ICCJ. Decizia nr. 3549/2013. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3549/2013
Dosar nr. 502/99/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 180 din 9 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitată inculpata S.V. pentru fapta de dare de mită, prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.
S-a statuat asupra cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, prima instanţă a reţinut:
La data de 5 martie 2010 a fost înregistrat denunţul martorului B.A., subinspector de poliţie în cadrul Sectorului de Poliţie de Frontieră Iaşi al I.J.P.F. Iaşi, cu privire la săvârşirea infracţiunii de "dare de mită" prev. şi ped. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., în cuprinsul căruia acesta precizează că, la aceeaşi dată, cu ocazia interviului de frontieră, a aflat că inculpata intenţiona să treacă fraudulos graniţa de est a României, aceasta oferindu-i o sumă de bani în euro pentru a-i permite accesul în ţară.
A reţinut instanţa că materialul probator care a stat la baza inculpării numitei S.V., cetăţean moldovean, a constat în denunţul şi declaraţia martorului B.A., a martorului asistent R.N.M.B. şi a convorbirilor ambientale interceptate potrivit ordonanţei date de procuror la data de 5 martie 2010.
Audiat fiind în faţa instanţei de judecată martorul denunţător B.A. a prezentat o situaţie de fapt similară celei expuse cu prilejul audierii sale în faţa organelor de urmărire penală, însă martorul asistent R.N.M.B. a învederat instanţei că nu îşi aduce aminte de cele declarate în cursul urmăririi penale întrucât în mai multe rânduri a fost solicitat de organele de poliţie de frontieră să dea declaraţii în calitate de martor asistent şi că întotdeauna declaraţiile erau scrise dinainte de a fi semnate, el neparticipând efectiv la niciuna din audierile persoanelor cercetate. Acelaşi martor a declarat că rareori i se citea conţinutul declaraţiilor pe care le semna spunându-i-se că nu se va întâmpla nimic şi că nu este necesară aducerea la cunoştinţă a conţinutului acestora, el fiind nevoit a le semna deoarece poliţiştii de frontieră îl ameninţaseră că îşi putea pierde serviciul, el lucrând ca muncitor la acel moment la Punctul de Trecere al Frontierei Sculeni.
Faţă de această declaraţie, instanţa a apreciat că unul dintre probatoriile care a stat la baza trimiterii în judecată a inculpatei S.V. nu mai subzistă, declaraţia martorului R.N.M.B. urmând a fi înlăturată.
Referitor la fapta inculpatei, respectiv cea de a-i oferi iniţial suma de 20 euro martorului denunţător B.A. şi de a-i promite suma de 200 euro pentru ca acesta să-i permită intrarea pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în urma examinării discuţiilor purtate între cei doi şi interceptate ambiental la împrejurările comiterii acesteia, că aceasta nu poate fi reţinută drept infracţiune, astfel cum s-a solicitat prin actul de inculpare, lipsind unul dintre elementele constitutive ale acesteia, latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 C. pen. fiind viciată în mod absolut ca urmare a atitudinii provocatoare a agentului denunţător care s-a manifestat în exercitarea atribuţiilor de serviciu într-o asemenea manieră încât a determinat-o pe inculpata S.V. să-i ofere şi respectiv să-i promită o sumă de bani pentru a-i permite accesul pe teritoriul României.
Instanţa a emis această judecată ca urmare a existenţei unei situaţii premisă, respectiv a faptului că inculpata S.V. a prezentat la control paşaportul simplu moldovenesc eliberat la data de 4 noiembrie 2009 pe care avea aplicată viza română eliberată la data de 17 februarie 2010 de către Ambasada României în Republica Moldova, în scop de vizită pentru o perioadă de 15 zile, în baza insistenţei făcute de cetăţeanul român B.F.
Deşi poliţistul de frontieră (martorul denunţător) trebuia să procedeze la o "investigare pasivă" a inculpatei (vezi cauza Romanouskas vs. Lituania), maniera în care acesta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu a fost una activă, de intimidare a inculpatei şi de insuflare a unei stări de temere în condiţiile în care nu există niciun indiciu ori dovadă că inculpata mai comisese infracţiuni de aceeaşi natură, iar viza aplicată pe paşaportul acesteia şi care-i permitea şederea pe teritoriul României pentru o perioadă de 15 zile era perfect valabilă.
În condiţiile în care nu exista niciun impediment legal în a-i permite inculpatei S.V. accesul pe teritoriul României, apare ca inexplicabilă atitudinea martorului denunţător care a manifestat asupra inculpatei o influenţă şi presiune într-o asemenea măsură încât practic a determinat-o pe aceasta să săvârşească infracţiunea de "dare de mită" în condiţiile în care inculpata se afla practic într-o situaţie de legalitate neafectată de vreo vulnerabilitate.
Interesul public nu putea justifica folosirea probelor obţinute ca urmare a instigării de către poliţie întrucât ar exista riscul ca acuzatul să fi lipsit din start de dreptul la un proces echitabil (Teixeira de Castro vs. Portugalia; Vanyan vs. Rusia).
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ramanouskas contra Lituaniei, reţinându-se încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că procesul reclamanţilor a fost lipsit de caracterul echitabil cerut de art. 6 din Convenţie.
Garanţiile acestui articol trebuie respectate pe tot parcursul procesului penal, modul în care au fost obţinute probele în acuzarea inculpatei S.V. fiind în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În consecinţă, neputând reţine vinovăţia inculpatei, sub aspectul laturii subiective, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatei S.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "dare de mită", prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.
În termen, hotărârea a fost apelată de procuror cu motivarea că prima instanţă a înlăturat declaraţia dată de martorul R.N.M.B. în cursul urmăririi penale, deşi această probă nu era relevantă în cauză, că a apreciat greşit faptul că denunţătorul şi-a exercitat abuziv atribuţiile de serviciu, că din înregistrări şi din probele administrate rezultă existenţa faptei şi vinovăţia inculpatei.
Prin Decizia penală nr. 158 din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
S-a apreciat că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt conformă cu probele administrate şi a apreciat corect că fapta există, dar nu a fost săvârşită de inculpată cu vinovăţie.
Infracţiunea de dare de mită se consumă nu numai cu formă de vinovăţie a intenţiei directe.
Prima instanţă reţine motivat că latura subiectivă nu există, având în vedere modalitatea în care a fost obţinută proba înregistrarea ambientală a convorbirilor dintre inculpată şi denunţător.
Este adevărat că prima instanţă reţine greşit că o parte a probatoriului, respectiv declaraţia martorului R.N.M.B., nu mai subzistă ca probă.
Declaraţia acestui martor, din cursul urmăririi penale, nu avea valoare probatorie pentru situaţia de fapt.
Prin declaraţia dată în cursul cercetării penale, martorul a confirmat faptul că inculpata s-a prevalat în cursul urmăririi penale de dreptul de a nu face declaraţii în cauză.
Din declaraţia acestui martor nu rezultă aspecte care să privească situaţia de fapt.
În cauză, probele care au stat la baza analizei situaţiei de fapt sunt denunţul şi declaraţia de martor a subinspectorului de poliţie B.A., înregistrările audio efectuate de acelaşi martor şi o parte din înscrisurile enumerate la pagina 4 a rechizitoriului.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că persoana care a formulat denunţul la data de 5 martie 2010, ora 12:00, după ce a fost emisă ordonanţa de înregistrare şi interceptare provizorie a convorbirilor ambientale, între orele 13:00:51 - 14:09:11 din data de 5 martie 2010, a purtat o discuţie cu inculpata.
Deşi ordonanţa stabileşte o perioadă de interceptare şi înregistrare a convorbirilor de 48 de ore, contrar dispoziţiilor art. 186 alin. (2) C. proc. pen., nu este precizată ora la care începe să curgă termenul de 48 de ore.
Întrucât prin Încheierea nr. 54/1AV din 9 martie 2010 a Tribunalului Iaşi ordonanţa a fost confirmată, proba administrată nu a putut fi înlăturată pentru neregularitatea actului prin care s-a dispus administrarea acestei probe.
În condiţiile în care nu exista nicio probă directă care să susţină acţiunea inculpatei anterior înregistrării denunţului, situaţia de fapt a fost analizată de prima instanţă în raport cu probele administrate după înregistrarea denunţului martorului B.A.
Fără a fi constrânsă, situaţia în care erau incidente dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. pen., aşa acum rezultă din înregistrarea convorbirilor dintre martorul B.A. şi inculpată, aceasta a fost influenţată de martor să facă afirmaţia că i-a promis o sumă de bani pentru a-i permite intrarea pe teritoriul României.
Din conţinutul discuţiilor purtate între denunţător şi inculpată rezultă că promisiunea inculpatei de a oferi o sumă de bani a fost influenţată de comportarea subiectului pasiv al faptei de dare de mită, conduită în care se regăsesc atât elementele de investigare activă, cât şi de influenţare pentru a face promisiuni de oferire de bani pentru a i se permite intrarea pe teritoriul României.
În condiţiile în care la ora 13:30 era întocmit şi semnat de inculpată, înscrisul prin care se stabilea refuzul intrării în ţară, discuţiile purtate de denunţător cu inculpata după acest moment şi înregistrate, nu reprezintă decât o acţiune de determinare în a obţine promisiunile acesteia de oferire a unei sume de bani, acţiune care a avut ca scop obţinerea de probe.
Faţă de lipsa unor probe care să susţină vinovăţia inculpatei anterior înregistrării denunţului, faţă de modalitatea în care a fost administrată proba cu înregistrarea convorbirilor ambientale, modalitate care contravine dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., există o mare îndoială că inculpata a promis o sumă de bani unui funcţionar pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu, fără ca intenţia acesteia să nu fi fost viciată.
Faţă de împrejurarea că inculpata îndeplinea condiţiile legale de a trece frontiera, activitatea ofiţerului de poliţie trebuia să se limiteze doar la o investigare pasivă cu privire la prevenirea migraţiei ilegale, fără a face afirmaţii de natură a o influenţa pe inculpată să facă promisiuni de oferire a unei sume de bani.
În raport de probele administrate, de modalitatea în care acestea au fost administrate, prima instanţă a reţinut corect că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2002.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., criticând soluţia de achitare dispusă în cauză.
Deşi legal citată, inculpata S.V. nu s-a prezentat în faţa Curţii pentru a putea fi audiată în condiţiile art. 38514 alin. (11) C. proc. pen.
În acelaşi timp, având în vedere motivele de recurs formulate în cauză, Curtea a dispus reaudierea martorului B.A., ce a avut loc în şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2013.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticii formulate şi a cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Potrivit art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (în vigoare la data la care s-a pronunţat decizia instanţei de apel), hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau condamnare.
Curtea reţine că pentru a fi în prezenţa acestui caz de casare trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa greşitei reţineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.
Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidenţa cazului de casare analizat.
În speţă, din considerentele soluţiei de achitare dispusă de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel rezultă că aceasta s-a impus în condiţiile în care pe de o parte s-a demonstrat că inculpata îndeplinea condiţiile legale de a trece frontiera, iar pe de altă parte, denunţătorul a avut o conduită provocatoare, de influenţare a inculpatei pentru a face promisiuni de oferire de bani pentru a i se permite intrarea pe teritoriul României.
Aceste concluzii la care au ajuns instanţele de fond şi apel sunt eronate şi nu au la bază o corectă percepere a întregului material probator administrat în cauză.
Astfel, în ce priveşte legalitatea demersului inculpatei de a intra pe teritoriul României, din declaraţia martorului denunţător B.A. dată în faţa instanţei de recurs a rezultat că suspiciunea acestuia vizavi de scopul real al vizitei inculpatei a fost determinată de încercările ei anterioare de a intra în România într-un interval de circa o săptămână, în toate cazurile fiindu-i refuzată intrarea.
Aceste susţineri ale martorului sunt probate de copia paşaportului aflată în dosarul de urmărire penală, din care rezultă că, deşi inculpatei i s-a eliberat o viză cu o singură intrare pe teritoriul României, aceasta a încercat să intre în ţară de două ori (pe 22 februarie şi 4 martie 2010) prin P.C.T.F. Albiţa, mai înainte de a se prezenta la P.C.T.F. Sculeni, pe data de 5 martie 2010.
Or, în condiţiile în care accesul îi fusese refuzat de două ori anterior, ultima dată cu doar o zi înainte de a se prezenta la P.C.T.F. Sculeni, temerea martorului denunţător cu privire la scopul real al vizitei în România a fost justificată.
În acelaşi timp, câtă vreme inculpata nu intenţiona să respecte scopul declarat la emiterea vizei, ci dorea ca ulterior să treacă frontiera de vest cu destinaţia Italia, este credibil demersul acesteia, reclamat de martor în cuprinsul denunţului, de a oferi o sumă de bani pentru a i se permite accesul în România.
Pe de altă parte, este adevărat că discuţia dintre inculpată şi denunţător, înregistrată în condiţiile legii, a avut loc ulterior întocmirii denunţului, însă această împrejurare este lipsită de relevanţă, câtă vreme infracţiunea de dare de mită deja se consumase, prin oferirea a trei bancnote în monedă euro.
Potrivit art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este interzisă determinarea unei persoane de a săvârşi sau de a continua săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Or, aşa cum s-a precizat anterior, la momentul la care a avut loc cea de-a doua discuţie între inculpată şi denunţător, infracţiunea de dare de mită se consumase; împrejurarea că în cadrul acestei discuţii, inculpata i-a promis o nouă sumă de bani denunţătorului (200 de euro) pentru ca acesta să-i permită intrarea ilegală pe teritoriul României nu afectează existenţa infracţiunii, punându-se eventual problema caracterului continuat al acesteia.
Prin urmare, împrejurarea că denunţătorul a avut iniţiativa purtării unei noi discuţii cu inculpata pentru a putea proba infracţiunea deja consumată, nu cade sub incidenţa art. 68 alin. (2) C. proc. pen.
În acest context, din conţinutul acestei convorbiri rezultă indubitabil că inculpata i-a oferit anterior o sumă de bani denunţătorului "pentru a o ajuta", în condiţiile în care ea a recunoscut că destinaţia reală a călătoriei sale nu era România; ci Italia.
De altfel, aşa cum se poate observa din conţinutul aceleiaşi convorbiri, inculpata a fost cea care a insistat în continuare să i se permită accesul în România, chiar în condiţiile în care ea recunoscuse caracterul fraudulos al demersului său. De fiecare dată însă, denunţătorul i-a explicat inculpatei că nu poate încălca legea, situaţie în care tot ea a fost cea care a propus distrugerea declaraţiei ce dovedea scopul real al intrării în România.
În aceste condiţii, lovindu-se de refuzul denunţătorului de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, inculpata a avut iniţiativa de a-i promite acestuia suma de 200 de euro, deşi i s-a precizat că această faptă constituie infracţiune.
Prin urmare, nimic din conduita denunţătorului, astfel cum aceasta a fost surprinsă în înregistrarea aflată la dosar, nu justifică susţinerea instanţelor de fond şi apel, în sensul că inculpata ar fi fost provocată să comită infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată, astfel încât soluţia de achitare dispusă în cauză este netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul parchetului, va casa în totalitate ambele hotărâri pronunţate în cauză şi, rejudecând, va dispune condamnarea inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 alin. (1) C. proc. pen.
Sub aspectul individualizării pedepsei, Curtea va avea în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, circumstanţele în care a fost săvârşită şi scopul urmărit, precum şi datele ce caracterizează persoana acesteia, fiind la primul conflict cu legea penală.
În raport de aceste circumstanţe reale şi personale, Curtea apreciază că o pedeapsă egală cu minimul special este aptă să răspundă necesităţilor de constrângere şi reeducare înscrise în art. 52 C. pen.
Ca modalitate de executare, apreciind că scopul educativ al pedepsei poate fi atins şi fără executarea ei efectivă, va face aplic. art. 81, 82 C. pen. şi va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare.
Va atrage atenţia inculpatei asupra consecinţelor săvârşirii unei noi infracţiuni în interiorul termenului de încercare.
În privinţa pedepselor accesorii, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii comise, de împrejurările cauzei şi de persoana inculpatei, va interzice acesteia exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pedeapsă care însă va fi suspendată pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
În baza art. 255 alin. (4) C. pen., va confisca de la inculpată contravaloarea în lei a sumei de 20 euro.
Văzând şi disp. art. 191 şi 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 158 din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimata-inculpată S.V.
Casează decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 180 din 9 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi şi, rejudecând:
În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen. condamnă pe inculpata S.V. la 6 luni închisoare.
Face aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatei asupra disp. art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 255 alin. (4) C. pen., confiscă de la inculpată contravaloarea în lei a sumei de 20 euro.
În baza art. 191 C. proc. pen., obligă inculpata la 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-inculpată, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3527/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3587/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
