ICCJ. Decizia nr. 3601/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3601/2013
Dosar nr. 1909/105/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 401 din data de 06 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost condamnat inculpatul P.G.F., recidivist, după cum urmează:
În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, modificat prin Legea nr. 230/2010, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 introdus prin O.G. nr. 79/2005 şi a art. 13 C. pen., infracţiunea de trafic de persoane, victimă P.A., faptă din vara anului 2004, la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a menţinut beneficiul liberării condiţionate acordat inculpatului P.G.F. cu datele de stare civilă precizate mai sus, pentru restul de pedeapsă de 581 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 martie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001 şi din care inculpatul a fost liberat condiţionat la data de 20 ianuarie 2004 rămânând neexecutat restul de 581 zile închisoare precizat anterior.
În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 introdus prin O.G. nr. 79/2005, infracţiunea de trafic de persoane, în formă calificată faptă din perioada decembrie 2005 - ianuarie 2006, la 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului urmând ca în final acesta să execute pedeapsa cea mai grea, şi anume aceea de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a lege.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestări sale preventive începând cu data de 11 iunie 2008 la 19 iulie 2008, inclusiv.
S-a luat act că partea vătămată A.O.R. nu s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatului P.G.F., nesolicitând daune materiale sau morale de la acesta şi a obligat inculpatul la 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 76/D/P/2008 din 24 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.LC.O.T. - Biroul Teritorial Prahova (cauză disjunsă din Dosarul nr. 10/D/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.LC.O.T. - Biroul Teritorial Prahova), s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.G.F., recidivist, pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de persoane în concurs real, fapte prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 şi art. 12 alin. (1) şi 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în vara anului 2004, prin acte de inducere în eroare, a recrutat-o şi a transportat-o pe victima P.A. spre Turcia, unde intenţiona să o exploateze sexual, iar la sfârşitul anului 2005, începutul anului 2006, împreună cu B.D. şi J.M., prin înşelăciune şi acte de violenţă, au recrutat-o şi a cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R. pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte pe teritoriul Spaniei, după care au vândut-o altor traficanţi.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, atât a celor din faza de urmărire penală, cât şi a celor administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată, cu ocazia cercetării judecătoreşti potrivit principiului libertăţii de apreciere a probelor în scopul aflării adevărului, instanţa a reţinut pe baza acestora vinovăţia inculpatului.
În acest sens a reţinut că în luna iunie 2004 prin intermediul lui D.C. inculpatul a cunoscut-o pe P.A. şi în scurt timp inculpatul i-a creat acesteia convingerea că urmăreşte o relaţie stabilă, sens în care i-a propus să se căsătorească şi să achiziţioneze împreună un imobil în care să locuiască. Pentru a obţine banii necesari inculpatul P.G.F. i-a propus victimei să se prostitueze în afara graniţelor ţări sub protecţia sa.
Victima P.A. a acceptat aceasta situaţie, urmare activităţii de inducere în eroare exercitată de inculpat, care a constat în înşelăciunea cu privire la încheierea unei căsătorii şi a câştigului unui profit folosit în comun.
Astfel, partea vătămată a declarat că „(...) deoarece aveam încredere în el şi-l iubeam am crezut în toate promisiunile lui, motiv pentru care am acceptat să merg în Turcia pentru a mă prostitua. Într-una din zile, o fată pe nume L., care o cunoşteam prin C., mi-a spus să am mare grijă cu G. şi să nu cred în toate promisiunile lui, pentru că acesta obişnuieşte să promită şi altor fete ce mi-a promis şi mie şi că are relaţii cu mai multe fete în acelaşi timp, printre care una C. din comuna B. (...) deşi fusesem atenţionată de L., am avut în continuare încredere în G. şi am acceptat să merg în Turcia pentru a mă prostitua să facem rost de bani”.
La scurt timp după recrutarea victimei, inculpatul a însoţit-o pe aceasta spre Turcia, plătindu-i cheltuielile ocazionate de procurarea actelor de călătorie (paşaport şi viză). Astfel, P.A. şi P.G.F. împreună cu D.C. şi I.L.N. s-au deplasat la Constanţa de unde urma să plece în Turcia cu un autocar, împreună cu aceştia urmând să se deplaseze spre aceeaşi ţară şi M.M.C., despre care P.A. ştia că este o altă prietenă intimă a inculpatului:
Victima a arătat în declaraţiile date că în autogara a văzut-o pe M.M.C., despre care L. îmi spusese că este cealaltă iubita a lui G., iar în autocar a stat lângă L., C. a stat singură la mijlocul autocarului, iar G. şi C. pe locurile din spate.
Inculpatul P.G.F. nu a putut să părăsească Bulgaria, fiind oprit la vamă de autorităţile turce. Faptul că M.M.C. îl însoţea de asemenea pe P.G.F. pentru a desfăşura activitatea similară cu cele propuse victimei este demonstrat şi de împrejurarea că aceasta a fost oprită la vamă împreună cu cei patru mai sus menţionaţi şi deşi traficanţii au fost întorşi de la vamă, aceasta şi-a continuat drumul către Turcia împreună cu A. şi L., aceste aspecte privind transportul victimei către Turcia de către P.G.F. rezultă şi din verificările efectuate la punctul de trecere al frontierei Vama Veche.
La Istambul, cele trei tinere au fost preluate de către cetăţeni turci şi exploatate sexual victima arătând în declaraţiile ei că „timp de aproximativ două luni de zile am fost exploatată sexual de către cetăţeanul turc, care încasa toţi banii de la clienţii pe care mi-i aducea”.
Întemeiat pe probatoriul administrat, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului care în vara anului 2004 prin acte de inducere în eroare a recrutat-o şi a transportat-o pe victima P.A. cu destinaţia Turcia, în scopul exploatării sexuale a acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prev. şi ped. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 6578/2001.
Instanţa a reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, care a recrutat-o şi a transportat-o pe victimă în scopul exploatării sale sexuale, prin inducerea în eroare a acesteia, pe baza probatoriilor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, relevante în acest sens fiind declaraţiile iniţiale ale inculpatului care se coroborează cu declaraţiile date de victimă în faza de urmărire penală, cât şi cu actele depuse la dosar în privinţa încercării a trecerii frontierei de către inculpat.
Referitor la încadrarea juridică a faptei comise de către inculpat în vara anului 2004, a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. având în vedere că din fişa de cazier judiciar a acestuia reiese faptul că, prin sentinţa penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., respectiv lovituri cauzatoare de moarte, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001, acesta fiind însă liberat condiţionat la data de 20 ianuarie 2004 cu un rest de pedeapsă de 581 zile închisoare, iar fapta din prezenta cauză a fost comisă în vara anului 2004, pe parcursul executării pedepsei anterioare din care acesta fusese liberat condiţionat şi a cărei executare urma să înceteze la data de 23 august 2005.
Analizând aplicabilitatea art. 61 alin. (1) C. pen. privind revocarea beneficiului liberării condiţionate, instanţa având în vedere pericolul social al faptei penale comise de inculpat, perioada de timp scursă de la data comiterii acestei fapte penale, cât şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, reţinute în favoarea inculpatului, care prin declaraţiile date a avut o contribuţie substanţială la identificarea şi tragerea la răspundere penală a coautorului B.D., oferind detalii importante cu privire la activitatea infracţională a acestuia urmă, a apreciat că în cauză nu se justifică revocarea beneficiului liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă rămas de executat de 581 zile închisoare, la care s-a făcut referire mai sus, motive pentru care a menţinut beneficiul liberării condiţionate acordate inculpatului.
În privinţa celei de-a doua infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanţa a reţinut pe baza probatoriilor administrate că la finele anului 2005, numita A.O.R. l-a cunoscut pe numitul B.D. în Ploieşti, în zona autogării oraşului, invitând-o la o cafea, unde a discutat cu aceasta posibilitatea de a-i găsi un loc de muncă în Spania, în cadrul unui restaurant pe care-l administrează în Barcelona. B.D. i-a oferit părţii vătămate A.O.R. detalii cu privire la locul de muncă, promiţându-i un salariu mare şi oferindu-se să o ajute la actele necesare plecării sale în Spania.
De faţă cu partea vătămată, B.D. l-a contactat telefonic pe inculpatul P.G.F. care se afla în Spania şi împreună i-au creat convingerea cu privire la siguranţa locului de muncă.
Cu privire la acest episod victima declara în faza de urmărire penală că: „(...) la începutul lunii ianuarie 2006, până să obţin paşaportul, în timp ce mă aflam cu D., acesta a sunat în Spania un prieten, pe nume G., pe care mi l-a dat la telefon şi mi-a confirmat despre afacerea lui D. şi dacă o să mă angajez la acesta nu o să avem probleme, asigurându-mă că este om serios. Având în vedere cele spuse de G., mi-a dat şi mai multă încredere în D.”.
Despre activitatea de recrutare efectuată de P.G.F. coautorul B.D. a precizat că victima fost convinsă exclusiv de către inculpatul P.G.F. să se deplaseze în Spania pentru a se angaja la un restaurant.
Astfel, B.D. a precizat că inculpatul P.G.F. i-a cerut să vorbească personal cu victima A.O.R., pentru a o convinge să meargă în Spania, iar ulterior inculpatul P.G.F. a precizat că B.D. a trimis-o pe A.O.R. la acesta în Spania, pentru a practica prostituţia.
Fiind ajutată de către B.D. să-şi obţină paşaportul, A.O.R. a fost trimisă de către acesta în Spania, achitându-i-se transportul, aici fiind preluată de către inculpatul P.G.F., care a dus-o într-un apartament pe care-l închiriase şi unde se aflau J.M. şi concubina inculpatului B.M.
În aceeaşi zi, victima a fost informată de către cei doi cu privire la activitatea ce urma să o desfăşoare, respectiv să întreţină relaţii sexuale cu membrii unui club din localitate, pentru a-şi achita cheltuielile ocazionate de ducerea sa în Spania.
Întrucât victima A.O.R. a refuzat, inculpatul a agresat-o fizic, „convingând-o” astfel să se deplaseze la club împreună cu B.M.
Partea vătămată se afla pentru prima dată în afara graniţelor ţării, nu cunoştea limba spaniolă sau alte persoane cu excepţia traficanţilor, nu se afla în posesia actelor de identitate, aspecte care coroborate cu atitudinea violentă a celor doi au condus la determinarea sa de a „lucra” la club.
În privinţa acestui aspect şi anume obligarea părţii vătămate A.O.R. de a practica prostituţia sub constrângerea inculpatului în folosul acestuia şi al numitului J.M., partea vătămată a arătat în prima sa declaraţie că „(...) i-am spus lui G. că nu am venit să practic prostituţia, fapt pentru care acesta mi-a dat un pumn care m-a trântit la pământ, iar după ce mi-am revenit m-a pus să mă spăl şi m-a obligat să merg la Clubul R. (...), de frică, cu toate eram desfigurată la faţă, cu ochiul tumefiat aproape închis, am fost nevoită să merg în seara aceea la club (...)”.
Aceste aspecte care pun în evidenţă activitatea de constrângere a victimei de a practica prostituţia în folosul inculpatului şi a numitului J.M., au fost recunoscute şi de inculpatul P.G.F. în declaraţia dată de acesta în faza de urmărire penală, care arăta „după ce a venit O. la începutul anului 2006, am aşteptat-o împreună cu M. şi am condus-o la apartamentul închiriat de mine. După ce A.O.R. s-a stabilit într-o cameră, eu şi M. i-am spus că D. are probleme în România şi că o să întârzie. I-am spus totodată că va trebui să recuperam banii cheltuiţi cu ea şi va trebui să se prostitueze într-un club din apropiere”.
Fiind nemulţumiţi de suma modică pe care victima a câştigat-o în prima seară „de muncă” (mai puţin de 100 euro), inculpaţii P.G.F. şi J.M. au decis să o vândă unui traficant, pentru a o exploata, discutând în acest sens cu I.I., care a intrat în „posesia” victimei plătind pentru aceasta, această tranzacţie fiind descrisă atât de P.G.F. în declaraţia sa dată în prezenta apărătorului ales, cât şi de victimă, care a fost obligată să asiste la toate aceste discuţii.
În privinţa acestor aspecte inculpatul P.G.F. a declarat în faza de urmărire penală că: „în prima noapte A.O.R. a câştigat 100 euro, sumă care m-a nemulţumit şi am hotărât că în acea dimineaţă să o dăm altui român contra cost”, iar victima A.O.R. preciza în declaraţia sa că: „ajungând acasă la G. şi M. cu doar 70 euro şi desfigurată la faţă, acesta şi-a dat seama că nu o să câştige bani cu mine deoarece nu eram de acord, fapt pentru care a sunat un prieten care a venit după câteva ore. După o discuţie avută între cei doi, am plecat cu prietenul acestuia pe nume I. la Castellon, după care acesta mi-a spus că m-a cumpărat de la G. şi va trebui să fac ce zice el pentru a-şi recupera banii”, fiind exploatată de către acesta aproximativ o săptămână, după care a fost ajutată de un cetăţean spaniol a reuşit să fugă, întorcându-se în ţară.
Întemeiat pe probatoriul administrat prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului care la sfârşitul anului 2005 începutul anului 2006, împreună cu B.D. şi J.M. prin înşelăciune şi acte de violenţă au recrutat-o şi cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R. pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte în Spania, după care au vândut-o altor traficanţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă calificată prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
Instanţa a reţinut această situaţie de fapt şi vinovăţia inculpatului întemeiat pe declaraţia iniţială a inculpatului, care aşa cum s-a arătat a recunoscut comiterea acestei fapte penale pentru care a fost trimis în judecată, declaraţie care se coroborează cu declaraţia părţii vătămate şi este susţinută probator şi de declaraţia martorului cu identitate protejată, probe ce dovedesc vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de infracţiunea de trafic de persoane în formă calificată.
În privinţa stării de recidivă postexecutorie reţinută pentru această faptă, a constatat că prin sentinţa penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., respectiv lovituri cauzatoare de moarte, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001, acesta fiind însă liberat condiţionat la data de 20 ianuarie 2004 cu un rest de pedeapsă de 581 zile închisoare.
Întrucât pedeapsa se consideră executată la data de 23 august 2005, iar fapta penală a fost comisă la sfârşitul anului 2005, adică după considerarea ca executată a primei pedepsei aplicate, instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen.
De asemenea, s-a reţinut în favoarea inculpatului art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 întrucât prin declaraţiile date a avut o contribuţie substanţială la identificarea şi tragerea la răspundere penală a coautorului B.D., oferind detalii importante cu privire la activitatea infracţională a acestuia din urmă, texte de lege care permit reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă aplicate inculpatului pentru infracţiunile de trafic de persoane reţinute în sarcina sa.
La individualizarea sancţiunilor aplicate inculpatului pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina sa, instanţa a avut în vedere limitele minime şi cele maxime ale textelor de lege încriminatoare, gradul de pericol social al faptelor penale comise de inculpat, modalitatea concretă de săvârşire a acestora, faptul că de la data comiterii faptelor a trecut o anumită perioadă de timp, stare de recidivă postcondamnatorie şi respectiv postexecutorie reţinute în sarcina inculpatului, dispoziţiile mai favorabile ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 constând în contribuţia inculpatului la identificarea şi tragerea la răspundere penală a alături inculpat, şi care permit reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru cele două infracţiuni, cât şi comportarea ulterioară a inculpatului, faţă de care nu s-a început cercetarea penală pentru alte infracţiuni şi care s-a integrat în societate.
În raport de toate aceste criterii instanţa a apreciat, ţinând seama mai ales de gradul de pericol social deosebit al faptelor penale comise de inculpat, de starea de recidivă a acestuia, dar şi de dispoziţiile legale mai favorabile la care s-a făcut referire anterior, că scopul preventiv-educativ al sancţiunii ce urmează a se aplica acestuia se va putea atinge prin pedepse orientate către minimul special prevăzut de textele de lege încriminatoare, reduse la jumătate potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
Instanţa de fond, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpat, împrejurările comiterii acestora, cât şi circumstanţele personale ale acestuia, a apreciat că se impune a se interzice inculpatului cu titlul de pedeapsă complementară şi accesorie pe durata executării pedepsei principale a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat drepturi prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
Sub aspectul laturii civile a constatat că partea vătămată A.O.R. nu a solicitat despăgubiri civile de la inculpat astfel cum reiese din declaraţia dată în faţa instanţei de judecată.
Instanţa nu a dispus în cauză confiscarea sumelor de bani obţinute de victima A.O.R. din practicarea prostituţiei, întrucât aceasta nu a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea acestei infracţiuni, iar în privinţa inculpatului, aceasta a precizat că deşi a fost lovită de către inculpat pentru a practica prostituţia şi cu toate că de frică fiind desfigurată la faţă şi cu ochiul tumefiat a mers la club, a practicat prostituţia, primind suma de 70 euro, aceasta nu i-a fost luată de inculpat, care a preferat să o vândă pentru a-şi recupera aşa-zisele cheltuieli cu transportul acesteia în Spania, aspect arătat pe larg cu ocazia reţinerii situaţiei de fapt.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P.G.F., care a criticat-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
În esenţă, a arătat că instanţa de fond, în vederea aflării adevărului, nu a dispus audierea mai multor martori, printre care I.I., B.D., D.C. şi nici reaudierea părţii vătămate A.O.R., precum şi a numitelor I.L.N., M.D. şi P.C., aşa cum s-a cerut prin nota de probatorii depusă la dosar.
Pe de altă parte, a arătat că hotărârea primei instanţe este nemotivată, ceea ce întăreşte concluzia că este şi netemeinică.
În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii, a arătat că partea vătămată nu a fost asistată de apărătorul desemnat din oficiu la prima instanţă, aşa cum prevăd disp. art. 44 din Legea nr. 678/2001 pentru victimele infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 şi prin urmare, în cauză, s-a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută,fîind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. Au fost ignorate şi disp. art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că inculpatul P.G.F. nu a avut parte de un proces echitabil, motiv pentru care a solicitat în principal admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi achitarea inculpatului P.G.F., în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat nu există sau în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., acestea nefiind săvârşite de inculpat. Toate acuzaţiile care i se aduc inculpatului sunt nefondate, nesusţinute de probele administrate la urmărirea penală şi la instanţa de fond, având în vedere declaraţiile părţii vătămate A.O.R., care sunt contradictorii şi neconsecvente.
Prin decizia penală nr. 84 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G.F. împotriva sentinţei penale nr. 401 din data de 06 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova şi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Curtea a reţinut că situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă pe larg de prima instanţă, corespunde probelor administrate în cauză, în sensul că inculpatul P.G.F., în vara anului 2004, prin acte de inducere în eroare a recrutat-o şi a transportat-o pe victima P.A. în Turcia, unde intenţiona să o exploateze sexual, iar la sfârşitul anului 2005 - începutul anului 2006, împreună cu inculpaţii B.D. şi J.M. (faţă de care urmărirea penală a fost disjunsă) prin acte de violenţă, au recrutat-o şi au cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R., pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte, după care au vândut-o altor traficanţi de persoane.
Vinovăţia inculpatului a fost dovedită pe deplin pe baza declaraţiilor de recunoaştere ale acestuia care se coroborează cu celelalte probatorii administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi cu ocazia cercetării judecătoreşti şi care constau în: declaraţiile victimelor A.O.R. şi P.A., procesele-verbale şi planşe foto întocmite cu ocazia efectuării de recunoaşteri după fotografie, procese-verbale de redarea convorbirilor telefonice, declaraţia martorului audiat sub identitatea I.V., procesele-verbale privind intrările-ieşirile în şi din ţară ale inculpatului şi ale părţilor vătămate.
De altfel, pentru aflarea adevărului şi pentru stabilirea activităţii infracţionale a celorlalţi inculpaţi B.D. şi J.M., inculpatul din prezenta cauză - apelantul P.G.F., a avut o colaborare strânsă cu organele de anchetă pe care le-a ajutat la instrumentarea cauzei prin informaţiile furnizate, dovadă faptul că în favoarea acestuia au fost reţinute disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
S-a dovedit astfel că inculpatul a avut o contribuţie substanţială la identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanelor mai sus arătate, aşa încât a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă aplicate acestuia, pentru infracţiunile de trafic de persoane.
Aşadar, pentru considerentele expuse a apreciat ca neîntemeiată critica invocată de către apărătorii inculpatului că faptele nu există sau nu au fost săvârşite de acesta este neîntemeiată.
Totodată, a apreciat ca neîntemeiată şi critica invocată de către inculpat, în sensul că hotărârea primei instanţe este nemotivată întrucât prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, a administrat suficiente probe, inclusiv audierea părţii vătămate A.O.R., care a dat detalii importante şi esenţiale cu privire la modul în care a fost recrutată şi transportată în Spania, unde a fost exploatată sexual de către inculpat. Prin urmare, a apreciat că cererea formulată de apărare în sensul readministrării unor probatorii este neîntemeiată, întrucât nu sunt utile şi concludente soluţionării prezentei cauze, probele administrate până la acest moment, atât în faza de urmărire penală, cât şi cu ocazia cercetării judecătoreşti, conturează fără echivoc vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Mai mult, a reţinut că instanţa de fond a dovedit multă înţelegere în soluţionarea corectă a cauzei şi stabilirea unei situaţii de fapt care să corespundă adevărului, având în vedere că dosarul a trenat pe rol din anul 2009 până la sfârşitul anului 2012, când a fost pronunţată sentinţa penală atacată, existând chiar tendinţa de tergiversare a cauzei prin acordarea numeroaselor termene de judecată.
Nici critica invocată privind nelegalitatea hotărârii prin aceea că prima instanţă nu a asigurat asistenţă juridică obligatorie victimelor infracţiunii de trafic de persoane, aşa cum prevăd disp. art. 44 din Legea nr. 678/2001, nu a fost primită de instanţa de control judiciar, deoarece nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., se referă la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător când sunt obligatorii potrivit legii şi nu acestor categorii de persoane.
Referitor la tratamentul sancţionator aplicat inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, a reţinut că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare a fost corect individualizată, fiind respectate toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. La proporţionalizarea celor două pedepse aplicate pentru cele două infracţiuni, au fost avute în vedere modul şi condiţiile concrete în care au fost săvârşite faptele, natura acestora, pericolul concret pe care-l prezintă, dar şi elementele ce caracterizează persoana făptuitorului.
Acesta a manifestat sinceritate pe parcursul procesului penal, iar în ceea ce priveşte trecutul său infracţional, la încadrarea juridică a faptelor au fost reţinute dispoziţiile prev. de art. 37 lit. a) şi b) C. pen., privind starea de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie. Primul termen al recidivei l-a constituit pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., cu aplic. art. 73 lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar.
În consecinţă, a apreciat că atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, pedeapsa aplicată inculpatului corespunde scopului pedepsei astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G.F. criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a criticat decizia, în principal, sub aspectul aplicării greşite a legii în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 678/2001 prin raportare la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în opinia inculpatului neasistarea victimelor infracţiunilor traficului de persoane fiind un caz de nulitate absolută ce ar fi impus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.
Într-un prim subsidiar, a criticat ambele hotărâri sub aspectul greşitei sale condamnări pentru infracţiunea de trafic de persoane întrucât probatoriile administrate nu dovedesc că acesta comis o asemenea faptă, existând un dubiu care îi profită, solicitând achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există.
În al doilea subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reducerea cuantumului acesteia, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi schimbarea modalităţii de executare în sensul suspendării sub supraveghere a pedepsei ce i se va aplica.
Examinând recursul declarat de inculpatul P.G.F. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării motivului de recurs formulat de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursurilor, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.
Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 38510 alin. (2) şi (21) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod, prin urmare, verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.].
Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.
Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 25 aprilie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care nu se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpatul P.G.F. şi-a motivat recursul numai oral în ziua judecăţii, prin apărătorul său ales, care a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2013 (al doilea termen de judecată acordat în cauză), încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, se constată că unul dintre cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile recurentului inculpat P.G.F. care deşi au fost invocate în cadrul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., dar vizează, în esenţă, situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţele inferioare şi ar fi putut face obiectul analizei din perspectiva pct. 18 al art. menţionat, nu mai pot fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege şi în care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt invocată de inculpat.
Totodată, în realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, inculpatul a criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare şi neadecvată sub aspectul modalităţii de executare, în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.F. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.F. împotriva deciziei penale nr. 84 din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta şi suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea vătămată A.O.R., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 903/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1229/2013. Penal → |
|---|
