefireşti, aberante sub mai multe aspecte, respectiv al relaţiilor de rudenie, al vârstei şi stării minorului, al modalităţii, al locului în care s-au petrecut, a fost de natură să aibă consecinţe grave asupra dezvoltării ulterioare a victimei.
În ce priveşte persoana inculpatului, instanţa a reţinut că acesta nu este un element responsabil al comunităţii. Căsnicia sa a durat doar câteva luni, fiind marcată de consumul de alcool şi violenţă familială. Totodată, consilierul de probatiune a identificat elemente din care s-a putut deduce că mama şi fratele din Târgu-Mureş al inculpatului găsesc dificilă convieţuirea cu acesta. În ce priveşte comportamentul inculpatului, acesta însuşi a recunoscut că a fost surprins, de câteva ori, în timp ce încerca să sustragă fier vechi. Toate aceste aspecte comportamentale au impus concluzia unui pericol social ridicat legat de persoana inculpatului.
Ţinând seama că pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită era de la 10 la 25 de ani închisoare, tribunalul a constatat că pedeapsa ce i se putea aplica inculpatului nu putea fi mai mică de minimul special. La această pedeapsă s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. Tribunalul a constatat că, prin săvârşirea faptelor, inculpatul a demonstrat că era nedemn de exercitarea drepturilor electorale şi inadecvat drepturilor părinteşti. Aceleaşi drepturi au fost interzise şi ca pedeapsă accesorie.
Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, înlăuntrul termenului imperativ reglementat de dispoziţiile art. 363 C. proc. pen., au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi inculpatul S.P.R.
În calea de atac exercitată de Ministerul Public s-a susţinut că se impune reformarea parţială a hotărârii judecătoreşti criticate, deoarece din pedeapsa aplicată inculpatului S.P.R. nu s-a dedus reţinerea şi arestul preventiv executate de acesta, fapt ce atrage nelegalitatea sentinţei. S-a arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., iar prin ordonanţa de reţinere din 13 august 2012, acesta a fost reţinut începând cu ora 19:50. Ulterior, prin încheierea penală nr. 266 din 14 august 2012, pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 14 august 2012, până la data de 11 septembrie 2012, inclusiv.
La primirea dosarului, în temeiul art. 3001 C. proc. pen., prin încheierea din 06 septembrie 2012 a Tribunalului Harghita, s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv. Prin decizia nr. 556/R/07 septembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a admis recursul inculpatului împotriva încheierii menţionate mai sus şi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Bălan şi punerea de îndată în libertate a acestuia.
S-a susţinut că instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care fost trimis în judecată la o pedeapsă principală de 10 ani închisoare, iar un aspect de nelegalitate a sentinţei primei instanţe a rezultat din omisiunea deducerii din pedeapsa aplicată a duratei reţinerii şi a arestării preventive.
Astfel, s-a arătat că instanţa de fond trebuia ca, în temeiul art. 88 C. pen., să deducă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de 13 august 2012 până în data de 07 septembrie 2013.
În apelul promovat de către inculpatul S.P.R. s-a solicitat ca, în urma admiterii lui, a desfiinţării integrale a hotărârii judecătoreşti pronunţate, rejudecându-se cauza, să se dispună achitarea sa, conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat de către inculpatul apelant că sentinţa criticată este netemeinică şi nelegală, deoarece Tribunalul Harghita a administrat probaţiunea în prezenta cauză într-o manieră greşită, acordând credit absolut unor probe, cel puţin discutabile şi trecând cu vederea unele probe şi indicii deosebit de importante din punctul de vedere al aflării adevărului.
În consecinţă, în temeiul art. 378 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat a se da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe, susţinându-se, astfel, că:
Declaraţiile martorilor N.G. şi I.M. sunt lipsite de credibilitate şi trebuie înlăturate, pentru următoarele motive: I.M. se afla, neobişnuit de devreme, în jurul orei 5:00 dimineaţa, pe balconul locuinţei sale, explicându-se încă din primele declaraţii, spunând că îşi aştepta fiica la o cafea, aceasta urmând să-i facă o vizită în drum spre serviciu, programul acesteia la fabrica de confecţii începând de la ora 6:00 dimineaţa.
S-a mai arătat că susţinerea martorei nu a fost verificată în cursul urmăririi penale, iar apărarea a solicitat instanţei de fond să emită o adresă către fabrica de confecţii din Bălan, pentru a verifica dacă, într-adevăr, fiica martorei era de serviciu în dimineaţa zilei de 10 august 2012, însă, deşi această cerere în probaţiune ar fi implicat costuri puţine şi adresa putea fi administrată cu celeritate, instanţa a respins-o, neacordând inculpatului posibilitatea de a aduce această dovadă în sprijinul bănuielii legitime că martora nu se afla din întâmplare pe balcon, ci susţinea numai „pro causa", că se afla acolo.
În al doilea rând, s-a susţinut că ambii martori au declarat că au privit, pur şi simplu, timp de 5-6 sau 2-3 minute, după caz, cum inculpatul întreţinea relaţii sexuale orale cu fiul său în vârstă de 8 ani, apreciindu-se că acest comportament, având în vedere natura şi gravitatea presupusei fapte, era de neînţeles şi de neacceptat şi că orice om normal ar fi strigat la făptuitor sau ar fi chemat imediat poliţia.
În plus, s-a arătat că declaraţiile martorilor erau confuze şi contradictorii în privinţa hainelor purtate de inculpat, respectiv victimă, în momentul săvârşirii infracţiunii: în timp ce martorii au descris, mod amănunţit, ce anume a purtat inculpatul şi de ce culoare, fiind întrebaţi cum era îmbrăcată victima, alt răspuns nu au putut da, decât că purta pantaloni şi tricou (un băieţel poartă tot timpul pantaloni şi tricou, acest răspuns era de ordinul evidenţei, dar denota faptul că martorii nu au fost pregătiţi pentru această întrebare, ei concentrându-se pe incriminarea inculpatului).
Astfel, apărarea, având dubii faţă de credibilitatea celor doi martori, a apreciat că instanţa de fond a dat dovadă de superficialitate când a refuzat verificarea, prin probe complementare, a acestui aspect, pentru acest motiv solicitându-se ca instanţa de apel să procedeze la reaudierea martorilor N.G. şi I.M. şi să administreze proba cu adresa către locul de muncă a fiicei sus-numitei.
În altă ordine de idei, s-a arătat că nu putea constitui apărare oscilantă din partea inculpatului, faptul că a susţinut atât existenţa relaţiilor conflictuale cu martorul N.G., cât şi faptul că acesta era influenţat de relaţiile de rudenie cu fosta sa soţie, P.L., pentru că nu erau decât două motive concomitente pentru care acesta a inventat săvârşirea infracţiunii de către inculpat.
S-a mai susţinut că un alt element care ar fi trebuit să trezească dubii, la instanţa de fond, a fost acela că reprezentantul legal al victimei, P.L., în declaraţia sa iniţială din data de 10 august 2012, nu a pomenit nimic despre vreun telefon primit de la N.G., afirmând că fiul său i-a povestit totul, din proprie iniţiativă, iar ulterior, a doua zi, a revenit şi a declarat că, de fapt, a aflat de la un martor ocular, respectiv N.G., despre cele întâmplate şi a oferit explicaţia conform căreia nu a dorit să-şi implice unchiul în cauză.
S-a arătat, de asemenea, că având în vedere aceste indicii, s-a solicitat audierea lui P.L., însă instanţa de fond nu a considerat necesară ascultarea acesteia.
Totodată, cu referire la victimă, s-a arătat că, din păcate, copilul minor era încadrat în gradul III de handicap, fiind verosimil ca relatările acestuia să nu corespundă întotdeauna realităţii, ci influenţelor exercitate de alte persoane.
Având în vedere faptul că acuzarea şi-a bazat actul de sesizare, într-o pondere covârşitoare, pe declaraţia părţii vătămate, s-a apreciat că se impunea, în mod imperativ, ascultarea lui S.P.M. în faţa instanţei.
Inculpatul a solicitat administrarea acestei probe în faţa Tribunalului Harghita, însă acesta a respins cererea, cu motivarea că administrarea probei ar fi mult îngreunată, deoarece minorul frecventează cursurile unor şcoli speciale în Italia şi că acesta a fost, oricum, audiat în cursul urmăririi penale.
În acest fel, inculpatul a apreciat că instanţa de fond a încălcat, în mod grav, principiul administrării nemijlocite a probelor, în faza cercetării judecătoreşti, lezând dreptul său la apărare.
S-a mai arătat că o soluţie de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani, în regim de executare, nu se putea baza pe o judecată în primă instanţă, fără să fie ascultată partea vătămată, în mod nemijlocit de preşedintele instanţei sau, admiţând faptul că prezentarea minorului în faţa Tribunalului Harghita ar fi foarte anevoioasă datorită faptului că acesta domiciliază în Italia, prin comisie rogatorie internaţională, dar, în mod imperativ, de către un magistrat.
S-a solicitat ca instanţa de apel să dispună efectuarea demersurilor pentru audierea părţii vătămate şi a reprezentantului legal al acestuia, fie în mod nemijlocit, fie prin comisie rogatorie.
Inculpatul a mai arătat că neagă săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, deoarece fapta nu există şi că era vorba despre o acţiune de răzbunare a familiei fostei sale soţii, concepută într-un mod extrem de perfid împotriva sa.
Totodată, inculpatul a învederat că nu susţine că ar fi un cetăţean model, recunoscând că nu a reuşit să facă faţă cu succes contextului economic actual, în sensul că nu şi-a găsit un loc de muncă şi consumă frecvent băuturi alcoolice, fiind nevoit să caute fier vechi, asigurându-şi astfel o sursă de venit, în cadrul limitelor legalităţii, însă trebuia avut în vedere - ceea ce a omis să ia în considerare Tribunalul Harghita - că nu are antecedente penale, are 35 de ani şi niciodată nu a dat dovadă de comportament sexual deviant, or, ştiinţa criminologiei a demonstrat că, în cazul acestor tipuri de infracţiuni, autorul este de obicei cunoscut ca atare în comunitate şi îşi dezvăluie înclinaţia încă la începutul vieţii sexuale.
Prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, inculpatul apelant a solicitat ca, în subsidiar, dacă se va aprecia necesar, să se dispună reducerea cuantumului pedepsei deja aplicate (reţinându-se a fi incidente faţă de el prevederile art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.) şi a-i fi suspendată sub supraveghere executarea pedepsei ori să se dispună executarea la locul de muncă, conform acceptului emis de SC A.M.C. SRL Bălan, în scris şi depus la dosarul cauzei. În dezvoltarea acestui motiv subsidiar al apelului, inculpatul S.P.R. a învederat că, întrucât art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. permite reducerea pedepsei aplicate până la 3 ani, persoana sa oferă suficiente garanţii ca scopul pentru care legiuitorul a instituit pedeapsa penală să poată fi atins şi fără executarea acesteia într-un penitenciar, solicitându-se astfel aplicarea art. 861 sau art. 867 C. proc. pen., respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei la locul de muncă. S-a arătat că la termenul de judecată din 10 mai 2013 a depus un înscris, reprezentând acordul scris al SC A.M.C. SRL, cu sediul în Bălan, str. D., jud. Harghita ca, în cazul acordării beneficiului executării pedepsei aplicate la locul de muncă, executarea pedepsei să aibă loc în unitatea respectivă.
În altă odine de idei, inculpatul a invocat în apărare şi prevederile art. 372 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia, or, în prezenta cauză, apelul Parchetului pe latura penală era, în mod indiscutabil, în favoarea inculpatului, acesta solicitând doar deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei de 24 de ore plus 29 de zile, considerate ca executate în stare de reţinere, respectiv arest preventiv, şi nu aplicarea unei pedepse mai severe.
Astfel, s-a solicitat ca, la reindividualizarea pedepsei, instanţa de apel să aibă în vedere şi acest aspect.
Referitor la apelul declarat de Parchet, s-a solicitat admiterea în parte a acestuia, sub aspectul deducerii perioadei reţinerii şi a arestării preventive şi respingerea căii de atac, sub aspectul celorlalte motive de apel.
S-a învederat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita nu a greşit prin neexercitarea, din oficiu, a acţiunii civile, având în vedere, pe de o parte, faptul că partea vătămată a participat la procesul penal, prin reprezentant legal (chiar mama acesteia), iar pe de altă parte, a şi beneficiat de apărare calificată, fiind reprezentat de avocat ales.
Astfel, s-a arătat că nu se putea susţine că partea vătămată nu ar fi fost informată despre posibilităţile de care dispunea în ceea ce priveşte constituirea de parte civilă, în procesul penal, nefiind nevoie de intervenţia procurorului în acest sens.
Partea vătămată, prin reprezentant legal, a ales să nu se constituie parte civilă în deplină cunoştinţă de cauză.
De asemenea, s-a arătat că motivul de apel referitor la omisiunea instanţei de a preleva probe biologice, conform prevederilor Legii nr. 76/2008, se impunea a fi respins, având în vedere faptul că remedierea acestei omisiuni nu ar contribui la aflarea adevărului, datorită perioadei lungi de timp care a trecut de la data presupusei fapte.
Deşi, la primul termen de judecată fixat în cauză, reprezentantul Ministerului Public a suplimentat motivele apelului, iniţial promovat în cauză, solicitând, prin prisma prevederilor art. 17 C. proc. pen., ca inculpatul să fie obligat şi la plata de despăgubiri civile către partea vătămată, dar şi prelevarea de probe biologice de la inculpat, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, reprezentantul Ministerului Public nu şi-a mai menţinut motivele de apel, expuse oral, la termenul de judecată din data de 05 aprilie 2013.
Având în vedere caracterul devolutiv şi extensiv al apelului, instanţa de prim control judiciar, în baza rolului activ ce îi revine, pentru materializarea scopului procesului penal, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., a procedat la audierea părţii vătămate minore S.P.M. şi a reprezentantului legal al acestuia, P.L., la termenul de judecată din 10 mai 2013.
Prin decizia penală nr. 20/A din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile promovate împotriva sentinţei penale nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Harghita.
A fost desfiinţată, în parte, hotărârea criticată şi s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului S.P.R., perioada reţinerii şi a arestului preventiv, executate de acesta, în intervalul 13 august - 7 septembrie 2012.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Reevaluându-se întregul material probator şi date fiind prevederile art. 370-374 raportat la art. 379 C. proc. pen., s-a reţinut că, din obiectiva interpretare a probatoriului administrat în prezenta cauză, s-a demonstrat, cu certitudine, faptul că, în data de 10 august 2012, în jurul orelor 5:00, în loc public (mai precis pe str. F. din oraşul Bălan), inculpatul S.P.R., prin constrângere, a determinat victima minoră să întreţină cu el raporturi sexuale orale. A fost avut în vedere că inculpatul, profitând nu doar de vârsta fragedă a victimei, care la momentul respectiv era în etate de 8 ani, dar şi de uşoara întârziere psiho-intelectuală prezentată de aceasta, precum şi de faptul că era tatăl victimei, a întreţinut cu aceasta raporturi sexuale orale, ce au fost consumate şi în urma cărora a obţinut satisfacţia sexuală urmărită, comiterea acestei reprobabile fapte de către inculpat fiind corect stabilită de către instanţa de fond, prin coroborarea aspectelor reieşite din declaraţiile martorilor N.G., I.M., P.L. cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi cu planşele foto întocmite în cauză. De asemenea, s-a reţinut că victima minoră, audiată de către instanţa de apel, a relatat modul în care, în ziua fatidică, dimineaţa devreme, pe când se deplasau spre locuinţa tatălui său, acesta (inculpatul) a întreţinut cu el raporturi sexuale orale, prin constrângere, „lângă blocul nr. ZZ.". Chiar dacă minorul prezintă o uşoară întârziere psiho-intelectuală, instanţa, care a stabilit un facil contact cu acesta, a putut constata nu doar că este, încă, profund marcat de negativa experienţă trăită, dar şi că realizează că acţiunea inculpatului este nefirească, că tatăl său i-a făcut rău.
S-a constatat că, din interpretarea probelor administrate în prezenta cauză, în mod direct, imparţial şi nemijlocit, a rezultat că inculpatul apelant S.P.R. a comis infracţiunea de viol, în data de 10 august 2012, asupra victimei în vârstă de 8 ani, care este fiul său. S-a stabilit că fapta astfel comisă de către inculpat întruneşte din punct de vedere obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii incriminate de prevederile art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că inculpatul apelant, în dimineaţa zilei de 10 august 2012, după un prealabil şi voluntar consum de băuturi alcoolice, prin constrângere, a întreţinut cu victima, în vârstă de 8 ani, raporturi sexuale orale, act în urma căruia a obţinut satisfacţia sexuală urmărită.
În ceea ce priveşte conduita infracţională desfăşurată de inculpat, s-a reţinut, în contextul real anterior expus, că se circumscrie prevederilor art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., care o incriminează şi, prin urmare, s-a constatat că solicitarea inculpatului de achitare a sa, de sub această acuză, este nefondată, în condiţiile în care infracţiunea pentru care acesta a fost deja condamnat, la prim grad jurisdicţional, există, este incriminată ca fiind faptă penală (cu grad sporit de pericol social) de către legiuitorul român în prevederile C. pen. şi a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe.
S-a mai reţinut că apărările la care a înţeles să recurgă inculpatul, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, au fost corect înlăturate, deoarece acesta nu a probat existenţa unei stări tensionate între el şi martorul acuzării N.G., dar nici faptul că victima ar fi fost „manipulată" să declare lucruri neadevărate sau că fosta soţie i-ar „fi fabricat dosarul" pentru a se răzbuna.
S-a constatat că, în cauză, probele au demonstrat cu certitudine faptul că inculpatul a comis infracţiunea pentru care a fost deferit justiţiei, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată, pentru această faptă reprobabilă, a fost corect individualizată, dispoziţiile art. 72 C. pen. fiind riguros interpretate şi aplicate. A fost avut în vedere că inculpatul, deşi se află la primul conflict cu legea penală, este o persoană ce manifestă, în comunitatea în care trăieşte, un comportament violent (pe care, de altfel, şi l-a expus şi în timpul dezbaterilor din data de 10 mai 2013), a manifestat un evident dispreţ faţă de valorile sociale expres ocrotite de legiuitorul român - integritatea fizică şi psihică a copilului, ocrotirea şi afecţiunea de care trebuie să se bucure un copil din partea părinţilor săi - şi consumă, în mod frecvent, băuturi alcoolice. S-a apreciat că aceste considerente, anterior expuse, justifică de ce, în prezenţa speţă, nu se poate dispune pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului apelant (de sub acuza pentru care a fost trimis în judecată), în temeiul prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi de ce nu se poate, reţinându-se faţă de acesta incidenţa dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen., să se reducă cuantumul pedepsei deja aplicate. S-a reţinut că reeducarea şi resocializarea inculpatului nu se poate realiza, ca şi scop al pedepsei penale (astfel cum este acesta definit de prevederile art. 52 C. pen.) decât prin executarea de către apelant a pedepsei deja aplicate.
Totodată, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, la prim grad jurisdicţional, victima, asistată de mama sa (părintele căruia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare), a beneficiat de asistenţa juridică, din partea unui avocat ales şi că nu a înţeles să formuleze acţiune civilă împotriva inculpatului (care este tatăl său), solicitând doar angajarea răspunderii penale a acestuia. De asemenea, s-a mai reţinut că omisiunea instanţei de fond de a dispune recoltarea probelor biologice, de la inculpat, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008, nu atrage reformarea sentinţei penale deja pronunţate, acest aspect putând fi remediat cu ocazia executării de către inculpat a pedepsei deja aplicate.
Totuşi, s-a reţinut că hotărârea judecătorească atacată se impune a fî modificată, parţial, pentru omisiunea instanţei de fond de a proceda la deducerea, din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, a perioadei reţinerii şi arestului preventiv, executate de acesta în intervalul 13 august 2012 - 07 septembrie 2012.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.R., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei, care a fost apreciată ca fiind prea aspră, raportat la circumstanţele personale ale acestuia.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 31 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În prezenta cauză, se constată că inculpatul S.P.R. a fost condamnat de instanţa de fond, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă complementară.
Totodată, în baza art. 71 alin. (2), (3) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Pedeapsa aplicată inculpatului a fost menţinută de instanţa de prim control judiciar, care a apreciat-o ca fiind temeinică şi legală.
Criticile formulate pe calea prezentului recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., au vizat cuantumul pedepsei aplicate inculpatului - susţinându-se în acest sens că pedeapsa este prea aspră în raport de circumstanţele personale ale recurentului inculpat.
Înalta Curte reţine că, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speţă, pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată inculpatului, se încadrează în limitele prevăzute de lege, având în vedere că în sarcina acestuia s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 10 la 25 ani.
Pe de altă parte, cu referire la criticile dezvoltate de către recurentul inculpat sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată ca fiind prea aspră, acestea nu pot fi primite, o astfel de situaţie fiind exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Astfel fiind, pentru argumentele anterior expuse, se constată că, în cauză, că nu poate fi reţinut cazul de casare invocat.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.R.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.R. împotriva deciziei penale nr. 20/A din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3391/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3395/2013. Penal → |
|---|
