ICCJ. Decizia nr. 3501/2013. Penal. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art.266 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3501/2013

Dosar nr. 9279/117/2011

Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, din data de 7 octombrie 2011, în Dosar nr. 614/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul L.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C.pen şi vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

În actul de acuzare s-au reţinut următoarele:

În dimineaţa zilei de 20 februarie 2009, numitul G.C.Ş. a fost invitat la Poliţia A., jud. Cluj, pentru a fi audiat într-o cauzji penală în care organele de poliţie îl suspectau că a comis o infracţiune de furt (calificat). Această infracţiune a fost reclamată de persoana vătămată H.V. într-o plângere ce a fost înregistrată la postul de poliţie la data de 19 februarie 2009. Dosarul acesta, în care a fost audiat sus-numitul (la 20 februarie 2009), ca presupus făptuitor, a primit numărul unic 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (s-a arătat că în acest dosar, la data emiterii rechizitoriului, cercetarea penală era deja terminată, cu propunerea de trimitere în judecată a învinuitului G.C.Ş.).

În timpul acestei audieri, numitul G.C.Ş. a fost agresat fizic de inculpatul L.A. Partea vătămată a precizat, în acest sens, în plângerea penală: „m-a plesnit cu mai multe pălmi peste faţă, m-a lovit cu pumnii şi picioarele în faţă, în burtă, în stomac şi în spate şi, în acest moment, am simţit că mi s-a rupt maxilarul prin fracturarea lui şi mi s-a umflat faţa; de asemenea piramida nazală a fost zdrobită".

Inculpatul agent de poliţie L.A. nu a recunoscut întrebuinţarea de violenţe împotriva persoanei vătămate G.C.Ş. pe care a cercetat-o în sediul Poliţiei Comunale A., la data de 20 februarie 2009. Însă, în opinia acuzării, pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale efectuate în cauză vinovăţia inculpatului a rezultat din următoarele:

Persoana vătămată şi inculpatul au luat contact la data de 20 februarie 2009, la iniţiativa acestuia din urmă, motivată de interesul exercitării atribuţiilor de serviciu - inculpatul a procedat la audierea numitului G.C.Ş. întrucât existau indicii care îl prezentau ca „suspect" la comiterea unei infracţiuni (de furt). Pentru aceasta, inculpatul l-a condus el însuşi pe sus-numit la sediul poliţiei, de la casa acestuia din urmă.

Activitatea de cercetare penală şi audierea suspectului G.C.Ş. a fost efectuată doar de inculpat şi s-a desfăşurat doar în sediul Poliţiei A. Audierea (lui G.C.Ş.) a fost făcută în „biroul" al treilea din clădirea poliţiei „pornind de la intrare" (planşa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează „biroul" (încăperea) unde s-a efectuat această audiere). Acolo a început şi acolo s-a terminat cercetarea/audierea suspectului. Inculpatul este cel care a început audierea şi a continuat-o până când „suspectul" G.C.Ş. „era pe sfârşitul declaraţiei". Inculpatul a arătat că, din motive de serviciu (dar pe care nu le prezintă în nici un fel), a trebuit să plece din clădirea poliţiei şi că asta s-a întâmplat când „suspectul" îşi termina de scris declaraţia. Mai arată inculpatul că, în această situaţie, l-a rugat pe colegul lui, numitul M.M. (poliţist), „să rămână cu G.C.Ş. până îşi termină de scris declaraţia" (acest agent de poliţie a acceptat şi, în prezenţa lui, G.C.Ş. „a scris doar 2-3 rânduri, formularea de final a declaraţiei").

La terminarea procedurii de audiere, numitul G.C.Ş. a ieşit din sediul Poliţiei A. singur, neînsoţit de inculpat ori de un alt organ de poliţie.

La ieşirea din postul de poliţie, numitul G.C.Ş. a fost întâmpinat de numita G.I.A. (soţie), care îl aştepta la intrarea în clădirea postului. De aici, persoana vătămată G.C.Ş. şi soţia lui s-au deplasat la locuinţa mamei acesteia (situată pe strada E.P.) întrucât era mai aproape decât locuinţa lor. Acolo au aşteptat până când numiţii G.I. (tatăl persoanei vătămate), D.C.I. (sora persoanei vătămate) şi D.V. (soţul acesteia din urmă) au venit cu maşina acestuia din urmă, anume pentru a-l transporta la spital, în municipiul Cluj-Napoca, pe G.C.Ş.

În aceeaşi zi (20 februarie 2011), persoana vătămată G.C.Ş., a fost consultat medical, mai întâi la U.P.U. I, şi apoi (trimis pentru consult de specialitate) la Clinica de Chirurgie Maxilo-facială II. La data de 23 februarie 2009 a fost internat (la aceeaşi clinică) cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare". Astfel, prin medico-legal s-a certificat că numitul G.C.Ş. „prezintă leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" şi că „leziunile necesită 30-35 zile îngrijiri medicale".

În opinia acuzării, aceste fapte şi împrejurări de fapt pot fi apreciate ca fiind grave, precise şi concordante pentru a justifica existenţa faptei/infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului şi a vinovăţiei acestuia, cu argumentarea următoare:

Nicio probă din dosar nu indică faptul că persoana vătămată G.C.Ş. a fost agresivă faţă de organele de poliţie (doi agenţi de poliţie, inculpatul şi numitul C.A.G.) care s-au deplasat la domiciliul său, l-au condus la sediul poliţiei şi/sau care au fost prezenţi în acest loc pe timpul audierii sus-numitului. Asta, conchide acuzarea, înseamnă că ipoteza rănirii persoanei vătămate de către organul de poliţie ca reacţie la propria ei violenţă ori la propriul ei comportament agresiv (la adresa agenţilor de poliţie), nu poate fi luată în considerare.

De asemenea, s-a menţionat că dosarul nu conţine probe ori indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării numitului G.C.Ş. după ce acesta a ieşit din sediul Poliţiei A. până când a ajuns la spital, în municipiul Cluj-Napoca.

Acuzarea a arătat că activitatea de cercetare din cursul urmăririi penale relevă însă suficiente probe care sunt utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că la data de 20 februarie 2009 persoana vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de agentul de politie L.A. Aceste concluzii au ca izvor de informaţii declaraţiile date de victimă, martori, de inculpatul însuşi şi înscrisurile/actele medicale de la dosar.

Astfel, victima arată că a stat în clădirea poliţiei mai multe ore (între ora 08 şi ora 15), că i-a declarat inculpatului că nu recunoaşte că este autorul furtului cercetat şi că a scris două declaraţii (despre ce a făcut în săptămâna în care furtul a fost reclamat ca fiind comis). Victima susţine că poliţistul-inculpat a procedat astfel pentru că nu a fost de acord să recunoască comiterea furtului şi că, după acest incident, i s-a cerut să scrie o altă declaraţie în care „să recunoască". Agresiunea fizică a victimei de către inculpat (arată aceasta) s-a produs din cauză că acesta s-a enervat când a constatat că G.C.Ş. nu o să recunoască săvârşirea faptei respective. Mărturia cea mai relevantă pentru susţinerea învinuirii aduse de persoana vătămată agentului de poliţie L.A. este cea a numitei G.I.A., soţia victimei. Aceasta declară că, după ce soţul ei a fost condus la poliţie, ea s-a dus de trei ori la postul de poliţie să afle „pentru ce l-au chemat"; o dată, „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soţului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12", iar a treia oară „pe la ora 14". Ultima oară a şi rămas acolo până când soţul ei a ieşit din clădirea poliţiei („pe la 14", îşi aminteşte martora). Cu prima ocazie (a prezenţei ei la Poliţia A.) a şi intrat în sediu şi i s-a adresat „poliţistului C.". Acesta nu i-a spus de ce a fost chemat la poliţie soţul ei şi i-a cerut să iasă afară şi să aştepte. Este ceea ce a făcut sus-numita până când numitul G.C.Ş. a ieşit el însuşi din clădirea poliţiei. În acest răstimp, martora, având aceeaşi preocupare (de a afla ce se întâmplă cu soţul ei în postul de poliţie), a luat legătura cu numita P.T.E., inspector serviciu de asistenţă socială la Consiliul Local A., „expert pe probleme de romi". Audiată şi această persoană, a confirmat că numita G.I.A. a luat legătura cu ea şi i-a comunicat îngrijorarea pe care o avea. Mai mult, martora P.T.E. declară că, înţelegând ce se întâmplă, s-a deplasat ea însăşi la sediul Poliţiei A. ca să vorbească cu poliţiştii despre situaţia lui G.C.Ş.; nu a putut intra în clădire însă, pentru că „uşa era închisă". Relevante sunt, în speţă, şi reperele orare pe care le prezintă martora, cu referire la întâlnirea ei cu soţia persoanei vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilităţii prezenţei numitei G.I.A. la sediul Poliţiei Comunale A. Din declaraţia martorei P.T.E. mai rezultă şi alte împrejurări de fapt care sunt utile cauzei în sensul formării convingerii exprimate mai-sus: deplasarea ei până la uşa poliţiei a făcut-o împreună cu martora G.I.A.; apoi cele două martore s-au dus la Primăria A. pentru a-l ruga pe primar să sune el la Poliţia A.; primarul a sunat şi Ie-a comunicat că a aflat (de la „unul dintre agenţi") că „domnul G. se află în sediul postului de poliţie şi că dă declaraţie"; după aflarea acestui lucru, martorele au ieşit din primărie şi numita P.T.E. „a lăsat-o pe femeie (G.I.A.) în faţa postului de poliţie"; „spre sfârşitul programului de lucru" a sunat-o soţia persoanei vătămate şi i-a spus că „soţul ei a fost bătut în postul de poliţie" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la 15).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieşirea din clădire, soţul ei era „umflat la faţă" şi că i-a spus că a fost bătut de poliţişti şi că „îl doare maxilarul". Reacţionând firesc la o asemenea constatare, martora declară că a sunat (de pe telefonul mobil al soţului ei pe care-l avea la ea) la serviciul de urgenţă 112 să ceară ajutor, că a anunţat că soţul ei a fost bătut şi a cerut „să vină salvarea în faţa Postului de Poliţie A.". „Salvarea" nu a fost trimisă „pentru aşa ceva", mai arată martora. Atunci, ea s-a hotărât să-l ducă pe soţul ei acasă la numita R.O., mama martorei, pentru că era mai aproape (locuia pe strada E.P. din A.) decât să meargă (direct) la ei acasă (pe strada S. din A.). Acolo au aşteptat până când numitul D.V., cumnatul persoanei vătămate, a venit cu maşina lui să o transporte la spital, în municipiul Cluj-Napoca. D.V. era însoţit de numiţii G.I., tatăl persoanei vătămate, şi de D.C.I., sora persoanei vătămate. Persoana vătămată (conform aceleiaşi martore) a fost transportată apoi în municipiul Cluj-Napoca „să îl vadă un medic". S-au deplasat la Cluj-Napoca, cu G.C.Ş., tatăl, sora şi cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. şi D.V. confirmă cele declarate de soţia persoanei vătămate şi dezvăluie atât proba existenţei urmelor unei agresiuni fizice suferite de persoana vătămată, cât şi proba existenţei serviciului medical acordat numitului G.C.Ş., în ziua de 20 februarie 2009, la U.P.U. - Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj şi la Clinica Maxilo-Facială II Cluj (martora D.C.I. precizează că „la Maxilo-Facială, pe P.", persoanei vătămate „i s-au făcut nişte raze, după care l-au trimis acasă şi i-au zis să revină luni, pentru că nu mai au locuri pentru pacienţi ca să-l interneze"). Aceşti trei martori mai declară că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliţiei A. ca să afle de ce numitul G.C.Ş. a fost bătut. Se înţelege că acolo au luat legătura cu un poliţist, care Ie-a spus că nu ştie nimic „de caz", el lucrând în schimbul doi în acea zi.

Martorul C.D.V., agent de poliţie la Poliţia A., a confirmat, în declaraţia dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei persoanei vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de poliţişti, şi că îşi aminteşte că întâlnirea cu aceştia a fost „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb (a intrat în schimb la ora 16).

Mai arată acuzarea că actele medicale (eliberate de unităţile medicale de profil sus-indicate) fac proba examinării numitului G.C.Ş. şi constatării urmelor unei agresiuni fizice, după cum urmează:

- „fişa de primire - urgenţe în triaj" nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la U.P.U. Cluj-Napoca, arată că G.C.Ş. a ajuns acolo la ora 16, că motivul prezentării este „agresiune", şi că pacientul „afirmă" că a fost agresat de Poliţia A. de cca. 2 h".

- biletul de trimitere, emis de aceeaşi unitate medicală, la aceeaşi dată, prezintă ca diagnostic „TCC minor grad 0. TCF cu linie de fractură (...)" şi solicită consultare de specialitate buco-maxilo-facială;

- biletul de internare emis de Clinica Maxilo-Facială II, prezintă rezultatul trimiterii: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune, vechi de 10 ore la prezentare. Contuzie regiune geniană stg., piramidă nazală. Hematom palpalpebral inferior stg. Suspiciune fractură subcondiliană înaltă stg.", cu recomandarea „revine (pacientul) în 23 februarie 2009 pentru examen Rx O.P.T.";

- foaia de observaţie clinică generală, întocmită la Clinica Maxilo-Facială, care dovedeşte internarea pacientului G.C.Ş. în perioada 23 februarie 2009 - 26 februarie 2009 (cu diagnosticul de „traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009, fractură subcondiliană (...)");

- certificatul medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca prezintă concluzia constatării de „leziuni corporale (la numitul G.C.Ş.) care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale" şi care „pot data din 20 februarie 2009”

De asemenea, conform acuzării, alte Înscrisuri (oficiale) utile ca surse de probe indirecte sunt următoarele:

- adresa S.T.S. în care se confirmă că la 20 februarie 2009, de la numărul de telefon N1. s-a apelat numărul unic pentru apeluri de urgenţă 112 (adresa este însoţită de CD-ul nr. C1. din 01 august 2011, care conţine fişierele cu înregistrarea convorbirii telefonice respective);

- contractul de abonament pentru serviciile C., nr. CO. din 07 februarie 2009, certifică faptul că numărul de telefon mobil N1. aparţinea, prin acest contract, persoanei vătămate G.C.Ş.;

- hartă cu străzile comunei A., pe care s-au identificat reperele: Poliţie şi străzile E.P. şi S. Acest document confirmă veridicitatea împrejurării invocate de martora G.I.A. cu privire la motivul pentru care s-a deplasat la locuinţa mamei sale şi nu la ea acasă.

Cu privire la apărările inculpatului, expuse în cursul urmăririi penale, acuzarea a arătat următoarele;

Inculpatul agent de poliţie L.A. nu recunoaşte comiterea faptei pentru care a fost cercetat şi declară că nu l-a agresat pe numitul G.C.Ş. la data de 20 februarie 2009 în clădirea Postului de Poliţie comunală A.. Nu neagă însă că s-a dus acasă la „făptuitorul" G.C.Ş., în acea zi, şi că l-a condus direct la Poliţia A., că doar l-a audiat până când, mai târziu în aceeaşi zi, a trebuit să plece din clădire în interes de serviciu; (precizează el) că persoana vătămată „mai avea de scris doar 2-3 rânduri şi îşi încheia declaraţia". De asemenea, inculpatul confirmă (ceea ce declară şi victima G.C.Ş.) că audierea s-a făcut în biroul al treilea „de la intrarea în post" şi că, atunci când a intrat cu el în postul de poliţie, numitul G.C.Ş. nu avea urme de agresiune fizică pe corp. Inculpatul însă nu dă nicto explicaţie necesară pentru a convinge de ce persoana pe care o audia (G.C.Ş.), în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a rămas în custodia lui mai multe ore în şir şi că rezultatul acestei activităţi constă doar în două declaraţii scrise de cel audiat. S-a constatat că acele „câteva ore" sunt dovedite în cauză a fi fost aproape şase (6), judecând (nu doar după cele precizate de persoana vătămată şi martora G.I.A.), dar şi după reperele de timp pe care le prezintă martorul P.C.P. (şeful de post la data de 20 februarie 2009) şi înscrisul oficial emis de S.T.S. (arătat anterior). Martorul că era la postul de poliţie când „s-a prezentat G.C.Ş.", că acesta s-a prezentat „la prima oră" şi, mai clar, că „G.C.Ş. a intrat în sediul postului în jurul orelor 8 :30 "; de asemenea, acest martor este convingător în acest sens şi când adaugă că „în jurul orei 09 dimineaţa" a părăsit sediul Poliţiei A. (pentru a ajunge la Cluj-Napoca la o şedinţă operativă). Ieşirea din clădirea poliţiei a numitului G.C.Ş., după atâtea ore, este dedusă şi din afirmaţia inculpatului care îşi aminteşte: „la ora 14 eu am plecat din sediul postului". Cu privire la aceeaşi împrejurare de fapt (ora la care a ieşit din custodia poliţiei), persoana vătămată arată: „la un moment dat agentul M. mi-a cerut să plec din postul de poliţie, nu mai reţin exact ora, dar cred că era în jurul orelor 14:00 - 15:00".

Se arată că inculpatul, în cursul urmăririi penale, a propus în apărare audierea martorilor O.C., J.P. şi S.R., motivându-şi cererea prin aceea că „toţi trei martorii pot să arate că numitul G.C.Ş. nu a fost agresat nici fizic, nici verbal cât timp s-a aflat în sediul Postului de Poliţie A. în ziua de 20 februarie 2009". Audiaţi, s-a constatat că aceşti martori nu pot face proba invocată de inculpat, mai întâi pentru că niciunul dintre ei nu ştie cât timp a fost ţinut G.C.Ş. în clădirea Poliţiei, după cum niciunul nu are cunoştinţă ce s-a întâmplat cu persoana vătămată înainte ori după ce ei (martorii) au ajuns, respectiv, au plecat din clădirea poliţiei. Nici măcar atunci când vorbesc despre ce au perceput în timpul prezenţei lor în postul de poliţie martorii nu oferă date care se pot corobora (care nu sunt contradictorii ori imprecise) în scopul evidenţierii unor fapte precise ori împrejurări de fapt neechivoce care să confirme temeinicia apărării pe care şi-o face inculpatul (se reţine astfel că: martorul O.C. a stat în postul de poliţie între 12:00 şi 13:30 şi că a văzut că numitul G.C.Ş. era audiat de învinuit „în primul birou" (în prima încăpere în care se ajunge cum se intră în clădire), iar martorii J.P. şi S.R. se contrazic când se referă la timpul petrecut în postul de poliţie (unul vorbeşte două ore, celălalt de „o oră, cel mult") şi la încăperea („biroul") în care l-au văzut pe „G." când era audiat de inculpat (unul declară despre „a treia încăpere", celălalt despre „al doilea birou dintre cele trei").

În final, în baza probatoriului strâns la urmărirea penală, concluzia acuzării a fost că, în lipsa unei explicaţii sau justificări rezonabile oferite de inculpat asupra cauzei vătămărilor corporale suferite de numitul G.C.Ş. la data de 20 februarie 2009, tratamentul violent aplicat acestuia de către inculpat, în timpul cercetării efectuate în sediul Poliţiei A., la aceeaşi dată, a existat şi a avut gravitatea certificată medico-legal la 26 februarie 2009. În opinia acuzării, apărarea inculpatului conform căreia „leziunile suferite (...) i-au fost provocate după plecarea lui din sediul Politiei Comunale A.", nu poate fi interpretată ca indiciu temeinic pentru „fapte" ce indică o îndoială rezonabilă asupra învinuirii aduse acestuia (cu atât mai puţin exprimarea de către inculpat a credinţei că plângerea penală făcută de numitul G.C.Ş. are ca „unic scop şicanarea lucrătorilor de poliţie" şi, în particular, a lui, prin „intimidare" şi „constrângere" de a nu efectua cercetările necesare în dosarul în care G.C.Ş. era presupus făptuitor). Nici inculpatul, şi nici ceilalţi poliţişti (lucrători la acelaşi post de poliţie), audiaţi în cauză, nu au pus la dispoziţia organului de anchetă date ori informaţii pertinente care să poată fi exploatate probatoriu pentru a verifica dacă această explicaţie, abstract posibilă, este plauzibilă şi verosimilă. Or, un asemenea „izvor" (de date faptice şi informaţii) putea fi lesne „descoperit" de organele de poliţie, dată fiind natura muncii lor, şi nu doar din surse procesuale, dar şi din activităţi operative.

La argumentarea concluziei existenţei raportului de cauzalitate dintre actele de violenţa fizică întrebuinţate de agentul de poliţie L.A. asupra numitului G.C.Ş., în timpul cercetării (şi audierii) acestuia din urmă în sediul Poliţiei A., şi leziunile corporale suferite de aceeaşi persoană, s-a invocat şi jurisprudenţa C.E.D.O. privind drepturile garantate de Convenţia Europeană, care sprijină, în această materie penală a relelor tratamente aplicate cetăţenilor de către agenţii autorităţii statului, raţionamentul conform căruia, atunci când prin evaluarea probelor se ajunge la puternice inferenţe, clare şi concordante, asupra comiterii „relelor tratamente", în lipsa unei intervenţii procesuale a „statului" care să ridice dubii asupra versiunii reclamate de persoana vătămată (victimă a reprezentanţilor statului), proba încălcării art. 3 din Convenţie este făcută (Hotărârea Aydin /Turcia, din 25 septembrie 1997, pct. 73, Culegerea 1997 - VI, pag. 1889 şi Hotărârea Dikme/Turcia nr. 20.869/1992, din 11 iulie 2000, pct. 78, Culegerea 2000-VII).

În drept, acuzarea a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul L.A. care, la data de 20 februarie 2009, în urma citării şi prezentării la Biroul de poliţie A. a numitului G.C.Ş. spre a fi audiat cu privire la infracţiunea de furt calificat reclamată, i-a aplicat mai multe lovituri spre a-l determina să dea declaraţie în care să recunoască comiterea faptei, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor, în concurs ideal, de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. şi de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-au dispus şi soluţii de netrimitere în judecată, după cum urmează: G.C.Ş., în plângerea prin care l-a reclamat pe inculpat, s-a referit şi la agenţii de poliţie M.M. şi C.A.G., reclamând că primul l-a prins de gât şi l-a ridicat „pe perete în sus" şi l-a înjurat, iar al doilea doar l-a înjurat. În opinia acuzării, împotriva celui dintâi agent de poliţie (M.F.) acţiunea penală nu se pune în mişcare pentru motivul că fapta de „întrebuinţare de violenţe", de care îl învinovăţeşte persoana vătămată, aşa cum o descrie aceasta, nu poate fi apreciată în sensul juridic (de acţiune socialmente periculoasă) pe care-l incriminează alin. (2) al art. 266 C. pen. - tot ceea ce a făcut acest agent de poliţie, aşa cum precizează persoana vătămată, este, de fapt, să o ridice pe aceasta de jos, de unde era căzută după ce fusese agresată violent de inculpat, nu să o bruscheze ori să o agreseze în continuare, chiar dacă pentru persoana vătămată, în starea emoţională copleşitoare în care era, un asemenea gest a avut aceeaşi semnificaţie de „act violent, fizic" îndreptat împotriva ei în acelaşi scop al constrângerii la recunoaşterea comiterii unei fapte penale. Este ceea ce lămureşte numitul G.C.Ş. în ultima lui declaraţie, când declară că „agentul M. nu m-a lovit". Se menţionează, în sprijinul acestor considerente, că agentul de poliţie M.M. nu a fost însărcinat să procedeze (şi el) la audierea „suspectului" G.C.Ş., şi că doar prezenţa lui lângă persoana audiată, ca o simplă formalitate necesară pentru finalizarea „declaraţiei" pe care o scria acesta, nu poate fi interpretată altfel (atâta timp cât nici acest agent de poliţie, nici inculpatul şi nici persoana vătămată nu prezintă o altă variantă a acestei „secvenţe" a stării de fapt examinate în cauză). Nu a fost începută urmărirea penală nici împotriva agentului de poliţie C.A.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., întrucât urmărirea penală nu a dezvăluit indicii temeinice relative la existenţa faptei de întrebuinţare de expresii jignitoare la adresa numitului G.C.Ş. [art. 250 alin. (1) C. pen.]. S-a mai constatat că în plângerea penală a fost reclamat ca făptuitor al unor acte abuzive comise, în exerciţiul funcţiunii, şi numitul P.C.P., şeful Poliţiei Comunale A. la data de 20 februarie 2009. Pentru că acesta era, la data faptei, „ofiţer de poliţie", anchetarea lui s-a făcut la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj care a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui pentru art. 266 alin. (2), art. 181 şi art. 250 alin. (1), (4) C. pen., apreciindu-se că acesta nu a săvârşit acţiunile ilicite imputate (prin plângerea penală).

Pentru dovedirea faptelor şi vinovăţiei inculpatului, acuzarea a propus următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate, certificat medico-legal din 26 februarie 2009, foaie de observaţie clinică generală, alte documente medicale, emise de U.P.U. şi Clinica Maxilo-Facială II din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, declaraţiile martorilor, adresa S.T.S. din 02 august 2011 (şi CD anexat din 01 august 2011), contract de abonament („C.") încheiat pentru beneficiarul G.C.Ş., planşă fotografică (fixează încăperile („birouri") din clădirea Poliţiei Comunale A. şi locul în care s-a aflat martorul O.C., cât timp a stat în sediul poliţiei, la data de 20 februarie 2009), hartă a comunei A., declaraţiile acuzatului, CD-ul anexat adresei S.T.S., mijloc de probă.

II. Prin sentinţa penală nr. 166 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Cluj, secţia penală, a dispus următoarele:

A condamnat pe inculpatul L.A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. şi la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.

În baza art. 33 lit. b) C. pen. - art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor care atrag revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă G.C.Ş., fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 7.500 RON despăgubiri civile pentru daune morale.

De asemenea, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 847,49 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală începând cu prima zi următoare externării părţii vătămate, respectiv, data de 27 februarie 2009 şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin aceeaşi sentinţă a fost soluţionat şi aspectul referitor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Numitul H.V. a formulat la Postul de Poliţie A., la data de 19 februarie 2009, o plângere penală privind săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat, constând în sustragerea unui număr de 20 panouri metalice care se aflau la imobilul său din localitatea Câmpeneşti, plângerea respectivă făcând obiectul Dosarului nr. 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.

Având în vedere că organele de poliţie suspectau faptul că numitul G.C.Ş. a fost implicat în comiterea acestei infracţiuni, în dimineaţa zilei de 20 februarie 2009, inculpatul L.A., agent de poliţie, şi colegul său C.A.G., agent şef de poliţie, s-au deplasat la domiciliul susnumitului pentru a-i înmâna o citaţie, însă partea vătămată G.C.Ş. a fost de acord să îi însoţească la post pentru a fi audiat.

Audierea părţii vătămate G.C.Ş. a fost efectuată de către inculpatul L.A., activitatea de cercetare având loc în cel de al treilea birou din clădirea poliţiei, pornind de la intrare (planşa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează încăperea unde s-a efectuat această audiere).

În timpul acestei audieri, s-a susţinut de partea vătămată G.C.Ş. că inculpatul L.A. l-a agresat fizic, victima precizând că a fost plesnit cu palmele peste faţă, a fost lovit cu pumnii şi picioarele în faţă, în burtă, în stomac şi în spate, fiindu-i rupt maxilarul, iar piramida nazală i-a fost zdrobită.

Pe parcursul audierii sale, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a negat orice implicare în comiterea furtului reclamat de numitul H.V., cerându-i-se să scrie o declaraţie în acest sens, poziţia acestuia de nerecunoaştere, determinând, probabil, reacţia violentă a agentului de poliţie care, ulterior aplicării corecţiilor fizice părţii vătămate, a pretins acestuia să scrie o nouă declaraţie, însă nici de această dată victima nu a recunoscut fapta în legătură cu care era audiat.

S-a menţionat că inculpatul a continuat audierea părţii vătămate până spre sfârşitul declaraţiei când, din motive de serviciu, a părăsit clădirea poliţiei, solicitând colegului său, M.M., să rămână cu G.C.Ş. până când acesta îşi va termina de scris declaraţia, ceea ce s-a şi întâmplat, în prezenţa acestuia din urmă partea vătămată G.C.Ş. finalizându-şi declaraţia.

După terminarea audierii, partea vătămată G.C.Ş. a părăsit sediul Postului de poliţie A. singur, neînsoţit de vreo altă persoană, fiind însă întâmpinat de soţia sa, martora G.I.A., care l-a aşteptat la intrarea în clădirea postului, şi căreia i-a comunicat că a fost agresat fizic, martora observând că victima avea haine murdare şi prezenta urme de lovituri în zona feţei.

Cei doi s-au deplasat la locuinţa soacrei părţii vătămate, situată pe strada E.P., întrucât era mai aproape decât locuinţa lor, apoi au mers la domiciliu, unde au aşteptat până când numiţii G.I., tatăl părţii vătămate, D.C.I., sora părţii vătămate şi D.V., soţul acesteia din urmă au venit cu maşina pentru a-l transporta pe partea vătămată la spital în Cluj-Napoca.

Partea vătămată G.C.Ş. a fost consultat medical mai întâi la UPU I şi apoi a fost trimis pentru consult de specialitate la Clinica de Chirurgie Maxilo-Facială II iar la data de 23 februarie 2009 a fost internat cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare".

Din cuprinsul certificatului medico legal din data de 26 februarie 2009 rezultă că partea vătămată G.C.Ş. a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi acestea au necesitat un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul L.A. a negat comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, susţinând că nu a întrebuinţat violenţe fizice la adresa părţii vătămate, însă acesta a susţinut un aspect deosebit de important, anume că victima, la momentul prezentării la postul de poliţie, nu prezenta niciun fel de urme de agresiune fizică şi că, pe parcursul audierii sale, victima nu a avut, la rândul său, un comportament agresiv faţă de organele de poliţie sau chiar faţă de propria sa persoană, ceea ce, încă de la început, exclude varianta rănirii victimei de către inculpat ca o reacţie la un eventual comportament agresiv la adresa agenţilor de poliţie.

Pe de altă parte, s-a constatat că nu au existat probe sau indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării părţii vătămate G.C.Ş. după ieşirea din sediul Postului de Poliţiei A. până când a ajuns la spital, în Cluj-Napoca, deşi - la un moment dat - s-a avansat de către inculpat ipoteza că, în cursul aceleiaşi zile, 20 februarie 2009, partea vătămată ar fi avut un scandal într-un bar, pe fondul consumului de alcool, sau chiar ipoteza unei autoagresiuni în vederea susţinerii unei plângeri penale împotriva organelor de poliţie.

Dimpotrivă, în opinia instanţei de fond, probele şi mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, dintre care, cea mai mare parte au fost readministrate în faza cercetării judecătoreşti, dezvăluie probe suficiente şi utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a fost victima agresiunii fizice exercitate de agentul de poliţie L.A., după cum se arătă în cele ce urmează.

Pentru început s-a precizat faptul că există la dosar, pe de o parte, declaraţiile părţii vătămate şi ale aparţinătorilor săi, iar pe de altă parte, declaraţiile inculpatului şi ale colegilor săi de serviciu, între care există o serie de contradicţii, dar şi declaraţiile unor persoane care, în anumite momente, s-au aflat la data respectivă în sediul postului de poliţie, există o serie de acte medicale relevante sub aspectul orei la care partea vătămată a fost examinată de personalul medical şi există o adresă a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale din care rezultă că la data de 20 februarie 2009, la ora 14:42, a fost efectuat un apel la 112 de către soţia părţii vătămate de la numărul de telefon N1.

Astfel, a arătat instanţa de fond că o primă chestiune care s-a impus a fi clarificată este cea referitoare la intervalul orar în care victima a rămas în sediul postului şi, mai ales, a orei probabile la care aceasta a părăsit clădirea deoarece, dacă partea vătămată G.C.Ş. a susţinut că a stat în clădirea poliţiei mai multe ore, aproximativ între orele 08:00 şi 15:00, inculpatul a susţinut că s-a prezentat la locuinţa victimei însoţit de colegul său, martorul C.A.G., pe la orele 10:00-11:00 şi că, el personal, a părăsit sediul postului de poliţie la orele 14:00, în interes de serviciu, la acel moment partea vătămată aflându-se în continuare în post.

Afirmaţiile inculpatului au fost susţinute de declaraţia martorului C.A.G., în sensul că au mers la partea vătămată în jurul orei 10:30-11:00, însă acest martor, în declaraţia sa iniţială din faza de urmărire penală, nu a precizat decât că „în dimineaţa zilei de 20 februarie 2009" s-au deplasat la partea vătămată fără a preciza ora, însă audiat fiind în faza cercetării judecătoreşti, a făcut precizările de mai sus referitoare la ora la care s-a deplasat împreună cu inculpatul la domiciliul părţii vătămate.

În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că relevanţă prezintă declaraţia martorei G.I.A., soţia victimei, care a afirmat că cei doi agenţi s-au prezentat la domiciliul lor la orele 7:30-8:00, iar după ce soţul ei a fost condus la poliţie, s-a dus de circa trei ori la postul de poliţie să afle motivul pentru care soţul său se afla acolo, o dată „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soţului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12:00", iar a treia oară „pe la ora 14:00", soţul său ieşind din clădirea poliţiei pe la orele 14:45".

În tot acest răstimp, martora G.I.A., pentru a afla ce se întâmplă cu soţul ei în postul de poliţie, a luat legătura cu martora P.T.E., inspector serviciu de asistenţă socială la Consiliul Local A., împrejurare confirmată de aceasta. Mai mult, martora P.T.E. a precizat că s-a deplasat ea însăşi la sediul Poliţiei A. ca să vorbească cu poliţiştii despre situaţia lui G.C.Ş., însă nu a putut intra în clădire pentru că uşa era închisă. Relevante sunt, în speţă, şi reperele orare pe care le prezintă martora P.T.E., cu referire !a întâlnirea ei cu soţia părţii vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilităţii prezenţei martorei G.I.A. la sediul Postului de Poliţie A.

Din declaraţia martorei P.T.E. mai rezultă şi că, spre sfârşitul programului său de lucru, a fost sunată de soţia părţii vătămate care i-a spus că „soţul ei a fost bătut în postul de poliţie" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la ora 15:30).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieşirea din clădire, soţul ei era „umflat la faţă" şi că i-a spus că a fost bătut de poliţişti şi că „îl doare maxilarul", situaţie în care martora declară că a sunat de pe telefonul mobil al soţului ei la Serviciul de Urgenţă 112 solicitând o salvare, afirmând că soţul său a fost bătut, însă fără rezultat.

Într-o atare situaţie, sa deplasat împreună cu partea vătămată acasă la mama sa R.O., în prezent decedată, pentru că locuinţa acesteia era în apropiere, după care s-au deplasat la locuinţa lor, unde au aşteptat până când numitul D.V., cumnatul părţii vătămate, a venit cu maşina lui pentru al transporta la spital, în Cluj-Napoca.

Martorul D.V. a fost însoţit de martorii G., tatăl părţii vătămate şi de D.C.I., sora acestuia. Partea vătămată a fost transportată la Cluj-Napoca, fiind însoţit de tatăl, sora şi cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. şi D.V. au susţinut cele declarate de soţia părţii vătămate şi confirmă existenţa urmelor agresiunii fizice suferite de partea vătămată, cât şi faptul că, în după amiaza acelei zile, partea vătămată a fost transportată spre a fi consultată la Cluj-Napoca (micile contradicţii referitoare la ora plecării spre Cluj nefiind relevante, datorându-se - probabil - trecerii unui interval de timp semnificativ de la acel moment), confirmând şi că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliţiei A. ca să afle de ce partea vătămată G.C.Ş. a fost bătut, însă nu au aflat nimic deoarece erau prezenţi poliţiştii din schimbul doi, schimb care începe la orele 16:00, astfel cum a precizat martorul P.C.P. care, la momentul incidentului, avea funcţia de şef de post.

Martorul C.D.V., agent de poliţie la Poliţia A., a confirmat, în declaraţia dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei părţii vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de poliţişti, şi că îşi aminteşte că întâlnirea cu aceştia a fost la „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb.

Contrar susţinerilor inculpatului şi ale martorului C.A.G., martorul P.C.P., şef de post la acel moment, a declarat că partea vătămată s-a prezentat la sediu în data de 20 februarie 2009 „la prima oră", fiind preluat pentru audieri de către inculpat şi a mai arătat că acesta nu prezenta urme de lovituri la momentul sosirii sale. Acelaşi martor a arătat că a părăsit sediul, plecând la Cluj, pentru a reveni în jurul orei 14:00 când partea vătămată nu se mai afla în sediul postului de poliţie. În faţa instanţei de judecată, declaraţia martorului a fost nuanţată, acesta susţinând că a revenit la postul de poliţie A. abia pe la orele 16:00, iar despre partea vătămată a arătat că a venit la postul de poliţie în ziua respectivă pe la orele 8:30-9:00. În ciuda acestei nuanţări a declaraţiei sale, s-a observat că, chiar şi aşa, se confirmă prezenţa părţii vătămate în postul de poliţie cu mult înainte de ora precizată de inculpat, şi mai aproape de ora indicată de către partea vătămată şi soţia sa.

O declaraţie singulară este cea a martorului M.M.F. care a afirmat că partea vătămată ar fi ajuns la sediu în jurul orelor 11:00-12:00 şi l-ar fi părăsit pe la orele 13:30-14:00, moment la care starea părţii vătămate era foarte bună, acest martor fiind persoana care l-a asistat pe acesteia finalizarea declaraţiei.

Coroborând toate aceste declaraţii, instanţa de fond a reţinut că, cel mai probabil, partea vătămată a ajuns la sediul postului de poliţie în jurul orei 8:30 şi l-a părăsit după orele 14:00, chiar 14:30, dacă se are în vedere împrejurarea că inculpatul a susţinut că a părăsit sediul postului la orele 14:00 iar partea vătămată urma să-şi finalizeze declaraţia în prezenţa martorului M.M., în timp ce la ora 14:42 este înregistrat apelul soţiei acesteia la numărul de urgenţă 112 (dosar instanţă).

În continuare, instanţa de fond a arătat că prezintă relevanţă ora prezentării părţii vătămate la sediul U.P.U. 1 Cluj, respectiv ora 16:55, astfel cum rezultă din fişa de primire urgenţe în triaj nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la această unitate, din care mai rezultă că acesta a precizat că motivul prezentării este „agresiune", şi a afirmat că a fost agresat de Poliţia A. de cca. 2 h"

În intervalul orar 14:42-16:55 partea vătămată şi soţia sa s-au deptasat la domiciliul mamei acesteia din urmă, de acolo s-au deplasat la locuinţa lor pentru ca partea vătămată să se schimbe, iar după prezentarea aparţinătorilor lor, au plecat spre Cluj, nu înainte de a trece pe la Postul de poliţie pentru a cere explicaţii.

Conform certificatului medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca, partea vătămată a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale", leziuni care pot data din 20 februarie 2009.

Drept urmare, în opinia instanţei de fond este dincolo de orice îndoială rezonabilă, raportat la cele expuse, că partea vătămată a rămas în sediul postului, în mod nejustificat, o perioadă îndelungată (explicaţia oferită de inculpat în sensul că acesta scria foarte încet fiind apreciată ca neverosimilă), iar la momentul la care a părăsit clădirea postului acesta prezenta o serie de leziuni, care au fost descrise în cuprinsul actului medico-legal, leziuni produse prin lovire activă cu un corp dur, ceea ce confirmă - odată în plus - varianta părţii vătămate că a fost agresat fizic destul de violent de către lucrătorul de poliţie undeva în jurul amiezii, probabil înainte de ora 13.

S-a mai arătat că inculpatul, deşi a negat agresiunea fizică, recunoaşte că partea vătămată nu era lovită atunci când a preluat-o spre audiere şi nu poate oferi nicio explicaţie plauzibilă a producerii leziunilor pe care partea vătămată le avea la momentul prezentării la unitatea medicală, ipotezele/apărările sale în acest sens, referitoare la automutilarea victimei ori la agresarea sa de către alte persoane după părăsirea postului, nefiind deloc credibile şi total nedovedite.

Declaraţiile martorilor audiaţi la solicitarea inculpatului, alţii decât colegii de serviciu ai acestuia, sunt mai puţin relevante în opinia instanţei de fond deoarece aceştia au afirmat că s-au aflat în postul de poliţie la diferite intervale de timp, că au observat pe partea vătămată în timpul audierii sale de către inculpat, dar că nu au observat nimic suspect la acesta, şi nu au auzit din biroul unde se desfăşura audierea zgomote, strigăte ori altele asemenea, care să dea de bănuit că partea vătămată ar fi victima unei agresiuni fizice. Este vorba despre martorii P.M.D., J.P. şi S.R., dintre care cel dintâi fusese chemat la audieri, în timp ce ceilalţi doi urmau să execute anumite lucrări de reparaţii, fiecare dintre ei susţinând, dincolo de aspectele deja precizate, că nu s-au uitat cu atenţie la partea vătămată.

Oricum, în privinţa lui P.M.D., s-a reţinut că rezultă din copia declaraţiei sale aflată la dosar că acesta a fost audiat între orele 11:00-11:30, ceea ce înseamnă că declaraţia sa este nesinceră atunci când susţine că a ajuns la sediu la orele 12:00-13:00 în ziua de 20 februarie 2009 şi că partea vătămată ar fi plecat înaintea lui din postul de poliţie, după circa o oră, deoarece prezenţa sa în clădire după finalizarea audierii sale la ora 11:30 nu se justifică în niciun fel.

În privinţa celorlalţi doi martori, aceştia au susţinut că s-au prezentat la postul de poliţie în jurul orelor 11:00-11:30 şi au rămas în incintă circa o oră, declaraţiile lor fiind oarecum nuanţate în faza cercetării judecătoreşti (în privinţa acestor repere orare).

S-a considerat însă că aceste chestiuni nu prezintă relevanţa vizată de inculpat în apărare deoarece împrejurarea că aceştia nu au asistat la acte de agresiune ori nu au auzit strigăte de ajutor nu înseamnă că respectiva agresiune nu s-a produs, îndeobşte faptele negative neputând forma obiect al probaţiunii. Mai mult, agresiunea s-a petrecut în absenţa oricăror persoane străine iar leziunile produse nu au fost vizibile de îndată, raportat la consemnările din actul medico-legal referitoare la natura acestora şi localizarea lor.

Oricum, aşa cum s-a arătat deja, partea vătămată a rămas în sediul postului de poliţie în mod nejustificat, mai multe ore, susţinând că a fost agresat de un lucrător de poliţie deoarece a refuzat să recunoască o infracţiune, există acte medico-legale care confirmă că acesta a suferit anumite leziuni produse prin lovire cu un corp dur, iar agentul de poliţie nu a oferit nicio explicaţie rezonabilă cu privire la cauza producerii acestora.

S-a considerat, în acest context, că existenţa raportului de cauzalitate dintre actele de violenţă fizică întrebuinţate de agentul de poliţie L.A. asupra victimei G.C.Ş., în timpul audierii sale în sediul Poliţiei A., şi leziunile corporale suferite de aceeaşi persoană, este dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens, instanţa de fond a menţionat că este important de observat că în jurisprudenţa C.E.D.O. privind relele tratamente aplicate cetăţenilor unui stat membru de către agenţii autorităţii statului, din perspectiva art. 3 din Convenţie, a fost exprimat raţionamentul conform căruia autorităţilor statului le incumbă sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor pe care le prezintă o persoană care a intrat într-o stare bună de sănătate în custodia autorităţilor statului, instituindu-se prezumţia unui raport de cauzalitate între aceste leziuni şi pretinsele rele tratamente din partea agenţilor statului.

Drept urmare, s-a considerat că se poate afirma că există un raport de cauzalitate între leziunile suferite de partea vătămată şi actele de violenţă exercitate de inculpat din perspectiva acestei prezumţii instituite de jurisprudenţa instanţei europene în materia cauzelor privind încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezumţie consacrată în mai multe cauze, dintre care cauza Bursuc c. României şi cauza Pantea c. României.

Pe de altă parte, s-a reţinut contextul în care s-au comis faptele, fiind greu de presupus că, în situaţii de acest fel, ar exista posibilitatea identificării unor martori oculari ai agresiunii propriu zise, jurisprudenţa instanţei europene în această materie acceptând că se poate reţine vinovăţia unei persoane şi din ansamblul circumstanţelor cauzei, dintr-un ansamblu de indicii sau prezumţii suficient de grave, precise şi concordante, condiţie îndeplinită în cazul de faţă.

S-a apreciat aşadar că, dincolo de prezumţia la care s-a făcut referire mai sus, din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe tot parcursul procesului penal, rezultă -dincolo de orice dubiu rezonabil - vinovăţia inculpatului L.A. în săvârşirea infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, starea de fapt reţinută şi descrisă mai sus fiind circumscrisă conţinutului constitutiv al infracţiunilor de cercetare abuzivă şi vătămare corporală, inculpatul urmând a răspunde penal pentru acestea.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 C. pen. şi anume: gradul de pericol social concret al faptelor comise, deosebit de ridicat din perspectiva, în principal, a consecinţelor acestor fapte asupra victimei, dar şi a percepţiei generale negative, la nivelul societăţii civile, cu privire la modalitatea în care organele statului îşi exercită atribuţiile, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege şi desigur, persoana infractorului care, deşi se află la prima confruntare cu legea penală, nu a fost sincer pe parcursul procesului penal. Instanţa a apreciat că nu s-a impus reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului în condiţiile în care acesta nu şi-a asumat responsabilitatea comiterii acestor fapte iar în virtutea funcţiei deţinute, trebuia să adopte un comportament adecvat în relaţiile de serviciu cu persoanele cercetate penal, fără a-şi exercita în mod abuziv atribuţiile în detrimentul acestora.

În opinia instanţei de fond, prejudicial moral cauzat părţii vătămate G.C.Ş., care a fost agresată fizic într-o unitate de poliţie, suferind leziuni care au impus spitalizarea sa şi o recuperare dificilă, se impune a fi reparat prin acordarea unei compensaţii băneşti, însă s-a apreciat că suma pretinsă este exagerată.

Pe de altă parte, referitor la calitatea de parte responsabilă civilmente a Ministerului Administraţiei şi internelor - I.P.J. Cluj, s-a reţinut de instanţa de fond că, în conformitate cu prevederile C. civ. „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate" şi „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său sau al altuia". O atare răspundere civilă este subordonată, aşadar, îndeplinirii anumitor condiţii: pe de o parte trebuie să fie îndeplinite toate cerinţele răspunderii civile delictuale referitoare la existenţa unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului şi prejudiciu şi culpa sau greşeala prepusului, iar pe de altă parte, trebuie să fie întrunite alte două cerinţe speciale care privesc existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în cadrul atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate de către comitent. S-a arătat că, în ultima perioadă, în jurisprudenţa naţională, dispoziţiile referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului au fost interpretate tot mai extensiv, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a situaţiilor în care se poate angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, pentru a se asigura victimelor posibilitatea cât mai promptă de recuperare a prejudiciului, sens în care s-a avansat opinia conform căreia răspunderea comitentului s-ar angaja, în afara situaţiei în care acesta a acţionat în limitele normale ale funcţiei încredinţate şi în interesul comitentului, şi pentru prejudiciul cauzat de prepus cu depăşirea funcţiei sau chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârşită în interesul comitentului. Or, în cazul de faţă este evident faptul că inculpatul a acţionat cu depăşirea limitelor atribuţiilor încredinţate, însă s-a considerat că se poate reţine o culpă în supravegherea care ar fi trebuit să fie exercitată asupra acestuia cu privire la modalitatea concretă de îndeplinire a acestora. Pe cale de consecinţă, s-a constatat că, în prezenta cauză, are calitatea de parte responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - I.P.J. Cluj.

III. Împotriva sentinţei au declarat apel partea vătămată-parte civilă G.C.Ş. şt inculpatul L.A.

Apelanta parte vătămată-parte civilă a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, a precizat că art. 81 C. pen. „induce" o sancţiune de 2 ani închisoare ca maxim pentru a se putea aplica suspendarea, or instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 1 an cu suspendare condiţionată, pedeapsă ce este în afara legii deoarece în caz de concurs de infracţiuni pedeapsa trebuie obligatoriu să treacă peste maximul prevăzut de 2 ani. Sub aspectul laturii civile a menţionat că a solicitat 100.000 RON despăgubiri morale rezultate din fracturarea maxilarului, cu 35 de zile de îngrijiri medicale, precum şi pentru arestare nelegală, pe când instanţa de fond a acordat numai 7.500 RON, revenind pe zi de vindecare numai suma de 214 RON, fără a se ţine seama de arestarea nelegală, astfel încât se impune acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat.

Apelantul-inculpat a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică deoarece probaţiunea administrată ridică dubii cu privire la vinovăţia sa, s-a detaliat că partea vătămată a părăsit Postul de poliţie A. la ora 14 : 00, după plecarea inculpatului, fără să prezinte urme de agresiune, urme pe care le prezenta doar la ora 14:45, când s-a întâlnit cu soţia sa, astfel încât leziunile au fost produse după ce a ieşit din postul de poliţie. Referitor la cea de-a doua infracţiune, a precizat că în data de 20 februarie 2011, însoţit de un coleg poliţist, la ora 10:30, s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate pe care intenţionau să o audieze cu privire la o infracţiune de furt calificat comisă în 17 februarie 2011, partea vătămată a fost de acord să se deplaseze la Postul de Poliţie A., unde a ajuns la 10:45; s-a procedat la audierea acesteia în cel de-al treilea birou, iar la ora 14:00 inculpatul a trebuit să plece, şi finalizarea ultimelor trei rânduri din declaraţie a avut loc în prezenţa colegului său M., după care partea vătămată a plecat din sediul postului de poliţie. Inculpatul a invocat declaraţiile de martor ale persoanelor care montau un geam în unul dintre birouri, ale agenţilor de poliţie prezenţi la post în intervalul menţionat, şi a mai analizat contradicţiile dintre declaraţiile soţiei părţii vătămate - martora G.I.A. şi ale persoanelor cărora partea vătămată Ie-a povestit ce s-a întâmplat; în concluzie, a precizat că aceasta a fost văzută înainte de plecare din postul de poliţie de cel puţin şapte persoane, care nu au auzit nimic suspect şi nu au observat urme de agresiune asupra acesteia.

Prin decizia penală nr. 155/A din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul L.A. împotriva sentinţei penale nr. 166 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj pe care a desfiinţat-o în întregime şi, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul L.A., pentru infracţiunile de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. şi vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.

A respins ca nefondate acţiunile civile exercitate de partea civilă G.C.Ş. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Cluj.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei la judecata în fond au rămas în sarcina statului.

A respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă G.C.Ş., domiciliat în loc A. str. S. nr. 59 jud. Cluj. A obligat partea civilă G.C.Ş. la plata cheltuielilor judiciare în apel în sumă de 200 RON, celelalte cheltuieli judiciare rămânând în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Pentru a stabili intervalul de timp în care partea vătămată a fost în sediul poliţiei, prima instanţă a analizat toate declaraţiile persoanelor ce aveau cunoştinţă de acest aspect şi, plecând de la declaraţia părţii vătămate că a stat în localul poliţiei între orele 08:00 -15:00, a înlăturat declaraţia sa şi a colegilor săi C.A.G. şi M.M. - potrivit cărora partea a ajuns în sediu între 10:30 - 11:00 şi l-ar fi părăsit la ora 13:30 - 14:00; de asemenea, instanţa de fond a considerat relevantă declaraţia soţiei părţii civile - martora G.I.A. - care a susţinut că agenţii de poliţie s-au prezentat la domiciliul familiei G. între 07:30 - 08:00, iar soţul ei a ieşit din postul de poliţie la ora 14:45, şi a reţinut declaraţia şefului de post - martorul P.C.P. - care a declarat că partea vătămată s-a prezentat la sediu „la prima oră", a fost preluată pentru audieri de către inculpat, iar la ora 14:00 partea vătămată nu se mai afla acolo. Pe baza acestei analize, prima instanţă a reţinut că partea vătămată, cel mai probabil, a ajuns la sediul poliţiei în jurul orei 08:30 şi l-a părăsit după orele 14:00, chiar 14:30, având în vedere cele declarate de inculpat că a părăsit localul poliţiei după orele 14:00, iar partea vătămată a rămas să-şi finalizeze declaraţia în prezenţa martorului M.M.

Însă, în opinia curţii de apel stabilirea exactă a perioadei de timp ar trebui să vizeze intervalul în care partea vătămată a fost audiată de către inculpat deoarece infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, alături de cea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., constă în întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetată penal şi de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, având în vedere că partea vătămată a susţinut că a fost lovită pentru a recunoaşte furtul calificat reclamat de numitul H.V. în plus, curtea de apel a constatat că plângerea penală din 13 iunie 2009 a fost formulată împotriva agenţilor din cadrul Postului de poliţie A., împotriva poliţiştilor L., M., P. şi C., care l-au insultat şi l-au lovit cu pumnii, palmele şi picioarele, precum şi cu o riglă peste picior, după care a scris o declaraţie cu ce a făcut toată săptămâna şi a semnat; partea vătămată a reluat conţinutul plângerii în declaraţia din 14 aprilie 2009 precizând că agentul C. nu l-a bătut, ci doar l-a înjurat, iar agentul P. l-a lovit cu o bucată de scândură peste picioare, nu cu o riglă (reţinându-se, în sinteză, că faţă de toţi colegii inculpatului s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată).

Curtea de Apel a constatat că între data primei audieri la poliţie a persoanei ce reclama furtul - numitul H.V. - şi data presupusei agresări fizice - 20 februarie 2009 -a formulării plângerii penale prin avocat - 13 iunie 2009 - şi a scoaterii de sub urmărire penală a subcomisarului de poliţiei, care era şef poliţie comunală la Biroul de Poliţie Comunală A., inculpatul L.A. - agent de poliţie din structura poliţiei judiciare, care avea de efectuat lucrarea penală având ca obiect identificarea autorului furtului calificat - a efectuat cercetare penală începând cu audierea părţii vătămate G.C.Ş. şi în data de 20 februarie 2009, l-a audiat pe numitul R.F. 6 mai 2009, iar în 30 septembrie 2009 a efectuat recunoaşterea după fotografie, a unuia dintre făptuitori de către martorul B.I. - ce fusese audiat iniţial chiar cu o zi înainte de chemarea la post a părţii vătămate, martor care a indicat-o ca fiind unul dintre autorii furtului panourilor metalice. S-a mai constatat că partea vătămată, în anul 2010, avea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, Dosar nr. 267/P/2009 şi nr. 5854/P/2007 - mai multe dosare pentru comiterea a cinci acte materiale de furt calificat comise pe raza localităţii Câmpeneşti, dosare aflate în lucru la Poliţia Comunală A.; în aceste dosare au fost audiate persoane apropiate părţii vătămate - R.A., L.S. - fratele soţiei părţii vătămate - martora G.I.A.

Curtea de Apel a menţionat că în acest context trebuie examinate declaraţiile părţii vătămate, date în cursul anului 2010, în care a precizat că inculpatul i-a tras 2 palme peste faţă, în birou, după care l-a tras în baia de lângă biroul respectiv, iar agentul M.M. l-a prins de gât şi l-a ridicat în sus pe perete, apoi a rămas singur cu inculpatul, care l-a lovit, printre altele dându-i vreo trei picioare peste maxilar, după care i s-au înmuiat genunchii şi a picat jos, apoi l-a luat din baie l-a dus la chiuvetă şi a strigat la el să se spele, după care partea vătămată s-a dus la masa din birou şi a terminat de scris declaraţia în faţa agentului M.M. deoarece inculpatul a plecat; s-a reţinut că, în ciuda acuzaţiilor aduse celorlalţi agenţi de poliţie, partea vătămată constant a solicitat tragerea la răspundere penală doar a inculpatului şi, eventual, a colegului acestuia, agentul C.A.G., care l-a înjurat, aceasta evident - în opinia instanţei de apel - întrucât la inculpatul L.A. se afla în lucru dosarul în care era suspectat de comiterea furtului calificat.

În ceea ce priveşte ce s-a întâmplat după părăsirea postului de poliţie, menţionează Curtea de Apel că partea vătămată a precizat că, la ieşire, nu a observat nicio persoană civilă, apoi că a stat cu soţia sa în faţa postului de poliţie, însă nici atunci nu ştie dacă i-a văzut vreo persoană care îi cunoştea, după care au mers pe jos la domiciliul soacrei sale - în prezent decedată - nici pe drum nu reiese că s-ar fi întâlnit cu cineva, după care a dormit, iar apoi a fost dus la spital, în aceeaşi zi. Pe de altă parte, soţia acestuia a declarat că soţul ei a ieşit din Postul de Poliţie A. pe la ora 14:45, umflat la faţă, foarte murdar pe pantaloni de noroi şi praf şi i-a spus că a fost bătut de toţi poliţiştii de pe schimb; a menţionat că atunci a sunat la Serviciul de Urgenţe 112 pentru a cere o salvare, dar a fost refuzată.

În opinia instanţei de apel, declaraţia acesteia este contrazisă de martorul O.C., care a ajuns la postul de poliţie între 12:00 - 13:00 şi a stat până după ce partea vătămată a ieşit din post; prezenţa acestuia este atestată prin declaraţia dată, în care a precizat că la ora 12:00 a avut, în Apahtda, o avarie la autoturism, precum şi prin copia de pe registru cu numerele de înregistrare întocmit în aceeaşi dată, 20 februarie 2009, cu mult înainte de formularea plângerii penale; martorul a precizat că, în primul birou după holul postului de poliţie erau agenţii de poliţie C., L. şi M., iar partea vătămată scria o declaraţie la masa inculpatului, acest martor nu confirmă că partea vătămată ar fi fost dusă într-o baie, apoi la chiuvetă, după care să-şi continue declaraţia; în acelaşi timp agentul de poliţie C. i-a întocmit dovada de circulaţie, iar martorul a stat pe o băncuţă în faţa biroului acestuia; a menţionat că la plecare partea vătămată cert nu avea urme de lovituri, vânătăi sau zgârieturi ori urme de sânge, iar în faţa postului de poliţie nu îl aştepta soţia, dimpotrivă, l-a văzut pe geam că a luat-o la stânga pe drumul principal al comunei (declaraţia martorului a fost citită de către instanţa de judecată potrivit art. 327 alin. (3) C. proc. pen. în prezenţa părţilor).

De asemenea, martorul P.M.D., ce fusese chemat în vedrea audierii de agentul de poliţie M.M. a precizat că a ajuns la postul de poliţie la 12:30 şi a trecut prin biroul unde se afla partea vătămată, care a plecat înaintea lui fără a observa ceva suspect la acesta; a precizat că auzea cum inculpatul discuta cu partea vătămată.

Pe lângă cei doi martori, ce nu sunt agenţi de poliţie, care s-au aflat în interiorul postului de poliţie, simultan cu partea vătămată, trebuie reţinute - menţionează curtea de apel - declaraţiile martorilor S.R. şi J.P., care montau un geam la o uşă termopan la un birou din spate al postului de poliţie; aceştia au ajuns la orele 11:00 - 11:30, au stat aproximativ o oră, iar la plecare au trecut prin biroul în care era audiată partea vătămată, fără să observe urme de lovituri. Primul martor, S.R., a precizat că uşa biroului în care se afla partea vătămată era întredeschisă, fiind defectă, acesta confirmă prezenţa martorului O.C. în sediul Poliţiei.

Din toate declaraţiile, a apreciat instanţa de apel că se poate deduce că partea vătămată susţine că a fost lovită de mai mulţi agenţi de poliţie tocmai înainte de plecarea de la postul de poliţie a inculpatului L.A., însă martorii ce nu sunt implicaţi în altă calitate în prezenta cauză afirmă că partea vătămată nu a prezentat urme de lovire, inclusiv doi agenţi despre care partea vătămată menţiona că l-au lovit sau l-au înjurat, agent M.M. şi agent C.A.G., în acea parte a zilei efectuau lucrări de faţă cu alte persoane.

În consecinţă, instanţa de apel a menţionat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut probele indirecte, dar care emană de la persoane cărora partea vătămată Ie-a povestit că a fost bătut în sediul poliţiei, în detrimentul probelor directe, constatând în declaraţiile persoanelor civile ce au perceput cu propriile simţuri ce s-a întâmplat în interiorul localului poliţiei. Sub acest aspect, nici derularea ulterioară a evenimentelor nu prezintă relevanţă deoarece ambele fapte pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt pretins săvârşite în postul de poliţie; de asemenea, nu se constată leziunile suferite de către partea vătămată, acestea fiind relevante doar în măsura în care se corelează cu agresiunile la care susţine că a fost supus, însă s-a arătat anterior că unele agresiuni nu sunt atestate cu acte medicale, iar altele sunt greu de imaginat cum s-au produs sau cum de au produs alte leziuni, în special cele mai grave constând în fracturarea piramidei nazale; partea vătămată a declarat, cum s-a menţionat anterior, că a fost lovit de vreo trei ori cu picioarele în faţă de către inculpat, după care i s-au înmuiat genunchii şi a picat jos (ceea ce presupune aplicarea a trei lovituri cu piciorul din poziţie verticală a inculpatului direct în figura părţii vătămate, care a precizat că era şi ţinută de gât şi ridicată în sus pe perete de către agentul M.).

Aşadar, în opinia instanţei de apel este greşit raţionamentul primei instanţe care a stabilit în termeni de probabilitate intervalul orar al prezenţei părţii vătămate în sediul poliţiei, apoi a apreciat că cel mai probabil agresiunea s-a petrecut în absenţa oricăror persoane străine şi a dedus că existenţa raportului de cauzalitate dintre actele de violenţă ale inculpatului şi leziunile corporale suferite de partea vătămată este dincolo de orice îndoială, justificând că în jurisprudenţa C.E.D.O. autorităţilor statului le incumbă sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor persoanelor aflate în custodia statului, instituindu-se prezumţia unui raport de cauzalitate între leziuni şi rele tratamente aplicate.

În speţă, Curtea de Apel a apreciat că respectiva prezumţie a fost răsturnată prin declaraţiile martorilor ce nu fac parte din autoritatea poliţienească, precum şi din existenţa intervalului de 40 de minute dintre plecarea părţii vătămate din sediul poliţiei şi apelarea numărului de urgenţă 112, constituind explicaţii plauzibile cu privire la o altă cauză a producerii leziunilor.

IV. Împotriva deciziei au deciarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi partea vătămată-parte civilă G.C.Ş.

În motivarea scrisa a recursului Ministerului Public se arata următoarele: în opinia acuzării, prezenta speţă trebuie analizată raportând faptele imputate inculpatului la prohibiţia absolută instituită prin art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nicio persoană neputând să fie supusă, în nicio circumstanţă, torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. De asemenea, o corectă analiză a prezentei speţe presupune cu necesitate aplicarea principiilor jurisprudentiale ale C.E.D.O., atât în ceea ce priveşte aprecierea probelor, cât şi în privinţa concludentei acestora, pentru fundamentarea unei soluţii de condamnare în condiţiile în care infracţiunea de cercetare abuzivă are ca latură obiectivă acţiuni care se circumscriu noţiunii de tratament inuman ori degradant.

S-a arătat că jurisprudenţa C.E.D.O. a instituit, pentru atare situaţii, prezumţia potrivit căreia, îndată ce o persoană care a intrat în stare de sănătate bună în custodia autorităţilor statale, iar aceasta probează existenţa unor leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea şi pretinsele rele tratamente din partea agenţilor statului, autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor. Desigur, susţinerile având ca obiect violenţele la care a fost supusă partea vătămată trebuie dovedite de către aceasta, însă ţinând seama de situaţia specială a victimei şi, în special, de dificultatea obiectivă a acesteia de a proba săvârşirea actelor cu mijloace de probă adecvate. Tocmai de aceea, C.E.D.O. a statuat că o astfel de probă, aptă să elimine orice îndoială rezonabilă, poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau prezumţii suficient de grave, precise şi concordante, neputând fi considerată îndoială rezonabilă aceea bazată pe o posibilitate pur teoretică. Or, în opinia acuzării instanţa de apel tocmai astfel procedează, arătând că de vreme ce există un interval de timp între momentul părăsirii sediului autorităţilor şi până la prezentarea în faţa personalului medical, există posibilitatea ca leziunile să fi fost produse în alte circumstanţe decât cele reclamate de către partea vătămată. Acest raţionament al instanţei de apel este însă criticabil întrucât vine în contradicţie cu principiile şi prezumţiile mai sus enunţate şi este de natură a opune incidenţa dubiului, care va fi întotdeauna profitabil inculpatului, în detrimentul victimei relelor tratamente.

Se arată în continuare că deşi inculpatul L.A. nu a recunoscut, în niciun moment, că în circumstanţele audierii părţii vătămate în sediul postului de poliţie ar fi aplicat lovituri acesteia sau ar fi exercitat orice alt fel de acte de agresiune, cu scopul obţinerii unei declaraţii de recunoaştere a unei presupuse infracţiuni de furt, totuşi, atestă un fapt esenţial, şi anume că la momentul prezentării părţii vătămate în faţa organelor de cercetare penală aceasta nu prezenta nicio leziune şi nu a reclamat nicio problemă de sănătate. Această împrejurare de fapt este confirmată prin toate probele testimoniale administrate, indiferent dacă acestea provin de la reprezentanţi ai autorităţii - colegii inculpatului sau de la membrii familiei părţii vătămate, astfel că nu există dubii cu privire la faptul că partea vătămată se află în stare de bună sănătate la momentul începerii audierilor. În continuare, în mod cert, atestat prin certificatul medico-legal aflat la dosarul cauzei, la data de 20 februarie 2009, după ce a plecat din sediul postului de poliţie, partea vătămată a prezentat leziuni corporale constând în traumatism maxilo-facial prin agresiune, respectiv fractură subcondiliană înaltă stângă fără deplasare; contuzie fort regiunea temporo-maseterină stângă; s-a mai constatat la examenul obiectiv medico-legal că partea vătămată prezenta la data examinării (26 februarie 2009) echimoze situate în zona pectoral dreapta şi la baza piramidei nazale, concluzionându-se că necesită pentru vindecare un număr de 30-35 de zile de îngrijiri medicale.

Aşadar, în opinia acuzării au fost dovedite incontestabil două dintre elementele esenţiale: starea de sănătate a părţii vătămate la intrarea în custodia autorităţilor şi existenţa leziunilor ulterioare, despre care victima susţine că i-au fost produse de către agentul de poliţie care a procedat la ascultarea sa. Aceste fapte permit aplicarea prezumţiei că între leziuni şi conduita inculpatului există raport de cauzalitate, astfel că obligaţia de a furniza explicaţii plauzibile cu privire la modul de producere a acestora revine autorităţii care a avut victima în custodie. Deşi Curtea de Apel admite incidenţa prezumţiei, se arată în considerentele deciziei că ar fi fost răsturnată prin administrarea de probe testimoniale care provin de la persoane ce nu fac parte dintre lucrătorii de poliţie, martorii P.M.D., S.R., J.P. sau O.C. declarând că nu au văzut şi nici nu au perceput în alt mod exercitarea violenţelor asupra părţii vătămate, deşi s-au aflat în sediul postului de poliţie în intervalul de timp în care se desfăşura audierea sa. Astfel, instanţa de apel reţine că este prezent un serios şi întemeiat dubiu cu privire la susţinerile părţii vătămate; coroborat cu faptul trecerii unui interval de timp stabilit de instanţă la circa 40 de minute, se concluzionează că prezumţia nu mai este operantă, fiind prezentate explicaţii plauzibile cu privire la producerea leziunilor, respectiv fie autoagresiunea, fie cauzarea acestora ulterior părăsirii localului poliţiei. În opinia acuzării însă, se poate observa cu uşurinţă că nu a fost furnizată nicio explicaţie plauzibilă a producerii leziunilor, instanţa de apel rezumându-se în a presupune, faţă de neconcludenţa probelor privind agresiunea exercitată de către inculpat, că leziunile au fost produse ulterior, în circumstanţe necunoscute. Se impune deci a fi privită cu rezerve o atare concluzie, câtă vreme niciun element probator nu atestă că, ulterior audierii sale de către inculpat, partea vătămată ar fi fost implicată în vreun eveniment în cursul căruia să-i fie provocate leziunile descrise în certificatul medico-legal. Dimpotrivă, probele testimoniale dovedesc că partea vătămată s-a aflat alături de diferiţi membri ai familiei sale, toţi confirmând că în intervalul de timp relevant nu a avut loc niciun alt incident, partea vătămată prezentând leziuni în zona feţei tumefiere) şi acuzând dureri semnificative la nivelul maxilarului.

Rezultă, de asemenea, că la orele 14:42, martora G.I.A., soţia părţii vătămate, a apelat Serviciul de Urgenţe 112, deplasarea salvării fiind refuzată şi persoanele îndrumate să se prezinte pentru tratament în municipiul Cluj-Napoca. Acest fapt este atestat prin adresa Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (aflată la dos. Fond). Din fişa de primire a urgenţelor din cadrul UPU Cluj, rezultă că partea vătămată a fost examinată la ora 16:55, fiind consemnată şi susţinerea acesteia cu privire la producerea leziunilor urmare a agresiunilor exercitate la Poliţia A., în urmă cu aproximativ două ore.

În acelaşi timp, din declaraţia martorei P.T.E., inspector serviciu de asistenţă socială în cadrul Primăriei A., rezultă că reperele orare furnizate de către soţia părţii vătămate privind momentul părăsirii sediului poliţiei (după orele 14, înspre ora 14:45) sunt corecte, martora precizând chiar că, spre sfârşitul programului său de muncă, a fost sunată de către G.I.A., care i-a spus că soţul său a fost bătut în postul de poliţie, martora îndrumându-i să se prezinte la medicul legist pentru constatarea leziunilor. Acuzarea susţine, de asemenea, că este relevant şi aspectul prezentat de martoră cu privire la faptul că în cursul zilei de 20 februarie 2009, în mod repetat, a sunat la poliţia A. pentru a solicita date referitoare la situaţia părţii vătămate G.C.Ş. însă demersul nu a avut succes pentru că nu a răspuns nicio persoană; la fel, deplasându-se personal la sediul poliţiei, aflat în imediata apropiere a locului său de muncă, martora a constatat că uşa de acces era închisă. Deşi relevantă, această declaraţie nu a fost analizată în niciun mod de către instanţa de apel, aceasta rezumându-se în a prezenta doar probele care au aptitudinea de a disculpa acuzatul întrucât induc ideea dubiului cu privire la susţinerile părţii vătămate ori a familiei acesteia.

Acuzarea a apreciat ca pertinent şi util demersul instanţei de fond de a stabili intervalul de timp în care partea vătămată G.C.Ş. s-a aflat în custodia inculpatului L.A., precum şi îndreptăţită concluzia că partea vătămată s-a aflat în sediul poliţiei o perioadă îndelungată de timp, absolut nejustificată, actele de agresiune fiind exercitate, cel mai probabil în jurul orelor 13. Acuzarea a apreciat, la fel ca şi instanţa de fond, că declaraţiile martorilor P.M.D., J.P. şi S.R. nu prezintă relevanţă probatorie în cauză, nefiind apte să răstoarne prezumţia şi nici de a combate susţinerile părţii vătămate, aceasta întrucât, în mod obiectiv, martorii pot atesta cel mult faptul că în prezenţa lor inculpatul L.A. nu a exercitat acte de agresiune asupra părţii vătămate, fapt nerelevant câtă vreme victima susţine că i-au fost aplicate lovituri cu palma peste faţă în biroul în care se desfăşura audierea, nefiind nicio persoană prezentă şi, ulterior, în baie, de acesta dată fiind prezent martorul M.M.F., colegul de serviciu al inculpatului. Martorii susţin că datorită topografiei sediului poliţiei ar fi putut observa sau cel puţin auzi momentul agresării părţii vătămate şi că, deşi au avut posibilitatea de a o observa trecând prin biroul unde avea loc audierea, aceasta nu prezenta leziuni. Acuzarea a apreciat caracterul nesincer al declaraţiilor martorilor, că aceştia s-au aflat în sediul poliţiei fie pentru audieri (martorul P.M.D.), fie pentru executarea unor lucrări (martorii J.P. şi S.R.), un interval de timp de circa o oră, fiind corectă concluzia primei instanţe cu privire la faptul negativ atestat de aceştia şi nerelevanţa sa probatorie. Mai mult, este puţin probabil ca martorii să fi examinat cu atenţie o persoană aflată la audieri în sediul poliţiei pentru ca aceştia să poată furniza ulterior date pertinente cu privire la starea acesteia sau prezenţa unor leziuni. Aşa fiind, acuzarea a susţinut că probele testimoniale invocate de instanţa de apel pentru a fundamenta concluzia achitării inculpatului nu au aptitudinea de a servi la aflarea adevărului, fiind lipsite de relevanţă.

Pe de altă parte, acuzarea a mai arătat, pornind de la vulnerabilitatea persoanelor aflate în custodia autorităţilor, că jurisprudenţa C.E.D.O. a arătat că statele sunt chemate să ia măsuri pentru a nu lipsi de substanţă dreptul absolut al oricărei persoane de a nu fi supus relelor tratamente (obligaţiile pozitive care incumbă statelor, în special la obligaţia procedurală, de realizare a unei anchete aprofundate şi efective, care să fie aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile). O astfel de anchetă a fost realizată în prezenta cauză, probatoriul administrat, coroborat cu aplicarea principiilor şi regulilor de interpretare speciale în această materie, dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că partea vătămată a fost agresată de către inculpatul L.A., agent de poliţie, pe durata audierii sale în sediul postului de poliţie. În opinia acuzării, hotărârea instanţei de apel este fundamental greşită şi are drept consecinţă lipsirea de orice eficienţă în practică a principiilor şi regulilor elaborate în jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie, cu atât mai mult cu cât, în considerentele deciziei atacate, se regăsesc consideraţii privitoare la faptul că declaraţiile şi susţinerile părţii vătămate trebuie privite cu rezervă întrucât aceasta a fost cercetată de către Poliţia A. pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt, indicându-se mai multe dosare penale aflate pe rolul organelor de urmărire penală, astfel explicându-se demersul părţii vătămate şi scopul ilegitim urmărit de aceasta.

Recurenta parte vătâmată-parte civila G.C.Ş. a declarat recurs criticând toate hotărârile cu privire la neacordarea despăgubirilor civile în cuantumul solicitat (motive scrise de recurs; memoriul anexat recursului).

Intimatul-inculpat L.A. a depus la dosar atât un memoriu, cât şi concluzii scrise, pentru combaterea motivelor de recurs ale Ministerului Public, susţinând - în sinteză - următoarele:

- partea vătămată nu a fost supusă niciunui fel de presiune, psihica sau fizica, din partea sa sau a vreunei alte persoane, în intervalul orar în care s-a aflat in sediul Politiei A.;

- instanţa de fond a dat greşit eficienta maximă declaraţiilor soţiei părţii vătămate, martora G.I.A., înlăturând, în mod cu totul nejustificat, declaraţiile colegilor lui, martorii C.A.G. şi M.M. (potrivit cărora partea vătămata ar fi ajuns la sediul Politiei la ora 10:30 - 11:00 şi l-ar fi părăsit la ora 13:30 - 14:00) şi a reţinut declaraţia martorului P.C.P., şeful Postului de poliţie, conform căreia „partea vătămată s-a prezentat la audieri la prima ora, iar la ora 14:00 nu se mai afla acolo";

- plângerea penală şi declaraţiile părţii vătămate trebuie examinate din perspectiva existentei pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca a doua dosare penale - 267/P/2009 şi 5854/P/2007 - pentru comiterea a cinci acte materiale de furt calificat comise pe raza localităţii Câmpeneşti, dosare aflate în lucru la Politia comunală A.; mai multe persoane au indicat-o pe partea vătămata G.C.Ş. ca fiind autorul furtului reclamat de numitul H.V.;

- greşit acuzarea susţine că fapta a fost dovedită, în mod incontestabil, de două elemente esenţiale:

1. starea de sănătate a părţii vătămate la intrarea in custodia autorităţilor;

2. existenta leziunilor ulterioare, despre care partea vătămata susţine ca inculpatul i le-ar fi produs;

3. greşit se apreciază ca aceste două elemente sunt suficiente şi permit aplicarea prezumţiei că între leziuni şi conduita inculpatului exista raport de cauzalitate;

- din momentul plecării părţii vătămate din sediul politiei, respectiv orele 14:00, şi până la momentul apelării Serviciului de urgenta 112, a trecut un interval de timp de 45 minute, existând posibilitatea producerii leziunilor de către o alta persoană;

- prezumţia de vinovăţie stabilită de jurisprudenţa C.E.D.O. a fost răsturnată prin administrarea de probe testimoniale provenind de la persoane care nu ar justifica un interes în cauza (martorii O.C., M.M., C.A.G., S.R., J.P., P.M.D. şi G.C.Ş.), pe când toate declaraţiile defavorabile lui provin de la martorii care fac parte din familia părţii vătămate, putându-se prezuma o doză de subiectivism (martorii G.I.A., D.C.I., G.I., D.V.);

- în opinia apărării, partea vătămata s-a aflat in sediul postului de politie A. intre orele 10:45 - 14.00; este imposibil de crezut că partea vătămata, supusă la agresiunile pe care le afirmă în declaraţia sa (lovituri cu pumnii şi cu picioarele în zona capului şi a abdomenului), lovituri care - in mod normal - ar fi fost într-adevăr apte să provoace leziunile consemnate în actele medicale, ar fi suportat cu stoicism toate acestea fără a scoate cel mai mic sunet;

- prezenta părţii vătămate timp de trei ore în sediul postului de politie a fost justificată faţă de scopul cu care a fost adus, respectiv audierea sa, şi nu a fost în niciun moment o reţinere abuzivă, iar o durata de trei ore nu poate fi considerata exagerata pentru luarea unei declaraţii cu privire la o fapta penală;

- se apreciază de apărare că există un dubiu, care trebuie interpretat în favoarea inculpatului, dubiu ce rezidă din probele administrate, toate probele care reflecta vinovăţia inculpatului fiind probe indirecte şi subiective (declaraţii ale membrilor familiei părţii vătămate care au perceput starea de fapt postum presupusei fapte, din ceea ce Ie-a fost povestit de către partea vătămata). Or, toţi ceilalţi martori, care au perceput în mod direct prezenta părţii vătămate în sediul postului de politie A., nu confirma în niciun moment presupusa agresiune, cu toate că au fost în mod continuu în interiorul postului de politie şi aveau posibilitatea să perceapă, fără vreo dificultate, o atare stare de fapt.

Prealabil examinării pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată următoarele:

- la primul termen de judecată în recurs, la cererea intimatului-inculpat judecarea cauzei a fost amânată pentru angajarea unui avocat ales, ulterior recurentul fiind prezent la termenele de judecată, asistat de avocatul său ales;

- la al doilea termen de judecată, în raport cu dispoziţiile legii naţionale, dar şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la soluţiile de achitare, Înalta Curte a pus în discuţie, pe de o parte, ascultarea inculpatului pe situaţia de fapt, astfel încât acesta să aibă posibilitatea expunerii versiunii sale legată de faptele/acuzaţiile pentru care a fost trimis în judecată, iar pe de altă parte, posibilitatea readministrarii unor probe anterioare sau posibilitatea administrării unor probe noi pe situaţia de fapt. Totodată, instanţa de recurs i-a făcut cunoscut intimatului-inculpat că se soluţionează un recurs al acuzării în defavoarea sa şi că, potrivit legii, acesta poate fi admis şi poate fi pronunţată o soluţie contrară, de condamnare; intimatul inculpat, asistat de avocatul său ales, a menţionat că invocă „dreptul la tăcere" în faţa instanţei de recurs, precizând însă că menţine declaraţiile anterioare, şi a susţinut că nu doreşte să fie readministrate probele anterioare, dar nici nu doreşte să propună probe noi în apărare.

- în aceste condiţii - practic, a necontestării în recurs de către inculpat a probatoriului administrat în cursul procesului, a însuşirii probelor administrate - luând şi concluziile procurorului, Înalta Curte a apreciat totuşi necesară reaudierea unor persoane (martori) şi a părţii vătămate (încheierea din 12 martie 2013), persoane care au fost ascultate la termenele ulterioare, cu excepţia martorei P.T.E., care nu a putut fi adusă în faţa instanţei din motive obiective (martora fiind plecată pentru o lungă perioadă în Regatul Unit, la un domiciliu necunoscut), situaţie în care s-a dat citire declaraţiei sale, cu acordul apărării şi acuzării.

Înalta Curte va admite recursurile declarate de Ministerul Public şi de partea vătămatâ-parte civilă pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul.

Decizia instanţei de apel este, în sensul prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., consecinţa unei grave erori de fapt care a avut drept consecinţă, contrar sentinţei instanţei de fond, o soluţie greşită de achitare a inculpatului L.A. pentru faptele/infracţiunile ce au constituit obiectul trimiterii sale în judecată.

Instanţa de apel - adoptând o soluţie contrară celei de la fond - a soluţionat cauza fără a readministra niciuna dintre probele administrate la instanţa de fond şi fără a administra probe noi în apel, eventual dispunând acest lucru chiar din oficiu, decizia de achitare a inculpatului fiind astfel dispusă numai prin procedura reevaluării probatoriului administrat de instanţa de fond. Se mai constată că, în faţa instanţei de apel, inculpatul L.A. şi a exercitat „dreptul la tăcere", nu a propus probe noi pe situaţia de fapt şi nici nu a solicitat readministrarea celor anterioare (încheierea de dezbateri din 12 septembrie 2012).

Înalta Curte apreciază, prealabil, ca necesară menţionarea cadrului normativ în care organele de poliţie îşi desfăşoară activitatea, în general, iar activitatea de cercetare penală, în special: Codul de conduită al O.N.U. pentru responsabilii privind aplicarea legii (1979); Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante; Principiile de bază ale O.N.U. cu privire la utilizarea forţei şi a armelor de foc de către responsabilii privind aplicarea legii (1990); Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950); Convenţia europeană pentru prevenirea torturii (1987); Declaraţia de Poliţie (1979); Legea nr. 218/2012 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române; Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului; H.G. nr. 991/2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului; art. 250 şi art. 266 C. pen.; art. 68 C. proc. pen.

În sfârşit, pentru justa soluţionare a prezentei cauze penale urmează a fi examinată ampla jurisprudenţă a C.E.D.O., pe de o parte, în materia plasării persoanei sub autoritatea sa, în custodia organelor statului, organele de poliţie intrând în această categorie, iar pe de altă parte, cu privire la folosirea în justiţie a unor prezumţii de fapt sau de drept. În acest sens, C.E.D.O. a menţionat că stabilirea de către persoana care pretinde că a fost victima unor rele tratamente din partea agenţilor statului a realităţii şi naturii acestor tratamente se poate dovedi dificilă, în special în condiţiile în care această persoană se află în detenţie/stare de arest ori într-o altă formă de custodie. C.E.D.O. a indicat, în jurisprudenţă sa, că persoana care se pretinde victimă trebuie să îşi susţină afirmaţiile cu elemente de probă pertinente (de exemplu, certificate medicale sau medico-legale). Reclamantul este ţinut să facă proba relelor tratamente „dincolo de orice dubiu rezonabil". Curtea Europeană analizează, însă, toate circumstanţele concrete ale cauzei şi poate ajunge la concluzia existenţei unei încălcări a art. 3 şi pe baza unui mănunchi de indicii sau a unor prezumţii de fapt de neînlăturat. În ipoteza în care reclamantul se află sub autoritatea statului, sarcina probei este, însă, răsturnată. Raţionamentul este similar celui aplicat în cazul art. 2 (C.E.D.O., Moldovan şi alţii c. României, hotărârea din 12 iulie 2005). C.E.D.O. a precizat, în multiple ocazii, că atunci când o persoană intră în stare bună de sănătate sub autoritatea statului, trebuie ca statul să ofere o explicaţie plauzibilă cu privire la originea şi natura eventualelor urme de violenţă. C.E.D.O. a mai precizat că se află în sarcina statelor nu doar obligaţia negativă de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor la rele tratamente, ci şi o serie de obligaţii pozitive de a lua măsuri concrete şi eficiente de protejare a integrităţii fizice şi corporale. O astfel de obligaţie pozitivă este aceea de a lua toate măsurile necesare apte să împiedice supunerea unei persoane la rele tratamente, de exemplu prin adoptarea unei legislaţii penale eficiente care să incrimineze atingerile aduse integrităţii fizice sau corporale. Autorităţile statului vor fi ţinute responsabile şi atunci când nu au luat măsuri eficiente pentru a împiedica producerea unui risc de rele tratamente, risc pe care potenţialele victime l-au adus la cunoştinţa autorităţilor (prin formularea unei plângeri penale, de exemplu). Autorităţile statului sunt de asemenea ţinute să desfăşoare o anchetă efectivă adecvată pentru a identifica şi pedepsi pe cei responsabili. C.E.D.O. a afirmat, în repetate rânduri, că atunci când o persoană face o susţinere credibilă că a fost supusă unor tratamente contrare art. 3, autorităţile statului trebuie să desfăşoare o anchetă oficială efectivă, amănunţită şi aptă să ducă la identificarea şi sancţionarea vinovaţilor. Această obligaţie pozitivă este valabilă chiar şi atunci când relele tratamente au fost produse de persoane particulare (C.E.D.O., Z şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 10 mai 2001, C.E.D.O., Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004, Filip c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, Macovei şi alţii c. României, hotărârea din 21 iunie 2007).

Din ampla jurisprudenţâ a C.E.D.O., Înalta Curte mai reţine următoarele reguli şi principii:

În ceea ce priveşte infracţiunile pentru care sarcina probei este parţial inversată, C.E.D.O. a reamintit că „prezumţiile de fapt sau de drept operează în orice sistem de drept". Curtea Europeană pretinde statelor ca, în materie penală, să impună un anumit prag în această privinţă şi să le folosească în limite rezonabile care să ţină cont atât de importanţa mizei dovedirii infracţiunilor grave de către anchetatori, cât şi de garantarea dreptului la apărare al acuzatului. În ceea ce priveşte respectarea dreptului de a nu se autoincrimina, dar şi a dreptului la tăcere, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că „dacă probele aduse împotriva învinuitului impun o explicaţie din partea acestuia, iar acesta nu o dă, se va putea deduce, din raţiuni care ţin de bunul simţ, că aceste explicaţii nu există şi că învinuitul este vinovat".

Se poate constata că C.E.D.O. nu interzice recurgerea în materie penală la prezumţii de fapt sau de drept, însă prevede ca acestea să se încadreze în „limite rezonabile", care să ţină seama de importanţa intereselor implicate şi de necesitatea respectării dreptului la apărare. Din jurisprudenţâ C.E.D.O. reiese că aceste limite sunt, în principiu, considerate respectate în cazul în care se acordă persoanei împotriva căreia funcţionează prezumţia posibilitatea de a furniza proba contrară, chiar şi în cadrul a ceea ce Curtea Europeană defineşte ca fiind „nucleul dur" al dreptului penal (principii enunţate în hotărârile C.E.D.O. din cauzele Pham Hoang împotriva Franţei din 25 septembrie 1992, Salabiaku împotriva Franţei din 7 octombrie 1988, Radio France şi alţii împotriva Franţei din 30 martie 2004, Phillips împotriva Regatului Unit din 12 decembrie 2001, Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit din 23 decembrie 2008).

Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., statele trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă privind originea rănilor sau deceselor care survin atunci când o persoană se află în custodia autorităţilor (Salman împotriva Turciei, nr. 21986/93, hotărârea Marii Camere din 27 iunie 2000, C.E.D.O., secţia I; hotărârea Satik şi alţii c. Turcia, 10 octombrie 2000, 31866/96, cauza Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95).

Curtea Europeană a reamintit că atunci când o persoană este preluată în custodie, poliţiştii au obligaţia de a consemna, de îndată sau în cel mai scurt termen, şi cât de precis posibil, orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de această persoană (mutatis mutandis, cauza Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23531/94). O asemenea măsură este de natură, în primul rând, să permită o anchetă eficientă, şi, în al doilea rând, să elibereze poliţiştii de orice responsabilitate directă în ceea ce priveşte originea rănilor respective.

În această privinţă, Curtea Europeană a reafirmat că, atunci când un agent al statului este acuzat de infracţiuni grave, care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi de diligentă rezonabilă, implicită în acest context (cauza Okkali împotriva Turciei din 17 octombrie 2006 şi cauza Huseyin Simsek împotriva Turciei din 20 mai 2008).

Curtea Europeană a mai subliniat că persoanele aflate în custodia statului se află în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile au obligaţia să le protejeze. Un stat este răspunzător de orice persoană aflată în custodia sa, deoarece aceasta se află exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei. Când evenimentele in cauză, în totalitatea lor sau înţr-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi, orice vătămare survenită în această perioadă dă naştere unor puternice prezumţii de fapt. Revine statului datoria să furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (C.E.D.O., cauza Tomasi împotriva Franţei din 27 august 1992, cauza Ribitsch împotriva Austriei, cauza Berktay împotriva Turciei din 1 martie 2001 şi cauza Rivas împotriva Franţei din 1 aprilie 2004). Este adevărat că susţinerile privind rele tratamente trebuie dovedite prin elemente de probă adecvate (mutatis mutandis, Hotărârea Klaas şi alţii din 6 septembrie 1978), însă pentru stabilirea faptelor, Curtea Europeană se foloseşte de criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate, totuşi, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumţii necombătute, suficient de grave, precise şi concordante (C.E.D.O., cauza Irlande împotriva Regatului Unit, din 18 ianuarie 1978, cauza Aydin împotriva Turciei din 25 septembrie 1997 şi cauza Selmouni împotriva Franţei).

De asemenea, C.E.D.O. a arătat că pe timpul cât o persoană se găseşte în custodia autorităţilor, aceasta se află în imposibilitatea de a obţine şi furniza probe cu privire la ceea ce i se întâmplă, deoarece se găseşte la discreţia acelor autorităţi (C.E.D.O., cauza Lupaşcu împotriva României din 04 noiembrie 2008).

Revenind la prezenta cauză penală, Înalta Curte reţine că inculpatul L.A., agent de poliţie, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de cercetare abuzivă şi vătămare corporală, prevăzute de art. 266 alin. (2) şi art. 181 C. pen.

Potrivit art. 266 alin. (2) C. pen. „întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani".

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, în aplicarea dispoziţiilor art. 266 alin. (2) C. pen., dacă fapta săvârşită a depăşit limitele „violenţei" specifice art. 180 C. pen., leziunile cauzate fiind cele prevăzute de art. 181 C. pen., va exista un concurs de infracţiuni, astfel cum a fost trimis în judecată inculpatul.

În cauză este necontestată împrejurarea că numitul G.C.Ş. a fost chemat la sediul poliţiei comunale în vederea cercetării sale pentru suspiciunea că ar fi fost autorul unei infracţiuni de furt în paguba unei persoane fizice; este de asemenea necontestată împrejurarea că cercetarea suspectului G.C.Ş. a fost efectuată de inculpat, în calitatea sa de agent de poliţie cu atribuţii judiciare în acest sens, printre alte activităţi specifice, prezumtivul autor al furtului fiind audiat, activitate concretizată în obţinerea unor declaraţii cu privire la fapta/infracţiunea sesizată organelor judiciare de către numitul H.V.

Nu se contestă nici împrejurarea că, la intrarea în sediul postului de poliţie, partea vătămată G.C.Ş. nu prezenta urme de agresiune fizică (leziuni, tumefacţii, excoriaţii etc), situaţia aceasta fiind susţinută atât de declaraţiile inculpatului, cât şi de declaraţiile martorilor-poliţişti.

Înalta Curte constată că inculpatul L.A. nu a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de „reţinere nelegală" (art. 266 alin. (1) C. pen.), astfel că nu prezintă relevanţă apărarea acestuia în sensul că numitul G.C.Ş. a fi stat strict timpul necesar efectuării actelor de cercetare şi ascultării/audierii sale.

Aceeaşi lipsă de relevanţă o prezintă şi apărarea legată de durata mai mare sau mai mică în care partea vătămată a fost ţinută în sediul postului de poliţie; nu în ultimul rând, este neconcludentă preocuparea inculpatului, dar şi a instanţei de apel, în stabilirea - pretins cât mai riguroasă - a reperelor orare (ora intrării şi ora ieşirii părţii vătămate din clădirea postului de poliţie), deoarece art. 266 alin. (2) C. pen. nu impune „o anumită durată în timp" în conţinutul constitutiv al infracţiunii. Activitatea ameninţătoare sau violentă a agentului de poliţie se poate desfăşura chiar într-un interval foarte scurt de timp, esenţial fiind să realizeze celelalte trăsături specifice şi condiţii prevăzute de lege (să existe o cercetare sau anchetă penală, scopul violenţelor să fie obţinerea de declaraţii de la cel cercetat ori cel aflat în anchetă - legea neimpunând „obţinerea unui anumit tip de declaraţii", corespunzătoare sau nu adevărului, etc).

În sfârşit, actele medicale şi medico-legale atestă, tot de necontestat, că la foarte scurt timp de la data părăsirii clădirii postului de poliţie partea vătămată G.C.Ş. a prezentat grave leziuni corporale „care s-au putut produce prin lovire cu corp dur", „pot data din 20 februarie 2009" şi „au necesitat pentru vindecare 30-35 zile îngrijiri medicale". Cu privire la etiologia gravelor leziuni, actele medicale şi medico-legală nu relevă suspiciunea autoagresării şi nici o dată anterioară intrării părţii vătămate în sediul poliţiei.

Instanţa de apel a apreciat greşit, în afara oricăror probe existente la dosar, că leziunile părţii vătămate ar fi consecinţa violenţelor altei persoane, care ar fi agresat-o în intervalul de timp dintre părăsirea sediului de poliţie şi, respectiv, preluarea acesteia de către soţia lui şi, ulterior, de către rude în vederea transportării de urgenţă la o unitate medicală (soluţia de achitare a inculpatului fiind dispusă de instanţa de apel în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.).

La această soluţie greşită a instanţei de apel a contribuit, pe fondul neadministrării nemijlocite a niciunei probe, coroborarea fundamental eronată a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă instanţă, însoţită de grava subevaluare ori, dimpotrivă, de grava supraevaluare a valorii probatorii a declaraţiilor date de persoanele care au fost ascultate în cursul procesului penal.

Însăşi apărarea inculpatului, ca de altfel şi acuzarea, a procedat la „clasificarea" declaraţiilor date de persoanele ascultate în 3 categorii: persoane din familia părţii vătămate (G.I.A., G.I., D.C.I. şi D.V.), persoane din cadrul instituţiei poliţiei (colegii de serviciu ai inculpatului - poliţiştii M.M., P.C.P., C.D., B.B., C.A.G.) şi, respectiv, persoane-terţe (civili aflaţi temporar în sediul postului de poliţie sau la care a apelat victima şi soţia lui - P.M.D., S.R., J.P., P.T.E.).

Nu în ultimul rând, se reţine că apărarea a încercat să acrediteze ipoteza unei „răzbunări" a părţii vătămate generată de faptul că aceasta ar fi fost cercetată de poliţia locală în mai multe dosare penale.

Cu privire la aceste aspecte, se reţine, pe de o parte, că declaraţiile „părţilor" în procesul penal au valoare probatorie condiţionată (declaraţiile inculpatului şi declaraţiile părţii vătămate - numai în măsura în care se coroborează cu restul probelor), iar pe de altă parte, că declaraţiile martorilor în procesul penal nu au o astfel de valoare probatorie condiţionată, evaluarea lor fiind făcută conform regulii generale a liberei aprecieri a probelor, convingerii pe care relatările martorilor le formează judecătorilor.

Or, din această perspectivă, şi Înalta Curte opinează, în acord cu acuzarea şi cu instanţa de fond, că martorii terţe-persoane civile care s-au aflat temporar în sediul postului de poliţie (P.M.D., J.P. şi S.R.) pot afirma - aşa cum, de altfel, au şi făcut-o - numai că, în prezenţa lor, partea vătămată nu a fost supusă violenţelor; împrejurarea că nu au constatat leziunile la nivelul feţei şi capului părţii vătămate este explicabilă prin aceea că, pe de o parte, la momentul respectiv nimic nu sugera o viitoare calitate de martor (situaţie care să presupună observarea atentă a numitului G.C.Ş.), iar pe de altă parte, aşa cum de altfel sugerează declaraţia acesteia, dar şi a soţiei lui (martora G.I.A.), consecinţele violenţelor (efectele leziunilor - TCC, TCF cu linie de fractură, hematom etc.) s-au exteriorizat şi agravat în timp, în orele care au urmat până la consultul medical - „ (...) aveam capul umflat de la loviturile primite"). Nu în ultimul rând, se constată - de exemplu - că martorul P.M.D., chemat şi el în aceea zi la sediul poliţiei fiind cercetat de agentul de poliţie M.M. pentru lovirea numitului B.R., afirmă - contrar logicii probelor existente la dosar - că, deşi nu a auzit „zgomote suspecte (...)" totuşi „i-am auzit pe L. şi pe G.C.Ş. că râdeau în biroul învecinat". De asemenea, prin forţa împrejurărilor pentru care se aflau în incinta sediului unităţii de poliţie, aceşti martori nu au stat permanent în încăperea în care s-a aflat partea vătămată, contactul vizual cu aceasta fiind pe foarte scurte perioade de timp (P.M.D. era chemat pentru cercetări într-un alt dosar, instrumentat de un alt poliţist, S.R. şi J.P. pentru a înlocui un geam „situat într-un birou din spate").

Lipsite de relevanţă, parţial, sunt şi afirmaţiile martorilor-poliţişti, colegi ai inculpatului, potrivit cărora partea vătămată nu ar fi fost agresată în unitatea de poliţie, această concluzie fiind impusă, pe de o parte, din considerentul că toţi, cu diferite motivaţii, au menţionat că nu au stat în aceeaşi încăpere în care s-au aflat L.A. şi G.C.Ş.” luând contact vizual cu aceştia pe scurte perioade de timp, iar pe de altă parte, din considerentul că aceştia au susţinut că, pe timpul scurt cât i-au observat pe cei doi, nu au constatat agresiuni fizice.

Înalta Curte apreciază ca lipsite de relevanţă juridică - sub aspectul stabilirii faptelor şi răspunderii penale - unele dintre apărările inculpatului, cum ar fi: că este greu de crezut că partea vătămată nu ar fi ţipat de durere, faţă de loviturile aplicate; presupusa infracţionalitate a conduitei sociale a victimei, aceasta fiind cercetată în mai multe dosare penale (deoarece nu are importanţă dacă cel cercetat sau anchetat este vinovat sau nu în aceea cauză penală, ori în alte cauze penale, legea interzicând metodele violente în activitatea de cercetare penală faţă de orice persoană); caracterul justificat al chemării şi cercetării victimei în sediul postului de poliţie (în cauză nefiind imputat inculpatului faptul că nejustificat legal ar fi chemat şi cercetat/anchetat pe numitul G.C.Ş.). De asemenea, în lipsa altor probe care să ateste pretinsul consum de alcool în gara C.F.R. A. - locaţie la care se pretinde că s-ar fi deplasat partea vătămată după părăsirea sediul unităţii de poliţie - dar şi referitoare la pretinsa agresare fizică de către alte persoane, se apreciază că afirmaţiile martorilor-agenţi de poliţie rămân la nivelul unor simple ipoteze; tot simple afirmaţii, făcute cu scopul decredibilizării părţii vătămate, pot fi apreciate şi celelalte declaraţii ale unora dintre aceşti martori-poliţişti care susţin că, de-a lungul timpului, victima ar mai fi încercat să „intimideze" organele de poliţie, că mama acestuia i-ar fi ameninţat că îi „va da afară din poliţie" sau că numitul G.C.Ş. „este o persoană foarte dificilă". Nici inculpatul L.A., şi nici martorii-agenţi de poliţie, nu au relevat minime indicii care să sugereze „varianta unei înscenări".

De altfel, aşa cum rezultă din declaraţiile agenţilor de poliţie, în aceea zi, în jurul orelor 20 : 00, s-a primit un telefon de la U.P.U. I Cluj Napoca, fiind informaţi că la Urgenţă s-a prezentat o persoană din A. care susţine că a fost agresată de lucrătorii de poliţie din comună; or, în aceste condiţii, a profilării unei posibile acuzaţii de purtare abuzivă/cercetare abuzivă, ar fi fost firesc ca lucrătorii de poliţie, inclusiv agentul de poliţie L.A., să facă investigaţii în vederea obţinerii măcar a unor informaţii cu privire la cele pretins a se fi întâmplat după ce numitul G.C.Ş. a părăsit sediul unităţii de poliţie. Din februarie 2009, până în prezent, nu au fost propuse probe şi nici întreprinse activităţi specifice care să facă rezonabilă ipoteza susţinută de inculpatul L.A., ipoteză afirmată şi de martorii-poliţişti, în sensul că numitul G.C.Ş. ar fi fost agresat fizic ulterior părăsirii sediului unităţii de poliţie.

Or, în aceste condiţii, dimpotrivă, devin pe deplin credibile declaraţiile soţiei victimei, precum şi declaraţiile martoriior-rude ale acestora, în sensul că la ieşirea din sediul unităţii de poliţie numitul G.C.Ş. prezenta deja urmele specifice ale agresiunii fizice exercitată în interiorul respectivei unităţi.

Sunt lipsite de relevanţă juridică speculaţiile apărării şi ale martorilor-poliţişti legate de faptul că partea vătămată, după părăsirea unităţii de poliţie, s-a prezentat după mai multe ore la U.P.U. Cluj Napoca, că nu s-a prezentat la cabinetul medical din comună ori că a avut un anumit traseu, iar nu direct la domiciliul său.

De altfel, Înalta Curte apreciază justificată opinia exprimată constant în jurisprudenţa C.E.D.O. potrivit căreia, în astfel de cauze penale, sarcina probei este răsturnată, revenind autorităţilor statului obligaţia să dovedească că leziunile nu sunt urmările faptelor agenţilor statului (în această cauză, faptelor agenţilor de poliţie, mai precis a inculpatului) pentru persoana aflată, temporar, în custodia lor. Această inversare a sarcinii probei este firească având în vedere starea de vulnerabilitate a victimei decurgând din motive personale şi obiective: locaţia în care faptele se produc (o zonă restricţionată - sediul unităţii de poliţie); persoanele-martor care, de regulă, sunt prezente în locaţie (colegii agentului statului, la rândul lor agenţi ai statului); dificultatea victimei, observată în multe cazuri, de a obţine în timp scurt acte medicale ori medico-legale care să ateste violenţele/consecinţele violenţelor la care a fost supusă; în dese cazuri, nivelul scăzut de instruire/educaţie a victimei, însoţită de o necunoaştere a drepturilor procesuale ori civile.

Nici inculpatul (agent de poliţie), şi nici cercetările/verificările ulterioare ale ofiţerilor şi agenţilor de poliţie din cadrul Postului de Poliţie A., nu au relevat minime indicii care - la un nivel apreciat ca suficient - să facă rezonabilă ipoteza potrivit căreia, după ieşirea din sediul postului de poliţie, partea vătămată ar fi fost agresată fizic de o altă persoană.

Dimpotrivă, probele administrate - declaraţiile martorilor din categoria membrilor de familie - exclud categoric o astfel de ipoteză expusă de inculpat în apărarea sa. În opinia Înaltei Curţi, care este în acelaşi sens cu cea a instanţei de fond, nu sunt motive care să suspicioneze acurateţea declaraţiilor şi sinceritatea martorilor din familia victimei - soţia şi, respectiv, rudele care l-au dus la unităţile medicale pentru consult şi îngrijiri medicale.

Declaraţiile celorlalţi martori-agenţi de poliţie trebuie evaluate cu rezerva impusă de situaţia particulară a acestora: pe de o parte, ei înşişi agenţi ai statului, iar pe de altă parte, colegi de serviciu ai inculpatului, nefiind totuşi exclus ca violenţele relativ grave asupra victimei să se fi exercitat de inculpatul L.A. în absenţa lor, astfel că apar rezonabile afirmaţiile acestora că nu au văzut acte violente.

În sfârşit, Înalta Curte menţionează că îşi însuşeşte integral argumentele în fapt şi în drept expuse de instanţa de fond în sentinţa ce a constituit obiectul controlului judiciar al Curţii de Apel, apreciind că nu se impune reluarea lor.

Instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă anterior - şi pe care Înalta Curte şi-o însuşeşte integrai, nefiind necesară reiterarea ei - şi a dat o legală încadrare juridică faptelor care au format obiectul judecăţii (art. 266 alin. (2) şi art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen.).

În consecinţă, procedând la rejudecarea cauzei, având în vedere şi readminstrarea probelor, Înalta Curte ~ reţinând că fapta inculpatului L.A., agent de poliţie cu atribuţii de poliţie judiciară, constând în aceea că, la data de 20 februarie 2009, în urma citării şi prezentării la Biroul de poliţie A. a numitului G.C.Ş. spre a fi audiat cu privire la o infracţiune de furt calificat, i-a aplicat mai multe lovituri spre a-l determina să dea declaraţie în care să recunoască comiterea faptei de furt, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor, în concurs ideal, de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. şi de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen. - va aplica intirnatului-inculpat, consecinţă a condamnării sale pentru cele două infracţiuni, pedepse cu închisoarea în aceleaşi cuantum ca şi instanţa de fond, menţinând şi modalitatea de executare stabilită de aceasta, limitele rejudecării fiind consecinţa împrejurării că Ministerul Public nu a declarat apel cu privire la soluţionarea laturii penale (aceeaşi observaţie fiind valabilă şi cu privire la aplicarea pedepselor accesorii).

Înalta Curte reţine, totodată, că instanţa de fond a soluţionat corect şi latura civilă a cauzei (reţinerea răspunderii civile a inculpatului, în solidar cu cea a părţii responsabile civilmente, acordarea despăgubirilor către unitatea spitalicească, aceste aspecte juridice şi argumentele care au stat la baza lor fiind însuşite şi de către instanţa de recurs), însă cu privire la suma acordată părţii civile se apreciază că se impune majorarea ei până la cuantumul de 8.000 RON, acest cuantum fiind suficient pentru compensarea daunelor morale încercate de partea vătămată.

Faţă de cele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) şi, respectiv, art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi partea civilă G.C.Ş. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul L.A.

Casează decizia recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 166 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj şi, rejudecând:

În baza art. 266 alin. (2) C. pen.; „condamnă pe inculpatul L.A. la 1 (un) an închisoare.”

În baza art. 181 C. pen., condamnă pe acelaşi inculpat la 6 (şase) luni închisoare. În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele şi dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, 1 (un) an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. pen.

În baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 (un) an închisoare pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit în baza art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. dispune ca pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, să se suspende executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 359 C. proc. pen., inculpatului i se atrage atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 14, a art. 346 C. proc. pen., cu referire la art. 1357 şi art. 1373 C. civ., inculpatul este obligat să plătească, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţe Judeţean Cluj, suma de 8.000 RON către partea civilă G.C.Ş., cu titlu de daune morale.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 , a art. 14, art. 346 C. proc. pen., inculpatul este obligat la plata, în solidar cu aceeaşi parte responsabilă civilmente, a sumei de 847,49 RON către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca, la aceasta adăugându-se dobânda legală aferentă cu începere de la 27 februarie 2009 şi până la achitarea integrală, cu titlu de cheltuieli ocazionate de spitalizarea părţii civile G.C.Ş.

Menţine dispoziţiile sentinţei care nu sunt contrare prezentei.

În baza art. 191 alin. (1) şi (3), a art. 192 C. proc. pen., inculpatul, în solidar cu aceeaşi parte responsabilă civilmente, este obligat la plata sumei de 1.450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocatului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3408/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3521/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3400/2013. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3408/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3521/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3527/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C.p.), iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). ICCJ. Decizia nr. 3549/2013. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3587/2013. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). înşelăciunea (art. 215 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.),