ICCJ. Decizia nr. 3649/2013. Penal. Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3649/2013

Dosar nr. 4006/115/2010

Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 103 din 15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4006/115/2010, în baza art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.I.I.B., fără antecedente penale, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, la 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat, pentru infracţiunea de părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei, la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai mare, aceea de 3 ani închisoare.

În baza art. 86¹ alin. (2) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului.

În baza art. 86² alin. (1) C. pen., s-a fixat pentru inculpat un termen de încercare de 6 ani.

În baza dispoziţiilor art. 86³ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: se va prezenta la datele fixate, la serviciul de probaţiune; va anunţa, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă, sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; va comunica şi va justifica schimbarea locului de muncă; va comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

Datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) se vor comunica Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.

În baza dispoziţiilor art. 86³alin. (3) lit. e C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de încercare să nu conducă nici un autovehicul.

Conform dispoziţiilor art. 86³alin. (4) C. pen., supravegherea executării obligaţiei fixate inculpatului, ca şi sesizarea instanţei în caz de neîndeplinire a acesteia de către inculpat, pentru luarea măsurii prevăzute în art. 86⁴alin. (2) C. pen., s-a dispus să se facă de către Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazurile şi pentru motivele prevăzute de acest articol.

În baza art. 71, 64 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute prin art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost suspendată de drept executarea pedepsei accesorii.

S-a luat act că S.J.U. Reşiţa, Spitalul Orăşenesc Oraviţa, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti nu s-au constituit părţi civile faţă de inculpatul B.I.B.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. 72/2006, a fost admisă în totalitate acţiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul de Urgenţă B.A. Bucureşti, Chirurgie Generală I, drept pentru care a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1943,60 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare, către această parte civilă.

S-a luat act că asiguratorul SC A.V.I.G. SA nu răspunde solidar cu inculpatul pentru suma de 1943,60 lei.

S-a luat act că acţiunea civilă formulată de partea civilă L.A. nu este exercitată pe lângă acţiunea penală din această speţă şi că, în consecinţă, aceasta nu poate fi soluţionată de către instanţa penală. A fost îndrumată această parte să se adreseze cu acţiunea sa instanţei civile, în cazul în care îşi menţine pretenţiile civile faţă de inculpatul B.I.B.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă L.M.E. şi a fost obligat inculpatul să-i plătească acesteia din urmă cu titlu de despăgubiri civile suma de 39.069,96 lei, reprezentând diferenţă preţ achiziţionare autoturism nou, preţ transport autoturism avariat în vederea expertizării, dezdăunare pentru lipsă folosinţă autoturism, diferenţă de venituri nerealizate şi cost îngrijiri suplimentare, pentru plata sumei de 9.887,04 lei fiind obligat la plata în solidar cu inculpatul B.I.B. şi asigurătorul SC A.V.I.G. SA.

A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile L.M.E. suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale, fiind obligat pentru această sumă, în solidar cu inculpatul B.I.B., şi asigurătorul SC A.V.I.G. SA.

S-a luat act că partea civilă L.M.E. a fost dezdăunată cu 31.204,37 lei de către SC G.A. SA.

Au fost respinse pretenţiile părţii civile L.M.E. faţă de asigurătorul SC A.V.I.G. SA. de obligare a acestuia în solidar cu inculpatul la despăgubiri pentru autovehiculul distrus şi la dezdăunarea pentru plata de îngrijiri suplimentare.

Au fost respinse pretenţiile civile ale părţii civile L.M.E. faţă de inculpat şi de asigurător până la concurenţa sumei de 100.000 lei, ca daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., Legea nr. 136/1995 a fost obligat inculpatul B.I.B. să plătească în solidar cu asigurătorul SC A.V.I.G. SA suma de 2.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., Legea nr. 136/1995, Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, a fost obligat inculpatul B.I.B. să plătească în solidar cu asigurătorul SC A.V.I.G. SA suma de 15 000 lei cheltuieli de judecată parţiale, părţii civile L.M.E.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit la data de 28 septembrie 2010 în Dosarul nr. 243/P/2010 de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, inculpatul B.I.B. a fost trimis în judecată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului, fapte prev. şi ped. de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât la data de 11 aprilie 2010, în jurul orei 5,15 inculpatul B.I.B. circula cu autoturismul, sensul Oraviţa - Grădinari şi părăsind banda de mers, la intrarea în comuna Greoni, jud. Caraş-Severin, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autoturismul, care circula regulamentar. Autoturismul era condus de L.A., iar pe scaunul din dreapta se afla soţia sa, L.M.E.. În urma coliziunii, ambele autoturisme au fost avariate, iar L.M.E. a suferit leziuni corporale care au necesitat 22-23 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal din 14 aprilie 2010.

După producerea coliziunii, inculpatul a părăsit locul accidentului, prezentându-se la organele de poliţie în jurul orelor 22,00, după aproximativ 16 ore. Inculpatului i-au fost recoltate probe biologice la ora 22,06 - rezultatul alcoolemiei fiind zero (absent), conform buletinului de analiză toxicologic nr. 94/20 aprilie 2010.

Fiind audiat, inculpatul a recunoscut că a intrat în coliziune cu autoturismul în care se afla partea vătămată L.M.E., dar că după accident nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat, iar după aproximativ 16 ore s-a trezit pe un câmp, în apropierea casei bunicilor săi din comuna Vrani, jud. Caraş-Severin, aflată la aproximativ 10 km de locul accidentului.

Inculpatul a susţinut că după producerea accidentului şi-a pierdut cunoştinţa, urmare şocului produs de impactul celor două autoturisme.

În cauză a fost acvirat Dosarul nr. 243/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, inculpatul s-a prevalat de dreptul de a nu da declaraţie, au fost audiaţi martori, au fost expertizaţi medico-legal partea civilă cu privire la starea sa de sănătate actuală şi numărul de zile de îngrijiri medicale stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea ei, inculpatul cu privire la discernământul său, au fost administrate şi probe cu expertiza tehnică auto, cu audierea expertului auto, cu expertiza contabilă în vederea determinării cuantumului prejudiciului suferit de părţile civile ca urmare a săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Din analiza acestor probe, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:

Potrivit concluziilor Raportului de expertiză tehnică auto efectuată de către expert R.T., procesului verbal de constatare a accidentului întocmit de către organele poliţiei, planşelor foto judiciare, ultimele aflate la dosarul de urmărire penală, la data de 11 aprilie 2010 în jurul orei 05,15 inculpatul B.I.B. se deplasa conducând autoturismul, pe D.N. .57, din direcţia Oraviţa spre Grădinari, pe raza localităţii Greoni.

S-a stabilit că autovehiculul condus de către inculpat era proprietatea prietenei inculpatului, numita D.O.E. Potrivit declaraţiei acesteia din urmă, inculpatul a condus autoturismul cu ştiinţă şi cu încuviinţarea proprietarei. Potrivit xerocopiei de la fila 107 dosar u.p., autovehiculul era asigurat R.C.A. la asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA, potrivit poliţei din. Potrivit acestei poliţe, valoarea convenită contractual a despăgubirilor pentru anul 2010 era de 2.500.000 euro pentru vătămări corporale şi deces şi de 500.000 euro pentru pagube materiale.

Cât priveşte condiţiile de trafic, carosabilul era uscat, însă luminozitatea naturală lipsea, fiind întuneric.

Din sensul opus sensului de deplasare al autovehiculului condus de inculpat a venit autoturismul, condus de către partea civilă L.A., pe locul din dreapta faţă al autovehiculului aflându-se partea civilă L.M.E.

În dreptul km 160+100 de pe D.N. 57, venind dinspre Oraviţa, la intrarea în localitatea Greoni şi în apropierea intersecţiei cu D.J. 573A şi podul care traversează pârâul Lişava, cele două autoturisme menţionate s-au ciocnit, în urma impactului partea civilă L.M.E. suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 20–23 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal din 14 aprilie 2010 (fila 2 d.u.p.). Cu referire la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare părţii civile pentru vindecare, acestea au fost confirmate printr-o nouă expertiză medico-legală administrată în etapa judecăţii, şi anume cea din din 07 septembrie 2011 (filele 240-242 dosar). Partea civilă L.A. a suferit, potrivit certificatului medico-legal din data de 14 aprilie 2010, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 2-3 zile de îngrijiri medicale.

Circulaţia autovehiculelor în zona în care s-a produs accidentul se desfăşoară în ambele sensuri, pe câte o bandă de circulaţie.

Din sensul Oraviţa spre Grădinari, semnalizarea verticală este următoarea „Depăşirea interzisă”, „Curbă la dreapta”, „Curbă deosebit de periculoasă la dreapta” şi „Panouri succesive pentru curbă periculoasă la dreapta”.

Cât priveşte culpa pentru producerea accidentului de circulaţie menţionat, deşi expertiza tehnică auto completată cu lămuririle furnizate de către expertul audiat de către instanţă nu a putut formula concluzii de certitudine cu privire la culpa conducătorilor auto implicaţi în accident, instanţa a reţinut că, potrivit probelor administrate în cauză, inclusiv menţionata expertiză, a reieşit că inculpatul conducea autoturismul cu o viteză de cca 78 km/h în condiţii de întuneric şi pe o porţiune de drum iniţial rectilinie, dreaptă, dar care urma să-şi schimbe direcţia într-o curbă dificilă, după cum demonstrează şi schiţa din Anexa 2 a expertizei aflată la fila 234 dosar. Inculpatul nu a adaptat viteza sa de deplasare la condiţiile de vizibilitate şi la caracteristicile drumului, erori la care s-au adăugat, potrivit propriilor sale declaraţii formulate în faza de urmărire penală, neatenţia sa în conducere şi pătrunderea pe contrasens, adică pe sensul de mers al autovehiculului în care se aflau părţile civile. Instanţa a reţinut că expertiza tehnică auto nu a oferit o variantă unică a dinamicii producerii accidentului şi nu a stabilit univoc care dintre conducătorii auto implicaţi în accident este culpabil pentru producerea acestuia, dar şi că aceeaşi expertiză auto nu a exclus varianta în care cel care a părăsit banda sa de mers şi a tăiat axul drumului, ieşind în faţa celuilalt autovehicul, să fie inculpatul. Dintre variantele expuse în expertiză, aceea care corespunde adevărului judiciar rezultat din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză este cea în care culpa aparţine exclusiv inculpatului. În sarcina părţii civile L.A., instanţa nu are probe în temeiul cărora să reţină existenţa vreunei culpe în exercitarea activităţii de conducător auto în momentele care au precedat producerea accidentului, rezultând că această parte conducea autovehiculul său cu o viteză foarte mică, valoarea acesteia fiind în jur de 10 km/h, iar probe din care să rezulte că L.A. ar fi depăşit la rândul său axul drumului nu au putut fi găsite. Este adevărat că la fila 228 dosar există în expertiza auto o variantă în care autovehiculul care intră pe contrasens este acela al părţii civile, însă aşa cum însuşi expertul tehnic o afirmă, partea civilă nu avea nici un motiv de „a tăia curba” la o viteză de deplasare de doar 10 km/h. De altfel, s-a precizat clar în expertiză că expunerile celor două variante ale dinamicii accidentului se întemeiază pe luarea în considerare a unui element constând în distanţa cu care a fost deplasat autoturismul ca urmare a impactului, fiind expuse două situaţii contrare, fără a se putea, însă, stabili în mod obiectiv şi ştiinţific care a fost valoarea reală a parametrului menţionat. Acesta din urmă a fost utilizat de către expert cu două valori, respectiv 2,55 m sau 4,21 m, urmând ca instanţa să coroboreze concluziile expertizei cu restul probelor administrate în cauză şi să stabilească varianta temeinică. Instanţa de fond a considerat că, potrivit probelor administrate în cauză, între care şi declaraţia părţii civile, planşele foto, concluziile privind viteza de deplasare a autovehiculului părţii civile, este temeinică şi dovedită doar ipoteza că partea civilă a circulat regulamentar.

Cu privire la această probă, adică la expertiza tehnică auto, instanţa de fond a menţionat că s-a cerut administrarea unei contraprobe, însă tribunalul a respins cererea formulată în urma audierii expertului Rotaru Teodoru, motivele pentru care instanţa a dispus în acest mod fiind expuse pe larg în considerentele încheierii de şedinţă din 07 mai 2012 (filele 346 verso şi 347 dosar). În esenţă şi fără a mai relua punctual argumentele instanţei, proba a fost respinsă întrucât s-a considerat că nu există în momentul solicitării probei suficiente probe materiale, urme, autovehiculele în starea lor de după accident, că nu s-a putut constata nemijlocit de către expert starea şi poziţia acestora, motive pentru care s-a concluzionat că există o imposibilitate obiectivă de stabilire a unei variante unice de producere a accidentului rutier.

Instanţa de fond a reţinut, potrivit celor expuse, că inculpatul B.I.B. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prin nerespectarea unor norme care reglementează desfăşurarea unei activităţi, în dauna părţii civile L.M.E., care a şi solicitat, de altfel, şi tragerea la răspundere penală a inculpatului. Pentru această infracţiune, acţiunea penală se pune în mişcare potrivit art. 184 C. pen. doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Încadrarea juridică a faptei săvârşite de către inculpat este dată de dispoziţiile art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen.

Instanţa a reţinut că partea vătămată L.A. nu a formulat plângere prealabilă împotriva inculpatului.

După producerea accidentului rutier, inculpatul a coborât din autovehiculul pe care îl conducea şi a dispărut de la locul evenimentului, el prezentându-se la organele de poliţie după mai mult de 12 ore de la producerea accidentului. Inculpatul nu a prezentat, în aceste condiţii, alcool în sânge.

Inculpatul a motivat gestul său de părăsire a locului accidentului prin aceea că a suferit, la rândul său, traume în urma impactului, ceea ce ar fi determinat o stare de confuzie, de dezorientare, de absenţă a autocontrolului, cu consecinţa unor acţiuni personale de care nu a fost conştient şi pentru care nu este răspunzător.

Aceste afirmaţii ale inculpatului au fost contrazise de concluziile expertizelor medico-legale efectuate inculpatului atât în faza de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, astfel încât din concluziile Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 05 iulie 2010 (filele 5-6 d.u.p.) şi ale Raportului de expertiză medico-legală din 03 noiembrie 2011 (filele 260-261 dosar) s-a reţinut o stare de fapt contrară celei pretinse de către inculpat.

Inculpatul B.I.B. a avut, potrivit expertizelor efectuate, discernământul păstrat cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată, deşi corespunde adevărului împrejurarea că el a suferit un traumatism cranio-cerebral acut închis, fără modificări neurologice obiective, pierderile de memorie invocate de inculpat ulterior producerii accidentului neputând fi obiectivate ştiinţific. Cu privire la acestea din urmă, instanţa a reţinut că inculpatul, potrivit concluziilor medico-legale, are structură particulară a personalităţii de tip narcisic şi simulează, iar din coroborarea aspectelor privind structura de personalitate şi conduita, comportamentul inculpatului cu aspectele strict medicale, clinice ale stării de sănătate obiectivate posttraumatic de către inculpat s-a desprins concluzia finală că inculpatul a fost conştient de fapta sa de părăsire a locului accidentului din care a rezultat vătămarea unei persoane, fără a avea încuviinţarea organului de poliţie competent şi că, în consecinţă, este şi răspunzător pentru săvârşirea ei.

Fapta inculpatului de a părăsi locul unui accident care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, fără ca să aibă permisiunea în acest sens a organului de poliţie competent să ancheteze accidentul rutier, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Inculpatul B.I.B. nu are antecedente penale, a recunoscut culpa sa în producerea accidentului rutier, cel puţin în faza de urmărire penală, deşi ulterior s-a prevalat de dreptul la tăcere şi a solicitat probe în dovedirea nevinovăţiei sale, este relativ tânăr, având puţin peste 30 de ani, a fost agent al poliţiei de frontieră, cunoscut ca având o activitate profesională bună, a urmat studii superioare juridice ulterior dobândirii acestei calităţi, ceea ce denotă stăruinţă în perfecţionarea personală, dar nu a conştientizat corespunzător pericolul social şi gravitatea faptelor sale.

În latura civilă a cauzei , instanţa de fond a constatat că părţii civile L.M.E. i s-au acordat îngrijiri medicale într-un număr de patru instituţii medicale, şi anume S.J.U. Reşiţa, Spitalul Orăşenesc Oraviţa, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi Spitalul de Urgenţă B.A. Bucureşti. secţia Chirurgie Generală I. În baza dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 modif. prin O.U.G. nr. 72/2006, acestea aveau vocaţia de a se constitui părţi civile împotriva inculpatului cu sumele reprezentând cheltuielile de spitalizare făcute pentru partea civilă menţionată, însă numai Spitalul de Urgenţă B.A. Bucureşti a acţionat în acest sens, potrivit declaraţiei de la fila 125 dosar. Suma solicitată a fost de 1.943, 60 lei şi a fost dovedită prin decont şi deviz de cheltuieli aflate la dosarul cauzei. Restul unităţilor spitaliceşti au declarat că nu se constituie părţi civile în cauză (filele 43, 64 dosar) sau nu şi-au manifestat opţiunea, în speţă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

În consecinţă, în baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, instanţa de fond a admis în totalitate acţiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul de Urgenţă B.A. Bucureşti, Chirurgie Generală I, drept pentru care l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.943,60 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare, către această parte civilă.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi Ordinului C.S.A. nr. 21/2009 aplicabil contractului de asigurare dintre asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA şi proprietarul autovehiculului condus de inculpat (fila 107 d.u.p.), asigurătorul nu plăteşte cheltuielile de spitalizare ale părţii civile, dacă acestea au fost acoperite din sume provenite de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, aşa cum este cazul în speţă.

Partea vătămată L.A. s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatului cu suma de 10.000 lei daune morale, cu motivarea că a fost şi el implicat în accident şi a suferit vătămări corporale, că a fost supus unor suferinţe psihice atât datorită acestor vătămări, cât şi datorită faptului de a fi asistat la suferinţele soţiei sale, partea civilă L.M.E.

Cu privire la această constituire de parte civilă, prima instanţă a reţinut că, potrivit legii procesual penale române în cadrul procesului penal, acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale şi aceasta presupune ca exercitarea acţiunii civile menţionate să fie condiţionată de exercitarea unei acţiuni penale împotriva inculpatului. În speţă, infracţiunea de vătămare corporală din culpă se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar inculpatul răspunde în această cauză doar pentru faptele care au produs vătămarea corporală a părţii civile L.M.E., aceasta fiind singura persoană vătămată care a cerut tragerea la răspundere penală a inculpatului. În consecinţă, partea civilă L.A. nu are vocaţie la a cere să fie dezdăunat în cadrul unei acţiuni civile exercitate în cadrul procesului penal, pentru că nu a alăturat acţiunea sa civilă unei acţiuni penale vizând tragerea la răspundere a inculpatului pentru o infracţiune prin care să i se fi adus prejudicii personale. Calea procesuală obligatorie în situaţia acestei părţi civile este exercitarea separată a acţiunii sale civile înaintea instanţei civile competente.

Cât priveşte pretenţiile civile constând în daune materiale formulate de către partea civilă L.M.E., tribunalul a constatat că asigurătorul acesteia, SC G.A. SA a despăgubit-o pe partea civilă cu suma de 31.204,37 lei ca şi contravaloare a autoturismului implicat în accident, considerându-se avariile acestuia ca reprezentând daună totală.

Acceptând această sumă ca reprezentând despăgubirea cuvenită pentru autovehiculul distrus, partea civilă nu mai poate recupera această sumă nici de la inculpat, nici de la asigurător. În caz contrar, partea civilă ar beneficia de o dublă despăgubire pentru un prejudiciu unic. O asemenea dezdăunare este lipsită de orice temei faptic şi legal. Inculpatul poate fi obligat la plata diferenţei dintre valoarea despăgubită şi valoarea reală a prejudiciului, instanţa apreciind că aceasta se cifrează la suma de 26.182,92 lei, sumă reprezentând diferenţa dintre valoarea autoturismului distrus şi preţul unui model de autoturism identic cu acesta, potrivit şi celor expuse la fila 378 a dosarului de fond în expertiza contabilă.

În legătură cu această variantă de dezdăunare aleasă de către instanţă, ea a fost motivată prin aceea că în mod involuntar şi forţată de evenimentele cauzate de către fapta ilicită a inculpatului, partea civilă a fost obligată să achiziţioneze un autoturism nou. Fără să fi existat infracţiunea săvârşită de inculpat, acea diferenţă de valoare ar fi rămas în patrimoniul părţii civile, iar faptul că aceasta din urmă a trebuit să o plătească, reprezintă o sărăcire a patrimoniului părţii civile determinată de modul culpabil în care inculpatul a înţeles să conducă maşina pe drumurile publice. Cu toate acestea, instanţa a considerat că inculpatul nu poate fi făcut răspunzător civil şi obligat să plătească toate cheltuielile legate de achiziţionarea unui nou autovehicul, ci numai diferenţa la preţul de achiziţionare al acestuia, aşa cum apare acesta în ofertele furnizorilor de autovehicule. Cheltuielile legate de obţinerea fondurilor necesare plăţii diferenţei de preţ, nu sunt consecinţa directă a acţiunii inculpatului, şi, mai mult, reprezintă cât priveşte sursa acestor fonduri o opţiune personală subiectivă a părţii civile. În lipsa unui raport de cauzalitate între acţiunea ilicită a inculpatului şi un prejudiciu mai mare decât diferenţa despăgubirii până la concurenţa preţului ofertat de SC A.D. SA (aceeaşi filă a dosarului - 378 parag. 3), rezultă că ceea ce inculpatul trebuie să plătească părţii civile este strict această din urmă diferenţă.

Asigurătorul nu mai poate fi obligat în solidar cu inculpatul pentru dezdăunare privitoare la autoturismul distrus, pentru că normele de aplicare a Legii nr. 136/1995, Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 precizează că aceste despăgubiri sunt limitate la sumele plătite cu acest titlu (art. 12 lit. a), b) din Ordin) de către primul asigurator. Deci, obligaţia de plată revine pentru suma de 26.182,92 lei numai inculpatului.Potrivit raportului de expertiză contabilă, inclusiv anexele cuprinzând sume reactualizate, partea civilă a mai fost prejudiciată prin fapta inculpatului cu contravaloarea sumelor de 3.277,96 lei reprezentând transport autovehicul avariat în vederea expertizării, cu suma de 5.169,89 lei reprezentând lipsa folosinţei autoturismului şi cu suma de 1.439,19 lei reprezentând venituri nerealizate. La aceasta se adaugă suma de 3.000 lei reprezentând, potrivit declaraţiei martorei audiate în cauză, cheltuieli făcute cu asistenţa de către o terţă persoană în viaţa de zi cu zi, cheltuieli determinate de starea de sănătate precară a părţii civile ca urmare a vătămării sale de către inculpat.

Prima instanţă a conchis că asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA răspunde în solidar cu inculpatul numai pentru suma de 9.887,04 lei, fiind exclusă răspunderea sa patrimonială atât pentru diferenţa de valoare a autoturismului, cât şi pentru suma de 3.000 lei a cărei cheltuire nu este justificată medical şi nici dovedită prin acte (cerinţă a Legii nr. 136/1995).

Fapta inculpatului de a o vătăma corporal pe partea civilă provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare circa 23 de zile de îngrijiri medicale, a fost generatoare şi de suferinţe psihice, instanţa considerând că accidentul în sine este un eveniment traumatizant, mai ales pentru o persoană în vârstă de 66 de ani şi care suferă şi de boli asociate vârstei şi are în antecedente şi o operaţie chirurgicală de nefrotomie. De asemenea, este traumatizantă recuperarea lentă a parametrilor normali de sănătate avuţi de partea civilă anterior accidentului, precum traumatizante sunt şi internările medicale în vederea tratamentului şi/sau a investigării stării de sănătate. Pentru aceste considerente, tribunalul l-a obligat pe inculpat să plătească părţii civile, în solidar cu SC A.R.A.V.I.G. SA suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor până la concurenţa sumei de 100.000 lei daune morale, întrucât a apreciat că acestea exced noţiunii de despăgubiri echitabilă, prin cuantumul exagerat de mare faţă de suferinţele încercate de partea civilă.

Părţile civile au solicitat obligarea inculpatului în solidar cu asigurătorul la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului penal, cheltuieli pe care instanţa le-a determinat ca fiind în sumă de 19.000 lei, reprezentând cost expertiză contabilă, cost transport pe ruta Bucureşti-Reşiţa şi retur, cost hrană, cost cazare, cost onorariu avocat. Având în vedere admiterea parţială a acţiunii civile formulată împotriva inculpatului, instanţa de fond l-a obligat pe acesta în solidar cu asigurătorul, în temeiul art. 193 alin. (2) C. proc. pen. la plata de cheltuieli de judecată parţiale, în cuantum de 15.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apeluri inculpatul B.I.B., asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA, părţile civile L.M.E. şi L.A.

În motivele de apel formulate de către părţile civile L.M.E. şi L.A. s-a arătat că s-a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 136/1995 cu privire la motivarea instanţei că asigurătorul nu poate fi obligat în solidar cu inculpatul la plata diferenţei dintre valoarea despăgubită şi valoarea reală a prejudiciului, care se cifrează la suma de 26.182,92 lei, sumă reprezentând diferenţa dintre valoarea autoturismului distrus şi preţul unui model de autoturism identic cu acesta, solicitându-se obligarea asigurătorului în solidar cu inculpatul la plata daunelor materiale. S-a mai solicitat majorarea daunelor morale întrucât leziunile suferite au fost generatoare de suferinţe psihice, partea civilă L.M.E. având 66 ani, suferind şi de alte boli asociate vârstei, a fost supusă investigării la 4 instituţii medicale. Cu privire la cheltuielile de judecată s-a făcut o greşită aplicare a legii în sensul că nu s-a acordat întreaga sumă solicitată, cu atât mai mult că în speţa de faţă culpa îi aparţine exclusiv inculpatului la săvârşirea faptei infracţionale şi urmările produse prin infracţiune.

În motivele de apel depuse de către asigurător s-a arătat că sentinţa Tribunalului Caraş-Severin nu se bazează pe vreo probă tehnică concludentă care să ateste vinovăţia inculpatului B.I.B., criticându-se şi cuantumul despăgubirilor acordate în raport cu salariul mediu net lunar, solicitând respingerea pretenţiilor cu privire la acordarea unei despăgubiri pentru cumpărarea unui autoturism nou, solicitându-se de asemenea şi înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor judiciare în solidar cu inculpatul.

În motivarea apelului formulat de către inculpat s-a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, iar în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul infracţiunii de părăsire a locului accidentului, respectiv respingerea pretenţiilor civile ca neîntemeiate întrucât este aplicabil principiul „in dubio pro reo”.

Examinând sentinţa penală apelată prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a constatat că apelurile formulate de către părţile civile L.M.E. şi L.A. sunt nefondate, iar apelurile declarate de inculpatul şi asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Astfel, instanţa de fond - Tribunalul Caraş-Severin - a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, respectiv aceea că în data de 11 aprilie 2010 inculpatul B.I.B. circula cu autoturismul, pe D.N. 57, sensul Oraviţa - Grădinari şi părăsind banda de mers, la intrarea în comuna Greoni, judeţul Caraş-Severin, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autoturismul, care circula regulamentar. Autoturismul era condus de L.A., iar pe scaunul din dreapta se afla soţia sa, L.M.E. În urma coliziunii, ambele autoturisme au fost avariate, iar L.M.E. a suferit leziuni corporale care au necesitat 22-23 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal din 14 aprilie 2010. După producerea coliziunii, inculpatul a părăsit locul accidentului, prezentându-se la organele de poliţie în jurul orelor 22,00, după aproximativ 16 ore. Inculpatului i-au fost recoltate probe biologice la ora 22,06 - rezultatul alcoolemiei fiind zero (absent), conform buletinului de analiză toxicologic din 20 aprilie 2010.

Cu privire la stabilirea stării de fapt, este adevărat că în expertiza tehnică auto expertul nu a putut formula concluzii de certitudine cu privire la culpa conducătorilor auto implicaţi în accident, totuşi coroborând elementele acestei expertize cu celelalte probe de la dosarul cauzei s-a concluzionat că inculpatul a condus autoturismul cu o viteză de 78 km/h, în condiţii de întuneric, iar acesta nu a adaptat viteza sa de deplasare la condiţiile de vizibilitate şi caracteristicile drumului, la care s-a adăugat şi neatenţia sa în conducere şi pătrunderea pe contrasens în condiţiile în care autovehiculul părţilor civile circula cu o viteză foarte mică, în jur de 10 km/h, neexistând probe în sensul depăşirii de către acest autoturism a axului drumului, astfel că singura concluzie care s-a desprins, că inculpatul a fost acela care a depăşit axul drumului, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autoturismul condus de către partea civilă L.A.

În acest context, s-a concluzionat că inculpatul B.I.B. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă ca urmare a nerespectării unor norme care reglementează desfăşurarea unei activităţi în dauna părţii civile L.M.E. care, conform certificatului medico-legal depus la dosar, a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 20-23 zile îngrijiri medicale ca urmare a accidentului de circulaţie produs din culpa exclusivă a inculpatului.

În aceste condiţii, solicitarea de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. apare ca neîntemeiată, întrucât din ansamblul probelor administrate rezultă că, culpa în producerea accidentului de circulaţie îi aparţinea exclusiv inculpatului, care a pătruns pe contrasens şi s-a ciocnit cu autoturismul, condus de partea civilă L.A., fiind certă vinovăţia inculpatului cu privire la producerea accidentului, iar simplul fapt că expertul auto nu a formulat concluzii ferme, nu exclude vinovăţia inculpatului.

Ca stare de fapt mai trebuie completat un aspect esenţial, respectiv acela că, după producerea evenimentului rutier, inculpatul a coborât din autoturismul condus şi a dispărut de la locul accidentului, el prezentându-se aproximativ după 12 ore la organele de poliţie, motivând gestul său cu o traumă care ar fi suferit-o în urma impactului, respectiv o stare de confuzie, de dezorientare, de absenţă a autocontrolului, însă cu toate aceste explicaţii, concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi raportul de expertiză medico-legală s-a reţinut o stare de fapt contrară celei pretinse de inculpat, acesta având discernământul păstrat cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată.

În aceste condiţii, în mod judicios a reţinut instanţa de fond în sarcina inculpatului şi părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie competente să ancheteze evenimentul rutier, faptă care întruneşte elementele constitutive ale art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, iar solicitarea de achitare a inculpatului pentru această infracţiune în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. apare ca neîntemeiată în condiţiile în care după un asemenea eveniment rutier inculpatul trebuia să aştepte organele de poliţie, întrucât era vorba de existenţa unei victime, până la sosirea acestora şi stabilirea situaţiei de fapt, şi nu de a pleca pentru a evita constatarea unei eventuale stări de ebrietate.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social al infracţiunii, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, urmarea socialmente periculoasă a faptei săvârşite, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale, este un element tânăr, a recunoscut culpa sa în producerea accidentului rutier într-o primă etapă, iar în funcţie de toate aceste elemente, instanţa a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, de 3 ani închisoare (pedeapsă rezultantă) este prea aspră şi se impune reducerea cuantumului pedepsei cel puţin pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, de la 3 ani la 2 ani închisoare, iar în aceste condiţii, ca urmare a aplicării regulilor de la concursul de infracţiuni, şi pedeapsa rezultantă va fi de 2 ani închisoare, urmând să fie suspendată condiţionat executarea acesteia întrucât sunt întrunite condiţiile art. 81 C. pen., atât cu privire la cuantumul efectiv al pedepsei cât şi cu privire la lipsa unor condamnări mai mari de 6 luni, respectiv existenţa convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia, astfel că au fost înlăturate dispoziţiile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a constatat că obligaţiile de plată stabilite în sarcina inculpatului şi asigurătorului au fost corect stabilite ca şi cuantum, în sensul că s-a impus obligarea inculpatului, dar nu în solidar ci alături de asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA la plata unor despăgubiri civile în sumă de 39.069,96 lei reprezentând diferenţe preţ achiziţionare autoturism nou, preţ transport autoturism avariat în vederea expertizării, dezdăunare pentru lipsa folosinţei autoturismului şi diferenţă de venituri nerealizate şi cost îngrijiri suplimentare, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel că este necesar ca să fie aplicat principiul reparării integrale a prejudiciului.

Trebuie menţionat că asigurătorul SC G.A. SA a despăgubit-o pe partea civilă L.M.E. cu suma de 31.204,37 lei reprezentând contravaloarea autoturismului implicat în accident, considerându-se avariile acestuia ca reprezentând daune totale.

Cu privire la daunele morale, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, natura leziunilor produse, persoana părţii civile L.M.E., instanţa a apreciat că suma de 20.000 lei este de natură să acopere prejudiciul moral suferit de către aceasta, inconvenientele inerente rezultate din investigarea şi tratamentul leziunilor suferite, astfel că nici majorarea dar nici micşorarea acestei sume nu s-au impus întrucât aceasta este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit.

Cu privire la cheltuielile de judecată în primă instanţă, s-a constatat că în faţa primei instanţe s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu asigurătorul la plata sumei de 15.000 lei cheltuieli parţiale de judecată către partea civilă L.M.E., această sumă fiind în consonanţă cu modalitatea de admitere a acţiunii civile, adică câtimea culpei procesuale, astfel că nu s-a impus o majorare a sumei acordate cu acest titlu, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, însă s-a impus înlăturarea obligaţiei solidare între inculpat şi asigurător, fiind obligat doar inculpatul la plata acestei sume, fiind exclusă răspunderea asigurătorului în astfel de situaţii.

În baza acestor considerente, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 7/A din 17 ianuarie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de părţile civile L.M.E. şi L.A. împotriva sentinţei penale nr. 103 din 15 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4006/115/2010.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de inculpatul B.I.B. şi asigurătorul SC A.R.A.V.I.G. SA împotriva aceleiaşi hotărâri.

A desfiinţat sentinţa penală nr. 103 din 15 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4006/115/2010 şi rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi a repus pedepsele în individualitatea lor.

A redus de la 3 ani la 2 (doi) ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului B.I.B. pentru infracţiunea prevăzută de art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În temeiul art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 (doi) ani închisoare, care va fi şi pedeapsa rezultantă.

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86², 86³ şi 86⁴ C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate inculpatului şi a stabilit termen de încercare de 4 ani pe seama acestuia, conform art. 82 C. pen.

A înlăturat obligarea asigurătorului SC A.V.I.G. SA la plata în solidar cu inculpatul a sumelor datorate părţii civile L.M.E. şi a constatat că plata acestor sume este garantată de asigurător.

A înlăturat obligarea asigurătorului la suportarea cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă.

A menţinut în rest dispoziţiile hotărârii penale atacate.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat părţile civile la plata a câte 100 lei fiecare, cheltuieli judiciare parţiale către stat în apel; în rest cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 193 C. proc. pen. a respins cererea părţilor civile de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs asigurătorul SC A.V.I.G. SA prin Sucursala Caraş-Severin, partea civilă L.M.E. şi inculpatul B.I.B.

Partea civilă L.M.E. a invocat un prim motiv de recurs raportat la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., arătând că dispozitivul deciziei nu se înţelege şi chiar contrazice motivarea, în sensul că nu este clar pentru ce sumă s-a dispus ca plata acesteia să fie garantată de asigurător.

De asemenea, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. sub mai multe aspecte, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, solicitând obligarea asigurătorului la plata directă către partea civilă a sumelor de bani la care va fi obligat inculpatul, majorarea daunelor morale acordate precum şi acordarea integrală a cheltuielilor judiciare efectuate.

Inculpatul B.I.B. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9 şi 18 C. proc. pen., arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia şi solicitând achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului.

Asigurătorul SC A.V.I.G. SA nu a invocat în scris niciun motiv de recurs şi nici nu s-a prezentat în instanţă pentru susţinerea orală a acestuia.

Recursurile sunt neîntemeiate.

Înalta Curte, analizând decizia penală recurată, apreciază că nu există motive ce pot conduce la nelegalitatea sau netemeinicia acesteia.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de partea civilă L.M.E., raportat la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Prima instanţă a dispus obligarea inculpatului să plătească părţii civile suma de 39.069,96 lei cu titlu de despăgubiri civile, ce include: 26.182,92 lei diferenţa de preţ pentru achiziţionarea unui autoturism nou, 3.277,96 lei contravaloare transport autovehicul avariat în vederea expertizării, 5.169,89 lei lipsa folosinţei autoturismului, 1.439,19 lei venituri nerealizate şi 3.000 lei cheltuieli efectuate cu asistenţa de către o terţă persoană.

S-a constatat că partea civilă a fost deja dezdăunată de SC G.A. SA cu suma de 31.204,37 lei reprezentând contravaloarea autoturismului implicat în accident considerându-se avariile acestuia ca reprezentând daună totală.

Din suma de 39.069,86 lei la care a fost obligat inculpatul s-a apreciat că numai pentru suma de 9.887,04 lei inculpatul poate fi obligat în solidar cu asigurătorul (compusă din suma de 5.169,89 lei reprezentând lipsa folosinţei autoturismului, suma de 3.277,96 lei reprezentând transport autovehicul avariat în vederea expertizării şi 1.439,19 lei reprezentând venituri nerealizate).

Pentru diferenţă, respectiv sumele de 26.182,9 lei reprezentând diferenţa de preţ pentru achiziţionarea unui autoturism nou şi 3000 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu asistenţa de o terţă persoană s-a apreciat că obligaţia plăţii acestora revine inculpatului singur, fără a putea fi angajată şi răspunderea asigurătorului.

În apel, astfel cum rezultă în mod clar din dispozitiv, s-a înlăturat obligarea asigurătorului la plata în solidar cu inculpatul a sumelor datorate părţii civile (adică suma de 9.887,04 lei, pentru care prima instanţă, aşa cum s-a arătat, dispusese obligarea inculpatului în solidar cu asigurătorul, urmând a se constata că plata acestora (adică a sumelor ce compun suma de 9.887,04 lei) să fie garantată de asigurător.

Sub acest aspect, critica părţii civile în sensul că dispozitivul nu se înţelege nu este fondată, căci e limpede că numai pentru suma de 9.887,04 lei, singura despăgubire pentru care inculpatul a fost obligat în solidar cu asigurătorul, a fost modificată sentinţa în sensul înlăturării obligaţiei de solidaritate.

Este adevărat că în considerentele deciziei motivarea soluţiei sub acest aspect este expediată într-un singur paragraf, nefiind cu claritate explicată, dar acest neajuns nu poate conduce la casarea hotărârii întrucât, aşa cum s-a arătat, dispozitivul nu lasă loc niciunei interpretări, iar compunerea sumelor a fost detaliat prezentată de prima instanţă şi explicată mai sus.

Înalta Curte apreciază că nici criticile formulate de partea civilă în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. nu pot fi primite.

Printr-o primă critică se solicită ca numai asigurătorul să fie obligat la plata sumelor datorate de inculpat.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că asigurătorul a dezdăunat partea civilă, L.M.E., cu suma de 31.204,37 lei reprezentând contravaloarea autoturismului implicat în accident, considerându-se avariile acestuia ca reprezentând „daună totală”.

Accidentul s-a produs în data de 11 aprilie 2010, dată la care era în vigoare Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 2/2010 din data de 24 februarie 2010.

Prin acest ordin s-au aprobat normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Din coroborarea art. 50 alin. (1)² lit. b) şi art. 55 din aceste norme rezultă că despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare R.C.A. în cazul unei daune totale, situaţie în care nici cheltuielile de transport al vehiculului avariat nu pot fi acordate.

Cum în speţă primul asigurător a acordat limita prevăzută pentru dauna totală, pentru orice alte cheltuieli solicitate de partea civilă şi apreciate ca fiind probate de instanţă, asigurătorul nu mai este răspunzător, acestea revenind în sarcina inculpatului, persoană vinovată de producerea accidentului.

Înalta Curte constată că prima instanţă, sub acest aspect (soluţie menţinută şi în apel), a obligat asigurătorul la despăgubiri ce depăşesc cuantumul daunei totale, în solidar cu inculpatul (în apel s-a înlăturat doar solidaritatea şi s-a stabilit ca asigurătorul să garanteze sumele acordate), încălcând astfel dispoziţiile legale mai sus evocate.

În lipsa unui recurs motivat al asigurătorului, precum şi a unui caz de casare ce poate fi invocat din oficiu de instanţă, această nelegalitate nu poate fi corectată în recurs, căci ar însemna ca părţii civile, în propriul recurs, să i se creeze o situaţie mai grea, încălcându-se prevederile art. 385⁸ C. proc. pen.

Prin urmare, chiar dacă, de principiu, observaţia părţii civile este corectă, în sensul că, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, asigurătorul este obligat, în mod direct, la plata despăgubirilor către partea civilă, în speţă, aşa cum s-a arătat, asigurătorului i s-a angajat răspunderea în mod nelegal pentru sume ce depăşesc limita maximă acordată pentru daună totală, dar corectarea acestei nelegalităţi nu se poate face nici în sensul solicitat de partea civilă, căci ar fi tot nelegal să fie obligat asigurătorul direct la sume ce nu trebuiau acordate, nici în sensul înlăturării dispoziţiei instanţei, căci s-ar crea părţii civile o situaţie mai grea în propriul recurs.

Partea civilă a mai criticat şi cuantumul daunelor morale acordate, invocând tot prevederile art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., dar Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale este o chestiune de apreciere şi nu una de nelegalitate, astfel că ea nu poate fi cenzurată în recurs nici în cadrul cazului de casare invocat şi nici în cadrul altui caz de casare din cele enumerate expres şi limitativ de art. 385⁹ C. proc. pen.

Nici sub aspectul cuantumului cheltuielilor judiciare critica nu este fondată.

În apel s-a argumentat, corect, că suma este corespunzătoare modalităţii de admitere a acţiunii civile, neimpunându-se majorarea acesteia, dar s-a înlăturat şi solidaritatea asiguratorului cu inculpatul la obligarea cheltuielilor judiciare, fiind exclusă răspunderea asiguratorului în astfel de situaţii.

Recursul inculpatului este, de asemenea, nefondat.

Primul motiv de recurs este raportat la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., dar Înalta Curte constată critica neîntemeiată, întrucât în considerentele hotărârilor recurate sunt prezentate motivele pe care se întemeiază soluţia, arătându-se amplu situaţia de fapt stabilită în baza probelor administrate, încadrarea juridică a faptelor şi vinovăţia inculpatului.

Nici solicitarea de achitare formulată nu este fondată.

Instanţele au reţinut că, deşi expertul nu a putut formula concluzii de certitudine cu privire la culpa conducătorilor auto implicaţi în accident, totuşi coroborând elementele acestei expertize cu celelalte probe de la dosarul cauzei s-a putut concluziona că inculpatul a condus autoturismul cu o viteză de 78 km/h, în condiţii de întuneric, iar acesta nu a adaptat viteza sa de deplasare la condiţiile de vizibilitate şi caracteristicile drumului, la care s-a adăugat şi neatenţia sa în conducere şi pătrunderea pe contrasens în condiţiile în care autovehiculul părţilor civile circula cu o viteză foarte mică, în jur de 10 km/h, neexistând probe în sensul depăşirii de către acest autoturism a axului drumului, astfel că singura concluzie care se desprinde, că inculpatul a fost acela care a depăşit axul drumului, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autoturismul condus de către partea civilă L.A.

În aceste condiţii, solicitarea de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. apare ca neîntemeiată, întrucât din ansamblul probelor administrate rezultă că, culpa în producerea accidentului de circulaţie îi aparţine exclusiv inculpatului, care a pătruns pe contrasens şi s-a ciocnit cu autoturismul, condus de partea civilă L.A., fiind certă vinovăţia inculpatului cu privire la producerea accidentului, iar simplul fapt că expertul auto nu a formulat concluzii ferme, nu exclude vinovăţia inculpatului.

Ca stare de fapt mai trebuie completat un aspect esenţial, respectiv acela că, după producerea evenimentului rutier, inculpatul a coborât din autoturismul condus şi a dispărut de la locul accidentului, el prezentându-se aproximativ după 12 ore la organele de poliţie, motivând gestul său cu o traumă care ar fi suferit-o în urma impactului, respectiv o stare de confuzie, de dezorientare, de absenţă a autocontrolului, însă cu toate aceste explicaţii, concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi raportul de expertiză medico-legală au reţinut o stare de fapt contrară celei pretinse de inculpat, acesta având discernământul păstrat cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de asigurător, în lipsa motivării acestuia şi a unor cazuri de casare ce pot fi invocate de instanţă din oficiu, acesta va fi respins ca nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de asigurător, partea civilă şi inculpat, cu obligarea acestora la cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de asiguratorul SC A.V.I.G. SA prin sucursala Caraş Severin, de partea civilă L.M.E. şi de inculpatul B.I.B. împotriva Deciziei penale nr. 7/A din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurenta asigurator şi recurenta parte civilă la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 2013.

#Vatamare Corporala din Culpa. Practica Judiciara

← ICCJ. Decizia nr. 3647/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3650/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3649/2013. Penal. Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs