ICCJ. Decizia nr. 3725/2013. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3725/2013
Dosar nr. 8428/30/2011
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 414/ PI din 09 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8428/30/2011, în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.B. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în formă continuată.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a teza II şi lit. b C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen. s~a dispus deducerea din pedeapsa aplicată inculpatului a reţinerii de 24 ore şi a arestului preventiv pe perioada 23 noiembrie 2011-26 mai 2012
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen. s-a dispus deducerea din pedeapsa aplicată inculpatului a reţinerii de 24 ore şi a arestului preventiv pe perioada 23 noiembrie 2011 - 26 mai 2012.
În baza art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000, a fost condamnat inculpatul M.P. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.
În baza art. 65 al.2 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a cantităţii de 958,74 grame substanţe stupefiante ce se află depuse la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. şi pe cale de consecinţă, distrugerea stupefiantelor cu păstrare de contraprobe.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fot obligaţi inculpaţii la câte 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, cu privire la aspectele invocate de către inculpaţi referitoare la nelegala sesizare a organelor de urmărire penală, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 221 C. proc. pen., ,,Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. în cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în acest sens.
S-a mai reţinut că atunci când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
În speţă, prima instanţă a constatat că sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut din oficiu, prin proces-verbal la data de 22 noiembrie 2011. Aprecierea inculpaţilor că în urma încunoştinţărilor făcute de investigatorul cu identitate protejată M.C. şi de colaboratorul cu identitate protejată B.R. trebuiau consemnate într-un denunţ nu poate fi reţinută de către instanţă atâta timp cât nici unul din cei doi nu putea fi obligat să facă un denunţ. Codul de procedură penală permite ca în lipsa unei plângeri sau denunţ în situaţia în care organele de urmărire penală află pe orice cale, alta decât plângerea sau denunţul despre faptul săvârşirii unei infracţiuni se poate sesiza din oficiu.
S-a reţinut că nu există nici un impediment, sau sancţiune în cazul sesizării din oficiu, chiar dacă există posibilitatea sesizării prin alte moduri.
S-a constatat că, mai mult decât atât, indiferent de caracterul flagrant sau ne-flagrant al infracţiunii, procesul-verbal de sesizare din oficiu sau de constatare a infracţiunii flagrante nu constituie act de începere a urmăririi penale. Mai mult decât atât, în jurisprudenţa şi în literatura de specialitate s-a apreciat astfel: Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că lipsa procesului verbal de sesizare din oficiu nu afectează legalitatea sesizării organelor de urmărire penală şi nu constituie un obstacol pentru a se putea trece la efectuarea propriu-zisă a urmăririi penale. „(…) întocmirea procesului verbal de sesizare din oficiu este o adăugare la lege a unei condiţii relative la declanşarea urmăririi penale pe care legea însăşi nu o prevede, această formalitate fiind prevăzută de legiuitor fără a stabili şi o sancţiune corelativă în cazul constatării lipsei acestui proces verbal. în lipsa unei sancţiuni prevăzute pentru a fi aplicată în cazul omisiunii întocmirii procesului verbal, nu se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere, când a prevăzut întocmirea acestui proces verbal decât un aspect formal, care ţine aşadar de forma, de modalitatea în care organele de urmărire penală decid că se impune efectuarea de cercetări dacă sunt indiciile săvârşirii unei infracţiuni.” (Decizia penală nr. 149 din 26 ianuarie 2010 pronunţată în recurs de Secţia I-a penală a Curţii de Apel Bucureşti având ca obiect vătămarea corporală din culpă/art. 184 C. pen.
Cu privire la procesul verbal de sesizare din oficiu, instanţa de fond a constatat că într-adevăr, acesta nu cuprinde ora la care s-a terminat încheierea procesului verbal astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 91 C. proc. pen., însă această lipsă nu poate atrage nulitatea procesului verbal, nefiind prevăzută ca şi sancţiune lipsa acestui aspect din cuprinsul procesului verbal.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D. în concluziile scrise face referire la nulitatea procesului-verbal fără însă a arăta dacă este vorba de o nulitate absolută sau de nulitatea relativă.
Potrivit art. 197 C. proc. pen., s-a reţinut că „încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată de cât prin anularea acelui act”.
S-a constatat că dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că nulitatea prevăzută în alin. (2) nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2) atrage nulitatea actului în condiţiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
În situaţiile prevăzute în alin. (1) şi (4), în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în faţa instanţei care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului”.
Din cuprinsul textului de lege mai sus arătat prima instanţă a reţinut faptul că nu ne aflăm în prezenţa vreunui caz de nulitate absolută, inculpaţii invocând lipsa menţiunii referitoare la ora din cuprinsul procesului verbal de sesizare din oficiu.
În legătură cu existenţa unor eventuale cazuri de nulitate relativă, instanţa de fond a constatat că în eventualitatea existenţei unor astfel de cazuri această nulitate trebuia invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau ca situaţia în speţă, la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit la efectuarea actului.
Astfel cum s-a reţinut din copia încheierii penale nr. 134/ CC din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului Timiş aflată la filele 32-43 dosar de urmărire penală, precum şi din încheierea penală din data de 07 decembrie 2011 a Tribunalului Timiş aflată la filele 13, 14 dosar instanţă, inculpaţii nu au invocat vreo nulitate şi nici nu au făcut dovada vreunei vătămări procesuale pentru a se putea discuta despre existenţa vreunei nulităţi relative.
Cu privire la nulitatea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale invocată de către apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., datorită faptului că pe aceste rezoluţii este trecută ora 17:30, iar flagrantul s-a finalizat abia la 17:45, prima instanţă a reţinut următoarele;
Deşi s-a reţinut faptul că din procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante aflat la filele 4, 5 dosar de urmărire penală, rezultă faptul că acţiunea de prindere în flagrant a început la orele 17:00 şi s-a finalizat la orele 17:45 de către lucrătorii B.C.C.O., în baza delegării, s-a constatat însă că procurorul nu avea obligaţia aşteptării finalizării acţiunii flagrantului, putând fi informat de cursul acestei operaţiuni prin orice mijloc de transmitere a informaţiei la distanţă,
Astfel cum s-a reţinut şi din cele arătate de apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., după finalizarea acţiunii de prindere în flagrant s-a procedat la întocmirea procesului verbal, însă informaţii despre persoana inculpaţilor existau, deoarece cu o zi înainte se realizase deja o primă cumpărare de droguri, inculpaţii fiind cei care au oferit cu titlu gratuit o mică cantitate de droguri pentru a putea fi verificată.
S-a considerat că prezenţa aceloraşi inculpaţi în data de 23 noiembrie 2011 pentru a finaliza tranzacţia începută cu o zi înainte şi purtarea negocierilor necesare derulării tranzacţiei reprezentau suficiente indicii cu privire la săvârşirea de infracţiuni, de către inculpaţi nefiind necesar ca procurorul să aştepte finalizarea acţiunii de prindere în flagrant pentru a putea dispune începerea urmăririi penale.
Cu privire la nulitatea ordonanţelor de reţinere a învinuiţilor M.B. şi M.D., prima instanţă a reţinut faptul că acest aspect trebuia invocat în cursul reţinerii celor doi învinuiţi, fie prin formularea plângerii împotriva ordonanţei de reţinere, fie prin solicitarea revocării măsurii reţinerii, acest aspect putând fi invocat şi cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă.
S-a reţinut că şi în situaţia în care s-ar fi încălcat dispoziţiile legii cu ocazia reţinerii, acest aspect nu poate avea ca şi consecinţă nulitatea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale şi a ordonanţelor de punere în mişcare a acţiunii penale.
S-a constatat că celelalte excepţii şi nulităţi invocate atât cu ocazia susţinerii fondului cauzei cât şi prin concluziile scrise depuse privesc administrarea diferitelor elemente probatorii, astfel că ele au fost analizate odată cu fondul cauzei.
Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 177/D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub număr unic de Dosar nr. 8428/30/2011, au fost trimişi în judecată inculpaţii:
- M.B. - pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivării, oferirii şi valorificării, în forma continuată, prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.;
- M.D. - pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivării şi valorificării, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi
- M.P. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea transportării, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În fapt, s-au reţinut următoarele:
La data de 22 noiembrie 2011, organele de poliţie judiciară din cadrul B.C.C.O. Timişoara - Serviciul Antidrog, s-au sesizat ex oficii cu privire la faptul că titularul postului telefonic cu numărul: 0721431013, cunoscut cu prenumele „D.”, originar din municipiul Lugoj, derulează activităţi infracţionale, constând în valorificarea drogurilor de risc consumatorilor de pe raza municipiului Timişoara.
Conform procesului-verbal întocmit la data de 23 noiembrie 2011, s-a procedat la identificarea utilizatorului postului telefonic în persoana inculpatului M.B.
Datele preliminare existente evidenţiau împrejurarea că stupefiantele erau valorificate în schimbul sumei de 30 lei gramul, iar deţinătorul se afla în posesia unei cantităţi consistente de cannabis, pe care intenţiona să o distribuie pe raza municipiului Timişoara.
În acest context, la data de 22 noiembrie 2011, s-a procedat la introducerea în cauza a investigatorului sub acoperire cu numele de cod „M.C.” şi a colaboratorului sub acoperire cu numele de cod „B.R.”, în vederea concretizării sub aspect probator a activităţii infracţionale a persoanei suspectate.
În vederea monitorizării activităţii infracţionale, în baza ordonanţei nr. 354 din data de 23 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciului Teritorial Timişoara s-a autorizat cu titlu provizoriu, pe durata a 48 de ore, interceptarea şi localizarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice efectuate de la postul telefonic deţinut de traficant. S-a autorizat şi interceptarea si înregistrarea audio-video in mediul ambiental a discuţiilor purtate de inculpatul M.B.
Prin încheierea nr. 372 din 29 noiembrie 2011 a Tribunalului Timiş, conform dispoziţiilor art. 912 alin. (2) C. proc. pen., a fost confirmată ordonanţa nr. 354 din 23 noiembrie 2011.
Ofiţerii de poliţie din cadrul B.C.C.O. Timişoara - Serviciul Antidrog, în baza delegării, au monitorizat întâlnirea iniţiala derulată între investigatorul sub acoperire cu numele de cod „M.C.”, colaboratorul sub acoperire „B.R.” şi inculpatul M.B.
Astfel, la data de 22 noiembrie 2011, investigatorul sub acoperire cu numele de cod „M.C.” şi colaboratorul sub acoperire „ B.R.” s-au deplasat în municipiul Lugoj, staţionând în perimetrul staţiei de benzina O., unde la scurt timp şi-a făcut apariţia inculpatul M.B. După un dialog purtat de către investigatorul sub acoperire şi inculpatul M.B., acesta din urma a părăsit locul de întâlnire, îndreptându-se înspre pasarela existentă în zona, unde era aşteptat de către M.D. si M.P. La revenire a predat investigatorului sub acoperire cantitatea de 2,59 gr. cannabis, cu titlu gratuit, oferindu-i-se a-i valorifica cantitatea de 500 gr. cannabis la preţul de 3400 euro.
În aceste circumstanţe, în ziua imediat următoare: 23 noiembrie 2011, investigatorul sub acoperire cu numele de cod „M.C.” şi colaboratorul sub acoperire „B.R.” s-au deplasat în municipiul Lugoj, în apropierea staţiei de benzină Peco O. de pe Calea Timişoarei, unde urmau a se întâlni cu inculpatul M.B. (Investigatorul sub acoperire „M.C.” deţinea asupra sa suma de 3.400 euro). La scurt timp de la apariţia investigatorului şi colaboratorului, la locul de întâlnire şi-a făcut apariţia inculpatul M.B., cu toţii deplasându-se apoi cu autoturismul condus de către colaboratorul sub acoperire pe str. Făgetului din Lugoj. Aici au rămas în aşteptare vreme de cincisprezece minute, după care şi-au făcut apariţia inculpaţii M.D. si M.P., investigatorul sub acoperire şi inculpatul M.B., coborând din autoturismul în care se aflau pentru a prelua de la inculpatul M.D. sacoşa de culoare albastră care conţinea cantitatea de 500 gr. cannabis; ulterior, cele doua persoane însoţite de inculpatul M.D. au revenit la autoturismul cu care se deplasaseră. M.P., tatăl celor doi inculpaţi, a rămas în imediata apropiere a autoturismului respectiv, la o distanţă de aproximativ 10-20 metri de locul de intersectare a investigatorului sub acoperire cu inculpatul M.D.
La momentul ieşirii investigatorului sub acoperire din autoturism, ofiţerii de poliţie prezenţi au intervenit pentru imobilizarea traficanţilor, aceştia opunând rezistenţă, intenţionând să se sustragă procedurii de surprindere în flagrant.
În circumstanţele descrise s-a procedat şi la efectuarea unui control al autoturismului în care s-a realizat remiterea banilor, de către investigatorul sub acoperire cu numele de cod „M.C.”, depistându-se sacoşa care conţinea cannabisul valorificat şi portmoneul în care se afla suma de 3400 euro (seriile bancnotelor au fost inserate in procesul verbal întocmit anterior efectuării flagrantului, de către ofiţerii de politie).
Ulterior evenimentelor descrise, inculpatul M.B. a declarat ofiţerilor de poliţie că în satul Surducu Mic, comuna Traian Vuia din jud. Timiş, în imediata apropiere a terenului pe care plantase şi îngrijise 16 fire de planta cannabis, a. adăpostit, într-un recipient confecţionat din plastic 500 gr. cannabis, cantitatea rămasă din recoltarea realizata împreuna cu M.D. Cantitatea de material vegetal a fost ridicată de către organele de poliţie care s-au deplasat la locul indicat împreună cu inculpatul M.B. Acesta a susţinut că fragmentele vegetale cu inflorescenţe de culoare verde-oliv, provin din cultura realizata în luna mai a anului 2011, împreună cu fratele sau, M.D.
Inculpatul M.D., în circumstanţele ulterioare realizării flagrantului, a declarat ofiţerilor de poliţie deţinerea unei cantităţi de fragmente vegetale cu inflorescenţe în podul grajdului imobilului nr. 50 din satul Surducu Mic (imobilul se află în imediata vecinătate a locuinţei inculpatului). Substanţa vegetală declarată de către inculpat ca fiind recoltata în cursul lunii octombrie 2011 în vederea valorificării, a fost ridicată în prezenţa proprietarei imobilului - B.D.
Inculpaţii arestaţi M.B. şi M.D. au mărturisit în depoziţiile consemnate, împrejurarea că, în luna mai a anului 2011, au achiziţionat de la un tânăr din municipiul Lugoj seminţe de cannabis, pe care au decis să le planteze apoi, în ideea valorificării la maturitate a plantelor. Activitatea infracţională constând in valorificarea cannabisului de către cei doi inculpaţi a fost adusă la cunoştinţa inculpatului M.P. încă din momentul realizării primei tranzacţii de către inculpatul M.B., la data de 22 noiembrie 2011.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică al laboratorului de profil, atestă prezenta tetrahidrocanbinolului, substanţă biosintetizată cu efect psihotrop (THC), în fragmentele vegetale valorificate de către inculpaţii arestaţi.
Percheziţia informatică efectuată asupra telefoanelor mobile deţinute de către inculpaţii arestaţi, ridicate la data de 24 noiembrie 2011, a statuat următoarele: titularul postului telefonic cu numărul X, care a fost apelat in mod constant pe toata durata celor 48 de ore de interceptare, de către inculpatul M.B., a fost inculpatul M.P. Conform transcrierii efectuate, cuprinsă în procesul verbal din data de 24 noiembrie 2011, M.P. a „monitorizat „derularea întâlnirii fiului sau M.B. cu investigatorul sub acoperire „M.C. ” la 23 noiembrie 2011, data realizării vânzării - cumpărării cantităţii de 500 gr. cannabis.
Participarea inculpatului M.P. nu s-a limitat doar la a monitoriza momentul premergător al întâlnirii fiului sau M.B. cu investigatorul sub acoperire, ci şi la a concura la realizarea vânzării, contribuţia sa constând în a transporta, împreuna cu M.D., cannabisul. Ulterior remiterii cannabisului de către inculpatul M.D. investigatorului sub acoperire „M.C.”, M.P. s-a îndepărtat de autoturismul în care s-au retras inculpaţii arestaţi şi „M.C.”, în imediata apropiere la o distanţă de aproximativ 10-15 m. Din locul în care se aflase, la intervenţia organelor de poliţie, a intervenit în grabă, manifestând un comportament agresiv. De altfel, la data primei tranzacţii a inculpatului M.B. din 22 noiembrie 2011, M.P. a susţinut activitatea de valorificare a cannabisului.
S-a reţinut că depoziţiile inculpaţilor arestaţi, procesul-verbal care atesta realizarea flagrantului şi procesul-verbal care atesta transcrierile convorbirilor efectuate de către inculpaţi cu investigatorul sub acoperire „M.C.”, la data de 23 noiembrie 2011, sunt mijloace de probă care converg spre persoana inculpatului M.P., a cărui forma de participare este certificata de acestea.
Prima instanţă, din cuprinsul probatorului administrat în cauză a reţinut următoarele:
În urma activităţilor specifice lucrătorii BCCO s-au sesizat la data de 22 noiembrie 2011 despre faptul că o persoană pe numele „Denis” titular al postului telefonic X, derulează activităţi infracţionale constând în valorificarea de droguri. în vederea concretizării activităţii infracţionale s-a procedat la introducerea în cauză a investigatorului sub acoperire M.C. şi a colaboratorului sub acoperire B.R. şi s-a autorizat în baza ordonanţei nr. 354 din 23 noiembrie 2011 cu titlu provizoriu, pe durata a 48 de ore, interceptarea şi localizarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice efectuate de la numărul de telefon mai sus arătat şi s-a autorizat interceptarea si înregistrarea audio video în mediul ambiental a discuţiilor derulate de M.B.
S-a constatat că această ordonanţă a fost ulterior confirmată prin încheierea nr. 372 din 29 noiembrie 2011 de Tribunalul Timiş.
Din cuprinsul procesului-verbal aflat la fila 9 din dosarul de urmărire penală, precum şi din declaraţiile investigatorului acoperit M.C. şi cele ale colaboratului acoperit B.R. (aflate la filele 48-50, 52, 53 din dosarul de urmărire penală şi 170, 171 din dosarul instanţei), prima instanţă a reţinut că la data de 22 noiembrie 2011 după ce a fost efectuat controlul corporal al colaboratorului B.R., investigatorul M.C. a urcat in autoturismul condus de colaborator şi s-au deplasat pentru a se întâlni cu numitul D.” sau „Denis” ce deţinea spre vânzare o cantitate de droguri. Din aceleaşi declaraţii, precum şi din procesul verbal mai sus menţionat instanţa reţine că autoturismul condus de colaboratorul B.R. s-a deplasat în Lugoj, în apropierea staţiei Peco O. unde în urma unor discuţii cu numitul „D.” acesta s-a deplasat în apropiere de unde a revenit după aproximativ 10 minute şi a predat investigatorului M.C. mai multe fragmente vegetale. Aceste fragmente au fost ulterior predate organelor de poliţie şi s-a stabilit că erau în greutate de 2,6 grame, iar in urma testului preliminar a rezultat că sunt canabis.
Deşi s-a reţinut că prin concluziile scrise s-a solicitat înlăturarea declaraţiilor investigatorului acoperit şi a colaboratorului sub acoperire motivat de faptul că declaraţiile celor doi mai sus arătaţi au fost date pe formular tipizat şi nu transcrise într-un proces verbal astfel cum prevede art. 862 C. proc. pen., prima instanţă a apreciat că acest aspect nu este prevăzut în mod expres de lege ca şi motiv de nulitate.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că în faza de judecată atât investigatorul cât şi colaboratorul au fost audiaţi prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionată, iar apărătorii inculpaţilor, precum şi inculpaţii personal au avut posibilitatea să adreseze întrebări celor doi. Din declaraţiile date, nu a rezultat faptul că investigatorul şi colaboratorul sub acoperire nu ar fi fost prezenţi la data şi locul respectiv sau ar fi relatat alte aspecte decât cele ce au fost constate la momentul respectiv. S-a constatat că aspectele relatate de investigator şi de colaborator în faza de judecată s-au regăsit în cele relatate de cei doi în faza de urmărire penală, precum şi printre cele consemnate în procesele verbale de transcriere a discuţiilor înregistrate ambiental cu ocazia realizării flagrantului.
De asemenea, s-a reţinut că din declaraţiile investigatorului şi ale colaboratorului rezultă faptul că a doua zi după realizarea primei tranzacţii, aducă în 23 noiembrie 2011 aceştia s-au întâlnit in municipiul Lugoj cu M.B. pentru realizarea unei noi tranzacţii, respectiv comercializarea a 500 grame canabis cu 3400 euro.
Deşi s-a constatat că prin concluziile scrise s-a invocat nulitatea declaraţiilor date de către M.B. şi M.D. în faza de urmărire penală, prima instanţă nu a reţinut acest fapt pentru argumentele arătate în încheierea penală din data de 23 noiembrie 2011 aflată la filele 58 - 60 dosar instanţă.
Mai mult decât atât, s-a constatat că prin motivele de recurs depuse la dosar (filele 47-52 dosar instanţă) s-a arătat că M.D. ar fi fost bătut cu pumnii de către ofiţerii anchetatori la postul de poliţie Lugoj întrucât a refuzat să dea declaraţie în lipsa unui apărător ales, aspect ce nu a putut reţinut de către prima instanţă atâta timp cât s-a constatat că la dosar nu s-a depus niciun fel de probă din care să rezulte realitatea acestui fapt.
S-a reţinut că în faţa instanţei inculpaţii s-au prelevat de dreptul la tăcere, însă declaraţiile acestora date în faza de urmărire penală se coroborează cu declaraţiile investigatorului şi ale colaboratorului sub acoperire, precum şi cu procesele verbale întocmite în cauză în faza de urmărire penală privind atât transcrierea convorbirilor purtate de către inculpaţi intre ei, de către inculpaţi cu investigatorul şi colaboratorul sub acoperire, precum şi discuţiile purtate şi înregistrate in mediul ambiental.
Referitor la nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice, audio sau video în mediul ambiental invocată de către apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., prima instanţă a reţinut că potrivit art. 912 alin. (2), (3) C. proc. pen., „în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 912 alin. (1), (2) şi (8) ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. (1), interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.
S-a mai avut în vedere că în termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. (2), procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. în cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 911 alin. (1) - (3) şi (8). Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei”.
S-a constatat că la filele 62-64 din dosarul de urmărire penală se regăseşte încheierea nr. 372 din 29 noiembrie 2011 prin care judecătorul a confirmat ordonanţa nr. 354 din 23 noiembrie 2011, astfel că în nu se poate susţine că au fost încălcate dispoziţiile legii cu privire la modalitatea de obţinere şi valorificare a interceptărilor convorbirilor telefonice şi a înregistrării în mediul ambiental.
Prima instanţă a apreciat că aceste interceptări ale convorbirilor telefonice şi înregistrări în mediul ambiental se coroborează atât cu declaraţiile investigatorului şi ale colaboratorului sub acoperire, cât şi cu declaraţiile date în faza de urmărire penală de către cei trei inculpaţi, precum şi cu procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi procesul verbal de ridicare a celor două pungi cu fragmente vegetale şi inflorescenţe (fila 8 dosarul instanţei) şi concluziile raportului de constatare tehnico ştiinţifică (filele 73-75 din dosarul de urmărire penală), de unde rezultă că cele patru probe constând în diferite cantităţi de fragmente vegetale (inflorescenţe) de culoare verde olive obţinute de la cei trei inculpaţi în condiţiile mai sus arătate reprezintă canabis.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că prin apărările formulate, atât în descrierea orală cât şi în concluziile scrise, inculpaţii au invocat o serie de nulităţi, atât a actelor procedurale întocmite, cât şi a probelor administrate în faza de urmărire penală.
Referitor la inculpatul M.P., prima instanţă nu a primit punctul de vedere al acestui inculpat cu privire la activitatea sa infracţională, respectiv acela că fapta comisă de el nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii şi prin conţinutul ei concret este lipsită de importanţă atâta timp cât acest inculpat astfel cum rezultă din declaraţiile celorlalţi doi inculpaţi, a participat in mod activ la supravegherea desfăşurării celor două tranzacţii.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că inculpatul M.P. a şi ajutat la realizarea tranzacţiilor, chiar dacă nu a fost cel care a livrat marfa, însă a transportat marfa împreună cu cei doi fii ai săi. Deşi s-a constatat că in concluziile scrise se arată faptul că scopul deplasării cu autoturismul nu s-a făcut în sensul de a transporta canabisul, acesta fiind transportat personal de ceilalţi doi inculpaţi şi nefiind nevoie de o a treia persoană în acest scop câtă vreme acele câteva grame nu necesitau a fi transportate cu un autoturism, aceste afirmaţii nu au fost reţinute de către prima instanţă, deoarece chiar şi în situaţia unei cantităţi reduse de droguri, inculpatul M.P. care cunoştea cel puţin din data de 22 noiembrie 2011, anterior efectuării primului transport a fost de acord atât cu ajutorul dat în cazul tranzitului, cât şi cu ajutorul oferit în supravegherea efectuării livrării. De asemenea, s-a constatat că nici unul dintre inculpaţi nu a afirmat şi nici nu a dovedit faptul că prezenţa inculpatului M.P. şi deplasarea acestuia la momentul efectuării livrării cantităţii de droguri s-a făcut pentru cu totul alt scop şi nu pentru a asigura paza efectuării tranzacţiei.
Dat fiind faptul că din declaraţiile inculpaţilor M.D. şi M.B., precum şi din transcrierea discuţiilor telefonice purtate intre inculpaţi s-a reţinut faptul că inculpatul M.P. cunoştea la momentul efectuării transportului că urmează a se efectua tranzacţia şi a fost de acord să însoţească pe cei doi fii ai săi pentru a le acorda sprijinul, s-a apreciat că acesta a acţionat cu intenţie în derularea activităţii infracţionale, urmărind producerea rezultatului (realizarea tranzacţiei) şi obţinerea de beneficii de către cei doi fii ai săi.
Cu privire la eventualitatea existenţei unei infracţiuni de tăinuire din partea inculpatului M.P., s-a considerat că această infracţiune nu ar putea fi reţinută de către prima instanţă deoarece în cazul tăinuirii, făptuitorul află despre existenţa ilicită a bunului după comiterea faptei de către alte persoane, pe când inculpatul M.P. a aflat de activitatea infracţională a celor doi fii ai săi înainte de efectuarea tranzacţiei, ajutând la desfăşurarea celor două tranzacţii, deci şi-a adus aportul nemijlocit la comiterea faptei, astfel că eventualele acte ale sale de cunoaştere despre cultivarea sau deţinerea în scopul comercializării de droguri ar fi putut fi incriminată în eventualitatea în care nu ar fi participat în nici un fel la tranzacţionarea drogurilor.
Totodată, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului M.B. care a constat în cultivarea şi deţinerea în scop de vânzare şi valorificare şi de a vinde şi a oferi către investigatorul şi colaboratorul sub acoperire a unor cantităţi de droguri în schimbul obţinerii sumei de 3400 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivării, oferirii şi vânzării, în formă continuată, infracţiune prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Reţinându-se vinovăţia inculpatului M.B. sub forma intenţiei directe, instanţa de fond i-a aplicat acestuia o pedeapsă orientată peste minimul special prevăzut de lege, dată fiind atitudinea acestuia, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei şi ţinând totodată seama de activitatea infracţională desfăşurată de el.
La individualizarea cuantumului pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile reglementate de art. 72 C. pen., pentru ca pedeapsa aplicată să corespundă scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Astfel, raportat la aceste criterii, instanţa de fond a apreciat că la individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpaţilor, trebuie avute în vedere gradul de pericol concret al faptei, conform art. 18 alin. (2) C. pen., natura normelor juridice încălcate, limitele speciale de pedeapsă stabilite de lege, modul de săvârşire a infracţiunii, persoana şi conduita făptuitorului, pe toată durata derulării procesului penal.
Analizând împrejurările în care fapta a fost săvârşită, precum şi dispoziţiile legii mai sus arătate, s-a apreciat că se justifică aplicarea unei pedepse orientate peste minimul prevăzut de lege pentru această infracţiune, astfel că l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, la aplicarea acesteia, instanţa de fond a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost conturată în cauzele Hirst contra Regatul Unit şi Sabou şi Pârcălab contra România, precum şi Decizia nr. XXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a-c nu se face de drept, ci instanţa trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) şi la principiul constituţional al proporţionalităţii.
De asemenea, s-a mai reţinut că art. 20 din Constituţie prevede că dispoziţiile legislative interne trebuie interpretate în lumina tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, la care România este parte.
Prin urmare, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările cauzei şi de persoana infractorului (precizate mai sus), prima instanţă a aplicat pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa accesorie şi a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau funcţiile publice elective şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat ca pedeapsă accesorie, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
Dat fiind faptul că inculpatul a fost arestat preventiv, tribunalul, în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea de 24h şi arestul preventiv pe perioada 23 noiembrie 2011 - 26 mai 2012.
În privinţa faptei inculpatului M.D., de a cultiva recolta şi de a ajuta la valorificarea canabisului de către M.B. în schimbul sumei de 3400 euro, comisă în circumstanţele expuse, prima instanţă a reţinut că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivării si vânzării, infracţiune prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi reţinând vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe i-a aplicat acestuia o pedeapsă orientată peste minimul special prevăzut de lege dată fiind atitudinea inculpatului atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei şi ţinând totodată cont de activitatea infracţională desfăşurată de către acesta.
Analizând împrejurările în care fapta a fost săvârşită, precum şi dispoziţiile legii mai sus arătate, instanţa de fond a apreciat că se justifică aplicarea unei pedepse orientate peste minimul prevăzut de lege pentru această infracţiune, astfel că 1-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Reţinându-se faptul că inculpatul a fost arestat preventiv instanţa de fond, în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea de 24 ore şi arestul preventiv pe perioada 23 noiembrie 2011-26 mai 2012.
Cu privire la fapta inculpatului M.P. de a asigura transportul, precum şi de a ajuta la realizarea tranzacţiei prin supravegherea locului şi prin ajutorul, atât material, cât şi moral oferit, comisă în circumstanţele expuse, instanţa de fond a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea transportării, infracţiune prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000. şi reţinând vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe i-a aplicat o pedeapsă orientată peste minimul special prevăzut de lege dată fiind atitudinea inculpatului atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei şi ţinând totodată cont de activitatea infracţională desfăşurată de către acesta.
În baza art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a cantităţii de 958,74 grame substanţe stupefiante ce se află depuse la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O şi pe cale de consecinţă, distrugerea stupefiantelor cu păstrare de contraprobe.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la câte 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, inculpaţii M.D., M.B. şi M.P., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
În apelurile declarate de inculpaţii M.D. şi M.B. s-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi rejudecând, să se dispună în principal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor, iar în subsidiar, în măsura în care nu vor fi reţinute apărările acestora care vizează achitarea, să se pronunţe o pedeapsă sub minimul special făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 74, 76 C. pen. şi să se dispună suspendarea executării pedepsei aplicate sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în condiţiile art. 81, respectiv art. 861 C. pen.
În motivarea apelurilor, inculpaţii au susţinut că sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut din oficiu prin „procesul-verbal de sesizare din oficiu” din data de 22 noiembrie 2011 (fila 2 dosar de urmărire penală), ori sesizarea organului de urmărire prin procesul-verbal de sesizare din oficiu anterior menţionat este vădit nelegală, susţinându-se că faţă de declaraţiile date în faţa instanţei de judecată de către investigatorul cu identitate protejată M.C., precum şi de către colaboratorul cu identitate protejată B.R., rezultă în mod clar că încunoştinţarea organelor de urmărire penală a fost făcută de către acest colaborator cu identitate protejată.
S-a mai susţinut că B.R., colaboratorul cu identitate protejată, a declarat în faţa instanţei de judecată că el este cel care a aflat din discotecă despre faptul că în Lugoj există o persoană care se ocupă cu trafic de droguri şi a mers la D.I.I.C.O.T., aducând acest aspect la cunoştinţa organelor de urmărire penală. în aceste condiţii, inculpaţii au apreciat că faţă de dispoziţiile art. 221, raportat la art. 223 C. proc. pen., modul de sesizare al organelor de urmărire penală trebuia să fie un denunţ care, în cazul în care ar fi fost oral, trebuia să fie consemnat într-un proces verbal de către organul de urmărire penală conform art. 223 alin. (3) C. proc. pen.
De asemenea, s-a mai arătat că, în situaţia în care s-ar fi apreciat că se impunea protejarea denunţătorului, organele de urmărire penală aveau posibilitatea legală de a proteja identitatea acestuia. Or, modul în care au procedat organele de urmărire penală, încheind un proces-verbal de sesizare din oficiu „fiind în executarea unor activităţi specifice”, după care să îşi declină competenţa în mod „formal” în favoarea DIICOT, pe lângă faptul că încalcă dispoziţiile art. 221 raportat la art. 233 C. proc. pen., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, faptă prev. de art. 289 C. pen.
S-a mai susţinut în motivarea apelului că procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 22 noiembrie 2011 (fila 2 dosar de urmărire penală) este lovit de nulitate, având în vedere că este încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv nu are menţionată ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal.
Astfel, inculpaţii au susţinut că faţă de nulitatea actului de sesizare a organelor de urmărire penală, toate actele de urmărire penală făcute în baza unei sesizări lovite de nulitate, precum şi actul de sesizare a instanţei sunt şi ele nule, având în vedere că s-a adus în mod evident o vătămare a drepturilor procedurale ale inculpaţilor care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor anterior menţionate, anulare care este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. în ceea ce priveşte nulitatea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale, s-a arătat că instanţa de fond a apreciat că, într-adevăr aspectele invocate de inculpaţi sunt reale, dar a reţinut că „procurorul nu avea obligaţia aşteptării finalizării acţiunii de prindere în flagrant putând fi informat de cursul acestei operaţiuni prin orice mijloc de transmitere a informaţiei de la distanţă” şi că „prezenţa aceloraşi inculpaţi în data de 23 noiembrie 2011 pentru a finaliza tranzacţia începută cu o zi înainte şi purtarea negocierilor necesare derulării tranzacţiei reprezentau suficiente indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii nefiind necesar ca procurorul să aştepte finalizarea acţiunii de prindere în flagrant pentru a putea dispune începerea urmăririi penale”. Inculpaţii consideră că această motivare a respingerii excepţiei nulităţii rezoluţiilor de începere a urmăririi penale, nu sunt decât o încercare disperată de a acoperi infracţiunile săvârşite de organele de urmărire penală faţă de evidenţa acestor infracţiuni. Inculpaţii au susţinut că este evidentă ori falsificarea procesului-verbal de flagrant, ori falsificarea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale.
Astfel, s-a solicitat a se avea în vedere că din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante (filele 4-5 dosar urmărire penală) rezultă în mod clar că „acţiunea de prindere în flagrant a început la orele 17 şi s-a finalizat la orele 17:45.”; iar în condiţiile în care acţiunea de prindere în flagrant nu era finalizată, se pune întrebarea cum a putut procurorul aflat în Timişoara, (la o oră distanţă de mers de Lugoj, locul în care s-a realizat flagrantul), să înceapă urmărirea penală la ora 17:30 cu motivarea că „la data de 23 noiembrie 2011 au valorificat investigatorului sub acoperire cu numele de cod M.C., 500 gr. cannabis în schimbul sumei de 3.400 euro”, aceasta cu atât mai mult cu cât începerea urmăririi penale pentru acest motiv nu putea avea loc decât în baza unor mijloace de probă care în speţă, nu puteau fi decât procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante (filele 4-5 dosar LIP).
Cu privire la reţinerea instanţei că procurorul putea afla „prin orice mijloc de transmitere a informaţiei la distanţă”, inculpaţii au arătat că, pe lângă faptul că acest aspect nu rezultă din nicio probă de la dosarul cauzei, este şi ilogică, în condiţiile în care acţiunea de prindere în flagrant nu era finalizată la ora la care se susţine că s-a început urmărirea penală, cu motivarea că au valorificat investigatorului sub acoperire cu numele de cod M.C., 500 gr. cannabis în schimbul sumei de 3.400 euro”. Prin urmare, s-a arătat că acest proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante aflat al filele 4-5 dosar urmărire penală nu putea fi întocmit decât după finalizarea acţiunii de prindere în flagrant care a avut loc la ora 17:45.
Inculpaţii au concluzionat că ar rezulta în mod evident că, ori acţiunea de prindere în flagrant nu s-a realizat între orele 17-17:45, ori începerea urmăririi penale de către procuror nu a avut loc în realitate la ora 17:30, existând indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. de săvârşire a unor infracţiuni de către organele de urmărire penală, neputându-se stabili cu exactitate dacă procurorul a semnat în fals ora începerii urmăririi penale sau organele de poliţie care au încheiat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante au consemnat în fals că „acţiunea de prindere în flagrant a început la orele 17 şi s-a finalizat la orele 17:45, cu atât mai mult cu cât procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nu are menţionată ora la care a început şi la care s-a terminat încheierea procesului-verbal, aşa cum o cer dispoziţiile art. 91 C. proc. pen., acestea neputând fi aceleaşi cu orele între care s-a desfăşurat acţiunea de prindere în flagrant.
Pe de altă parte, s-a invocat şi faptul că reţinerea s-a făcut fără audierea inculpaţilor în faţa procurorului şi chiar fără ca aceştia să se afle în Timişoara unde era procurorul, fapt care întăreşte ilegalitatea actelor de urmărire penală, modul în care organele de urmărire penală au procedat la cazul inculpaţilor, care prin coroborare cu nelegalitatea tuturor celorlalte acte de urmărire penală, trebuia să conducă la concluzia achitării inculpaţilor sau la restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.
În ceea ce priveşte nulitatea, ca mijloc de probă, a declaraţiilor de „martor” consemnată pe formular tipizat, date de investigatorul cu identitate protejată M.C. şi de colaboratorul sub acoperire B.R., s-a arătat că aprecierea primei instanţe în sensul că aceştia au fost audiaţi şi în faza de judecată nu are nici o legătură cu nulitatea declaraţiilor date de aceştia în faza de urmărire penală, aşa cum a fost invocată de inculpaţi.
În acest sens se arată că având în vedere că ambele persoane au avut atribuită o altă identitate decât cea reală, ascultarea acestor persoane se face în condiţiile speciale prev. de art. 862 C. proc. pen., iar potrivit alin. (5) ale acestui articol, „în cursul urmăririi penale se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei”, din dispoziţiile legale menţionate, rezultând în mod clar că mijlocul de probă îl reprezintă procesul-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului iar în speţă, organele de urmărire penală nu au întocmit un proces-verbal în sensul celor susmenţionate, proces-verbal care să fi fost întocmit cu respectarea disp. art. 91 C. proc. pen. pentru a putea fi avut în vedere ca mijloc de probă. S-a mai arătat că modalitatea în care au procedat organele de urmărire penală şi anume, aceea de a lua o declaraţie investigatorului şi colaboratorului cu identitate protejată sub identitatea atribuită prin ordonanţa de la filele 76-77 dosar urmărire penală este vădit nelegală şi nu este reglementată de legea procesual penală română în condiţiile în care, aşa cum rezultă din aceleaşi dispoziţii legale susmenţionate, martorul cu identitate protejată trebuie să dea şi o declaraţie, dar aceasta se ia sub identitatea sa reală care se va păstra în dosarul depus la parchet într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă, iar ceea ce reprezintă mijlocul de probă în dosar este procesul-verbal care se redă cu exactitate declaraţia martorului semnat de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală, ceea ce în speţă nu s-a făcut. De asemenea, s-a învederat că inculpaţii au invocat nu numai nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor, ci nulitatea tuturor proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice încheiate în prezentul dosar de urmărire penală (filele 59-60), nulitatea tuturor interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice audio sau video în mediul ambiental, nulitatea referatului procurorului din 28 noiembrie 2011 prin care s-a solicitat judecătorului „confirmarea” ordonanţei de autorizare provizorie a interceptării şi înregistrării tuturor convorbirilor nr. 354 din 23 noiembrie 2011 dată de procuror, precum şi nelegalitatea încheierii nr. 372 din 29 noiembrie 2011 dată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 372/1/2011 prin care a fost „confirmată” ordonanţa menţionată, fiind vădit nelegale. în acest sens, s-a susţinut că în cazul în care ordonanţa de autorizare provizorie a interceptării şi înregistrării tuturor convorbirilor nr. 354 din 23 noiembrie 2011 dată de procuror a fost confirmată de judecător (nu de instanţa de judecată), în faza de urmărire penală, instanţa de judecată investită cu judecarea fondului, după trimiterea în judecată trebuie să cenzureze legalitatea tuturor acestor acte, inclusiv legalitatea încheierilor pronunţate în cursul urmăririi penale de judecător, în camera de consiliu, fără ca inculpaţii să aibă posibilitatea exercitării dreptului la apărare în acel moment, în caz contrar ar fi încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil recunoscut de Convenţia Europeană a drepturilor omului; că autorizarea de către procuror a interceptărilor şi înregistrărilor efectuate în cauză încalcă disp. art. 912 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora procurorul poate să autorizeze cu titlu provizoriu interceptarea şi înregistrarea de convorbiri telefonice sau orice fel de convorbiri doar în condiţiile în care întârzierea obţinerii autorizării de la magistratul judecător, în condiţiile art. 911 C. proc. pen. ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală. Or, din dosarul de urmărire penală rezultă că organele de urmărire penală aveau cunoştinţă despre numărul de telefon care urma să fie interceptat încă din data de 22 noiembrie 2011, aşa cum rezultă din procesul-verbal de sesizare din oficiu, nemaiputându-se justifica urgenţa la care se referă art. 912 alin. 2 C. proc. pen., în condiţiile în care procurorul ar fi avut timpul necesar să solicite magistratului judecător chiar în data de 22 noiembrie 2011 autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor purtate la acest număr.
În motivarea apelului s-a mai arătat că, potrivit art. 91 alin. (3) C. proc. pen., „în termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut la alin. (2) procurorul trebuie să prezinte judecătorului ordonanţa împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor în vederea confirmării, ori în speţă procurorul a prezentat tardiv judecătorului ordonanţa provizorie nr. 354 din 23 noiembrie 2011 de interceptare şi înregistrare audio-video a convorbirilor inculpaţilor; că ordonanţa menţionată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor a fost autorizată provizoriu de către procuror de la data de 23 noiembrie 2011 ora 12, până la data de 25 noiembrie 2011 ora 12 (fila 58 dosar UP), fiind vorba de un termen calculat pe ore, nu se socoteşte ora la care a început şi ora la care s-a împlinit termenul (art. 186 alin. (2) C. proc. pen.), rezultând că procurorul trebuia să ceară judecătorului confirmarea ordonanţei cel mai târziu la data de 27 noiembrie 2011, ora 14, însă cum data de 27 noiembrie 2011 era într-o zi de duminică, procurorul a apreciat în mod nelegal că termenul s-ar prelungi până în prima zi lucrătoare care urmează. Prin urmare, s-a invocat faptul că procurorul a solicitat judecătorului confirmarea ordonanţei în mod tardiv prin referatul din 28 noiembrie 2011; că faţă de dispoziţiile art. 185 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 912 alin. (3) teza finală C. proc. pen. rezultă în mod evident că dacă, în cazul în care judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului interceptările efectuate trebuiau şterse sau distruse de către procuror, cu atât mai mult în cazul în care procurorul nu solicită judecătorului în termenul legal de 48 de ore confirmarea ordonanţei provizorii, la momentul expirării acestui termen procedural interceptările efectuate trebuie şterse sau distruse, iar referatul procurorului efectuat după expirarea acestui termen prin care solicită confirmarea ordonanţei provizorii este lovit de nulitate.
De asemenea, inculpaţii au mai invocat nulitatea declaraţiilor date în faza de urmărire penală de inculpaţii M.D. (filele 35-36 dosar urmărire penală) şi M.B. (fila 41 dosar urmărire penală), în lipsa apărătorului şi fără a avea consemnate ora începerii şi ora încheierii ascultării, aşa cum cer dispoziţiile art. 73 C. proc. pen. Pentru neconsemnarea orei începerii şi orei încheierii ascultării, s-a invocat şi nulitate declaraţiei din 23 noiembrie 2011 dată de M.P. (fila 46 dosar urmărire penală),declaraţiei acestuia din data de 06 decembrie 2011 (fila 83), precum şi declaraţiile inculpaţilor M.B. şi M.D. (filele 44-46 şi 39-41); iar declaraţiile inculpaţilor M.D. (filele 39-40 dosar urmărire penală), M.B. (filele 44-45 dosar urmărire penală) şi M.P. (fila 46 dosar urmărire penală), au fost apreciate ca lovite de nulitate şi pentru încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, având în vedere că între inculpaţii M.D., M.B., aflaţi în stare de arest preventiv şi inculpatul M.P., aflat în stare de libertate, existau interese contrare, iar aceştia au fost asistaţi la luarea declaraţiilor anterior menţionate de către acelaşi apărător, respectiv de către avocat Ş.A. care, la fila 100 din dosarul de urmărire penală, are o delegaţie de apărător ales, iar la fila 101 din acelaşi dosar are o delegaţie de apărător din oficiu, asistându-i pe toţi cei trei inculpaţi; invocându-se că interesele contrare ale celor trei inculpaţi au fost reţinute chiar de către instanţa de judecată înainte de citirea actului de sesizare când a solicitat apărătorilor inculpaţilor să precizeze pe care dintre inculpaţi îi vor apăra, reţinând că inculpaţii au interese contrare.
Cu privire la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 25 noiembrie 2011 (filele 73-75 dosar urmărire penală) întocmit de Laboratorul de analiză şi profil al droturilor din cadrul I.G.P.B.C.C.O. Timişoara, s-a arată că este lovit de nulitate, din dosarul cauzei lipsind rezoluţia organului de urmărire penală prin care s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică în cauză, rezoluţie care trebuia să existe conform art. 113 alin. (1) C. proc. pen. şi, deşi în adresa Laboratorului de Analiză şi Profil al Drogurilor către Serviciul Antidrog din cadrul B.C.C.O. Timişoara se vorbeşte despre rezoluţia motivată din data de 24 noiembrie 2011 „înaintată în cauza privind pe „A.N.D.”, la dosarul cauzei lipseşte o astfel de rezoluţie şi mai mult, ea nici nu putea exista în data de 24 noiembrie 2011 aşa cum se reţine prin adresa anterior menţionată „privind pe AN Denis”, în condiţiile în care această persoană necunoscută a fost identificată încă din data de 23 noiembrie 2011 şi reţinut de către procuror începând cu ora 18 a aceleiaşi zile, în aceste condiţii în data de 24 noiembrie 2012, nefiind vorba despre un autor necunoscut.
Totodată, s-a mai susţinut că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică anterior menţionat este lovit de nulitate, având în vedere că nu se poate determina, dincolo de orice îndoială, că drogurile expertizate sunt în realitate cele primite şi ridicate de organele de urmărire penală de la inculpaţi; din acesta rezultând că au fost expertizate un număr de 4 probe ridicate de la numiţii M.B. şi M.D., una în data de 22 noiembrie 2011 şi 3 probe în data de 23 noiembrie 2011. Toate acestea fiind prezentate laboratorului sigilate cu sigiliu găsit intact, ori era imposibil ca sigiliul să fi fost găsit intact la momentul predării-preluării probelor de către laboratorul de analiză şi profil al drogurilor întrucât din procesul-verbal din 22 noiembrie 2011 (fila 9 dosar urmărire penală), rezultă că proba nr. 1 (2,59 gr.) primită de la M.B. în data de 22 noiembrie 2011 a fost introdusă într-un plic de hârtie la aceeaşi dată, plic care a fost sigilat cu sigiliul; cu privire la proba nr. 2 care a fost ridicată cu ocazia flagrantului din data de 23 noiembrie 2011 orele 17:45 (filele 4-5 dosar urmărire penală), se arată că a fost sigilată cu acelaşi sigiliu, iar proba nr. 3 şi nr. 4 care se susţine că a fost ridicată la data de 23 noiembrie 2011 după flagrant, în jurul orelor 22 şi 23 (procese-verbale din 23 noiembrie 2011 filele 7-8 dosar urmărire penală); iar, avându-se în vedere că cele 4 probe au fost ridicate şi sigilate la ore diferite şi în zile diferite, era imposibil ca sigiliul cu care se susţine că au fost sigilate să fi fost găsit intact la momentul predării-preluării probelor de către laboratorul de analiză şi profil al drogurilor neputându-se determina, dincolo de orice îndoială, că drogurile expertizate sunt în realitate cele primite şi ridicate de organele de urmărire penală de la inculpaţi cu ocazia efectuării acestor acte.
S-a mai învederat că aceleaşi concluzii se impun şi în cazul în care organul de urmărire penală ar fi dispus de mai multe sigilii cu acelaşi număr 7256 ceea ce, pe lângă faptul că ar fi fost ilegal, ar fi condus la aceeaşi concluzie a imposibilităţii determinării, dincolo de orice îndoială, că drogurile expertizate sunt cele primite şi ridicate de organele de urmărire penală de la inculpaţi cu ocazia efectuării acestor acte în condiţiile în care, dacă ar fi dispus de mai multe sigilii cu acelaşi număr, ar fi putut oricând să înlocuiască plantele primite şi ridicate cu altele, instanţa de judecată şi inculpaţii nemaiavând garanţia că probele materiale primite şi ridicate de la ei sunt aceleaşi cu cele expertizate.
Totodată, inculpaţii au mai susţinut că este lovit de nulitate şi procesul-verbal de ridicare a telefoanelor din 24 noiembrie 2011 (fila 66 dosar urmărire penală), precum şi procesul-verbal de percheziţie din 02 decembrie 2011 care, pe lângă faptul că nu au menţionată ora la care a început şi s-a terminat încheierea procesului-verbal, ar cuprinde şi constatări vădit nereale, respectiv faptul că telefoanele au fost ridicate de la inculpaţi în data de 24 noiembrie 2011, în condiţiile în care aceştia s-au aflat în stare de reţinere încă din data de 23 noiembrie 2011, ora 18, fiind evident că nu se mai puteau găsi în posesia telefoanelor mobile. Inculpaţii au solicitat a se constata că întreaga urmărire penală este lovită de nulitate ca urmare a săvârşirii de infracţiuni de către organele de urmărire penală, respectiv instigare la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri a persoanei care a intermediat aşa-zisa livrare din data de 22 noiembrie 2011 către investigatorul cu identitate protejată, persoana de la care colaboratorul B.R. a aflat în discotecă despre faptul că există o persoană în Lugoj care ar vinde droguri, ori această persoană al cărui nume nu a vrut să-l divulge nici investigatorul şi nici colaboratorul cu identitate protejată, este persoana care a intermediat tranzacţia din data de 22 noiembrie 2011 fără a avea autorizaţie în acest sens din partea procurorului; astfel că organele de urmărire penală ar fi instigat acea persoană la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri în vederea obţinerii de probe în prezentul dosar, ulterior favorizând acest infractor, faza de urmărire penală este lovită de nulitate. S-a mai solicitat a se constata că declaraţiile date în faza de judecată de către investigatorul cu identitate protejată şi colaboratorul cu identitate protejată în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor, nu pot fi avute în vedere; că fiind vorba despre declaraţii ale unor martori cu identitate protejată, acestea pot fi avute în vedere numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, faţă de disp. art. 861 alin. (6) C. proc. pen., ori în condiţiile în care singurele probe care au mai fost administrate sunt cele din faza de urmărire penală, iar acestea sunt lovite de nulitate, nu mai pot fi îndeplinite prevederile acestui articol.
S-a mai invocat şi contradictorialitatea dintre declaraţiile date în faza de judecată de către investigatorul cu identitate protejată şi colaboratorul cu identitate protejată în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor.
În mod subsidiar, inculpaţii au solicitat aplicarea unei pedepse sub minimul special şi suspendarea executării pedepsei aplicate sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei în condiţiile art. 81, respectiv, art. 861 C. pen.
S-a susţinut că soluţia de condamnare la o pedeapsă de 4 ani închisoare, respectiv 3 ani şi 6 luni închisoare, este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate disp. art. 72 C. pen., instanţa de fond nu a avut în vedere în mod corect circumstanţele personale ale inculpaţilor, precum şi împrejurările care atenuează răspunderea penală. S-a solicitat a se observa că reţinerea în sens negativ a atitudinii inculpaţilor, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată care să conducă la aplicarea unei pedepse peste minimul special, este vădit netemeinică şi nelegală; că începând cu primul contact al inculpaţilor cu organele de urmărire penală, atitudinea acestora nu a fost decât una de cooperare, iar faptul că în faţa instanţei de judecată au înţeles să exercite un drept, şi anume dreptul la tăcere, nu poate fi în nici un mod reţinut ca o circumstanţă care ar putea agrava răspunderea inculpaţilor şi a conduce instanţa spre aplicarea unei pedepse peste minimul special; că au înţeles să sesizeze nelegalitatea unor acte de urmărire penală, nefăcând altceva decât să solicite respectarea principiului legalităţii şi a dreptului la un proces echitabil, într-un stat civilizat, nu ar putea fi reţinut ca o cauză de agravare a răspunderii inculpaţilor; apreciind că prima instanţă în mod greşit nu a reţinut circumstanţele atenuante pev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., în condiţiile în care inculpaţii nu au avut decât o atitudine de colaborare cu organele de urmărire penală, sunt la primul contact cu legea penală, nefiind cunoscuţi cu antecedente penale şi fiind studenţi la o facultate din Timişoara.
Apelul declarat de inculpatul M.P. nu a fost motivat în scris, susţinerile orale ale acestuia şi apărătorului desemnat din oficiu fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prin decizia penală nr. 65/ A din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate de inculpaţi M.B., M.D. şi M.P. împotriva sentinţei penale nr. 414/ PI din 9 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat apelant la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat în apel.
S~a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 200 lei către Baroul Timiş onorariu avocat oficiu.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate prin prisma motivelor de apel precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că apelurile declarate de inculpaţi sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente.
În ceea ce priveşte actele procedurale efectuate în cursul urmăririi penale, s-a apreciat că acestea nu sunt lovite de nulitate, aşa cum au susţinut inculpaţii M.D. şi M.B.
În acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, dispoziţiile art. 221 alin. (1) C. proc. pen., prevăd posibilitatea sesizării organului de urmărire penală prin plângere, denunţ sau din oficiu, aceste modalităţi fiind reglementate alternativ, cu excepţia situaţiei în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este necesară plângerea prealabilă, ori sesizarea sau autorizarea unui anumit organ.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu se impunea existenţa unui denunţ, rămânând la latitudinea organelor de urmărire penală să aprecieze dacă informaţiile primite constituie un denunţ oral în sensul art. 223 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., sau sunt indicii în temeiul cărora se sesizează din oficiu.
Cu privire la susţinerile inculpaţilor care au mai invocat în motivele de apel şi nulitatea mai multor acte de urmărire penală, respectiv procesul verbal de sesizare din oficiu, declaraţii, pentru considerentul că nu sunt menţionate orele la care s-a început, respectiv s-a terminat încheierea acestora, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt de asemenea, neîntemeiate.
În acest sens s-a reţinut că potrivit art. 197 alin. (1) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestuia; iar în speţă nu s-a invocat şi nici nu rezultă vreo vătămare a drepturilor inculpaţilor, produsă prin neindicare acestor elemente.
Instanţa de apel nu şi-a însuşit nici apărările inculpaţilor legate de procesul verbal de începere a urmăririi penale - ora încheierii acestuia, prin raportare la ora derulării operaţiunii de flagrant. în acest sens s-a reţinut că pentru începerea urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., era necesar să nu rezulte existenţa vreunuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, procurorul neavând astfel obligaţia de a aştepta finalizarea operaţiunii de flagrant.
Prin urmare, s-a apreciat că desfăşurarea celor două acte procedurale în acelaşi timp nu presupune că s-ar fi comis vreo infracţiune sau nelegalitate de către organele judiciare.
Analizând probele şi a apărările formulate în motivele de apel de către inculpaţi, instanţa de prim control judiciar a apreciat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală, evaluare corectă şi completă, efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen.
Relativ la aprecierea probelor, instanţa de apel a reţinut că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul.
Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanţa şi-a format convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpaţilor pentru fapta dedusă judecăţii.
S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită; aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Instanţa de apel a mai avut în vedere că prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată şi în dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecinţe: a) în privinţa organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea şi în defavoarea inculpatului; b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. în sistemul nostru de drept, s-a constatat că prezumţia de nevinovăţie - astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen., şi art. 66 alin. (1) C. proc. pen., - îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. în ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
Instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecăţii, prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată, probele administrate - procesul verbal de realizare a flagrantului încheiat în data de 23 noiembrie 2011, declaraţiile inculpaţilor şi ale investigatorului sub acoperire cu numele de cod „M.C.” şi colaboratorului sub acoperire „B.R.”, demonstrând fără echivoc vinovăţia inculpaţilor.
În acest sens s-a reţinut că din procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din 23 noiembrie 2011 rezultă că investigatorul sub acoperire cu numele de cod „M.C.” şi colaboratorul sub acoperire „ B.R.” s-au deplasat in municipiul Lugoj, în apropierea staţiei de benzină Peco O. de pe Calea Timişoarei. La scurt timp, la locul de întâlnire şi-a făcut apariţia inculpatul M.B., cu toţii deplasându-se apoi cu autoturismul condus de către colaboratorul sub acoperire pe str. Făgetului din Lugoj; aici au rămas în aşteptare vreme de cincisprezece minute, după care şi-au făcut apariţia inculpaţii M.D. şi M.P., investigatorul sub acoperire şi inculpatul M.B. au coborât din autoturismul în care se aflau pentru a prelua de la inculpatul M.D. sacoşa de culoare albastra care conţinea cantitatea de 500 gr. cannabis; ulterior, cele doua persoane însoţite de inculpatul M.D. au revenit la autoturismul cu care se deplasaseră; inculpatul M.P., tatăl celor doi inculpaţi, a rămas in imediata apropiere a autoturismului respectiv, la o distanta de aproximativ 10-20 metri de locul de intersectare a investigatorului sub acoperire cu inculpatul M.D.; iar la intervenţia organelor judiciare s-a găsit pe bancheta din spate a autoturismului un portofel de culoare neagră în care se afla suma de 3400 euro, seria acestora regăsindu-se în procesul verbal de înseriere întocmit anterior flagrantului, punga albastră cu fragmentele vegetale de culoare verde oliv fiind sigilată cu sigiliul, semnată spre neschimbare de către martorii asistenţi şi persoanele depistate. Se reţine că procesul-verbal a fost semnat de cei trei inculpaţi.
Instanţa de apel a apreciat că procesul-verbal sus menţionat se coroborează cu declaraţiile date de investigatorul cu identitate protejată „M.C.” şi colaboratorul sub acoperire „B.R.”, atât în cursul urmăririi penale, cât şi in faţa instanţei de judecată.
Referitor la aceste probe, instanţa de apel a constatat că susţinerile inculpaţilor în sensul că declaraţiile date în cursul urmăririi penale de investigatorul sub acoperire şi de colaboratorul cu identitate protejată ar fi lovite de nulitate nu sunt întemeiate.
În acest sens s-a reţinut că se impune să se facă distincţia între probă, definită de art. 63 alin. (1) C. proc. pen. ca „orice element care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei” şi mijlocul de probă, reglementat de art. 64 alin. (1) C. proc. pen., modul de administrare a ei. Independent de calitatea de colaborator sub acoperire sau investigator cu identitate protejată, proba o reprezintă declaraţiile acestora, pentru care însă legiuitorul a reglementat o procedură specială de administrare - în ceea ce priveşte modalitate de ascultare şi de consemnare a declaraţiei.
S-a mai avut în vedere că procedura specială reglementată de art. 861 şi art. 862 C. proc. pen. are ca scop protejarea martorilor, inclusiv a datelor de identitate ale investigatorilor sub acoperire, fapt ce rezultă din chiar conţinutul textului legal, măsura consemnării declaraţiei într-un proces - verbal, întocmit de procuror şi semnat de acesta şi de organul de urmărire penală, fiind o garanţie în plus pentru a se evita deconspirarea acestora.
Norma reprezintă o dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, astfel că se impunea a fi reglementată în mod special, nefiind în interesul inculpaţilor, însă nu este una obligatorie. Şi în această situaţie, nulitatea mijlocului de probă ar fi putut interveni doar în condiţiile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., al existenţei unei vătămări a drepturilor inculpaţilor, fapt care nu poate fi reţinut faţă de aspectele anterior arătate.
Instanţa de apel a mai reţinut că într-adevăr, art. 64 alin. (2) C. proc. pen. prevede că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, însă aspectul invocat în apărarea inculpaţilor nu vizează modul de obţinere a probei, ci consemnarea ei. Ca atare, în mod pertinent şi instanţa de fond a arătat că investigatorul sub acoperire şi colaboratorul au fost audiaţi şi de instanţa de judecată, menţinându-şi declaraţiile din cursul urmăririi penale, relevantă fiind posibilitatea inculpaţilor de a le adresa întrebări şi a exercita dreptul la apărare.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că se impune a se constata că întocmirea procesului-verbal reglementată de art. 862 alin. 5 C. proc. pen. apare ca fiind incidenţă în cazul audierii martorului „fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată”, ceea ce nu a fost situaţia în speţă.
În ceea ce priveşte susţinerile inculpaţilor referitoare la luarea şi a unei declaraţii sub identitatea reală a martorului, s-a constatat că art. 861- 862 C. proc. pen. nu reglementează o asemenea procedură.
De asemenea, s-a reţinut că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică al laboratorului de profil a atestat prezenţa tetrahidrocanbinolului, substanţă biosintetizată cu efect psihotrop (THC), în fragmentele vegetale valorificate de către inculpaţi.
Apărarea inculpaţilor referitoarea la nulitatea raportului de constatare sus menţionat, pentru lipsa de la dosarul de urmărire penală a rezoluţiei organului de urmărire penală nu a fost însuşită de instanţa de apel.
Deşi din conţinutul Dosarului de urmărire penală nr. 177/D/P/2011 lipseşte rezoluţia prin care s-a dispus efectuarea raportului, s-a apreciat că aceasta nu conduce la nulitatea probei sau la înlăturarea caracterului său de probă legal administrată, nulitatea fiind o sancţiune care intervine în cazul în care la efectuarea constatării sau a raportului ar fi încălcate dispoziţii legale.
Pe de altă parte, instanţa de apel a mai reţinut că, trebuie făcută distincţia între actul de dispoziţie al organului judiciar şi actul procedural care îl constată (rezoluţia); în speţă reţinându-se că fără actul de dispoziţie al organului de urmărire penală, Laboratorul de analiză şi profil al drogurilor din cadrul I.G.P. - B.C.C.O. Timişoara nu ar fi avut posibilitatea de a proceda la expertizarea fragmentelor vegetale.
Instanţa de apel a constat că în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică au fost descrise materialele puse la dispoziţie, ambalajul acestora, precum şi faptul că sigiliul tip MI cu nr. 7256 a fost găsit intact. Susţinerile inculpaţilor referitoare la sigiliu sunt nefondate, existând mai multe tipuri de aplicare a sigiliului, în speţă, o garanţie în plus fiind şi semnarea de către inculpaţi şi martori asistenţi spre neschimbare (fila 5 dosar urmărire penală).
De asemenea, s-a mai reţinut că în cursul urmăririi penale, inculpaţii M.B. şi M.D. au recunoscut faptele, primul indicând şi faptul că în satul Surducu Mic. comuna Traian Vuia din judeţul Timiş, au plantat şi îngrijit 16 fire de cannabis, iar în podul grajdului imobilului din aceeaşi localitate deţinea cantitatea rămasă din această recoltare. Din declaraţiile celor doi inculpaţi rezultă şi implicarea inculpatului M.P., care nu numai că a avut cunoştinţă de faptele celor doi fii ai săi, dar s-a şi implicat activ prin transportul şi supravegherea operaţiunii.
Referitor la solicitarea de către inculpaţi în ceea ce priveşte înlăturarea din probatoriu a declaraţiilor sus menţionate pentru considerentul că nu s-a menţionat ora începerii audierii şi că toţi cei trei inculpaţi au avut acelaşi apărător, deşi aveau interese contrarii, instanţa de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
Cu privire la absenţa orei la care s-a început audierea s-a apreciat că este necesară probarea unei vătămări pentru a fi incidenţă nulitatea actului, vătămare care în cauză, nu există, cu atât mai mult cu cât este consemnată ora la care s-a încheiat audierea, fiind efectuată în prezenţa apărătorului ales, unele declaraţii, menţionând ambele ore (fila 37, fila 42 - declaraţii din 23 noiembrie 2011).
Legat de o eventuală încălcare a dreptului la apărare, s-a reţinut că interesele contrarii ale inculpaţilor M.B. şi M.D. în raport cu M.P. au fost evidenţiate ulterior, după luarea declaraţiilor, in funcţie de poziţia procesuală a acestora raportat la fapte, iar legăturile de rudenie (tată-fiu) dintre aceştia nu relevau şi nici nu presupuneau asemenea interese, ci dorinţa de a-şi asigura apărarea de răspundere penală a tuturor celor trei membri ai unei familii.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, mai mult, problema intereselor contrarii ale inculpaţilor se ridică în situaţia în care se asigură asistenţă juridică din oficiu pentru aceştia, când îi incumbă statului obligaţia de a garanta un drept la apărarea efectivă şi nu în cazul în speţă, când inculpaţii M.B. şi M.D. au avut apărător ales; iar în cazul declaraţiilor din 23 noiembrie 2011 au avut apărător din oficiu diferit de cel al inculpatului M.P.
S-a mai avut în vedere că atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, inculpaţii au uzat de dreptul la tăcere, necombătând declaraţiile din cursul urmăririi penale ca necorespunzătoare realităţii.
S-a mai reţinut că percheziţia informatica efectuată asupra telefoanelor mobile deţinute de către inculpaţii M.B. şi M.D., ridicate la data de 24 noiembrie 2011, este un alt element probatoriu în susţinerea implicării inculpatului M.P. în comiterea infracţiunii, proba fiind procesul-verbal de efectuare a percheziţie informatice din 02 decembrie 2011.
Independent de susţinerile inculpaţilor M.B. şi M.D. referitoare la data de 24 noiembrie 2011, când s-a încheiat procesul verbal de ridicare a telefoanelor de la inculpaţi, instanţa de apel a apreciat că proba este legală, fiind autorizată de instanţa de judecată prin autorizaţia de percheziţie din 30 noiembrie 2011 emisă de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8270/30/2011.
S-a mai reţinut că inculpaţii apelanţi nu au contestat concluziile percheziţiei informatice şi nici faptul că nu s-ar fi procedat la expertizarea telefoanelor ce le aparţin, instanţa de apel apreciind astfel că aspectele referitoare la procesul verbal de ridicare a telefoanelor nu au nicio relevanţă, inculpaţii înşişi semnând procesul verbal de restituire fără obiecţiuni.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că nici motivele de apel referitoare la nelegalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video administrate în cauză nu sunt întemeiate.
În acest sens s-a reţinut că, în cauză, interceptările au fost efectuate în temeiul ordonanţei de autorizare provizorie nr. 354 din 23 martie 2011 emisă de procuror în Dosarul nr. 177/D/P/2011, prin care s-a autorizat provizoriu interceptarea şi înregistrarea pe suport magnetic a convorbirilor, localizarea telefoanelor şi autorizarea interceptării şi înregistrării audio-video în mediu ambiental pe o durată de 48 de ore începând cu data de 23 noiembrie 2011 ora 12, până la data de 25 noiembrie 2011 ora 12, ordonanţă confirmată de judecător prin încheierea nr. 372 din 29 noiembrie 2011.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 911şi urm. C. proc. pen., rezultă că interceptările şi înregistrările audio sau video sunt subordonate unor condiţii strict determinate şi anume: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu; să se impună pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; să existe o autorizare a judecătorului competent. De la aceste condiţii, legiuitorul a prevăzut o singură derogare, cea reglementată de art. 912 alin. (2) C. proc. pen., când se permite efectuarea interceptării şi înregistrării audio sau video pe baza ordonanţei motivate emisă de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Este adevărat că fiind o normă derogatorie, aceasta reglementează condiţii suplimentare, stricte: măsura fiind cu titlu provizoriu, trebuie să fie confirmată de judecătorul care avea competenţa autorizării, conform art. 911 alin. (3) C. proc. pen., abilitat să verifice legalitatea şi temeinicia acesteia; trebuie să fie un caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării judecătorului ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în prealabil, trebuie să fie întrunite condiţiile pentru autorizarea interceptării, între care prima este aceea de a exista date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii, şi abia apoi organul de urmărire penală va putea stabili care este procedura ce se impune a fi urmată pentru administrarea probei.
Astfel, urgenţa măsurii, perioada de timp în raport de care se analizează aceasta, nu se calculează întotdeauna de la data sesizării organului de urmărire penală întrucât nu se confundă cu momentul existenţei indiciilor sau datelor privitoare la infracţiune.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine faptul că organul de urmărire penală nu ar fi acţionat cu celeritate şi de aceea nu s-ar fi urmat procedura de drept comun prevăzută de art. 911 C. proc. pen. a autorizării de către judecător a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video.
Totodată, s-a mai avut în vedere faptul că emiterea ordonanţei de autorizare provizorie a interceptărilor era o măsură urgentă, iar întârzierea ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală rezultă şi din aceea că s-a dispus autorizarea începând cu data de 23 noiembrie 2011, ora 12, iar în aceeaşi zi, la ora 17 - 17:45 a avut loc acţiunea de prindere în flagrant.
Raportat la datele menţionate, susţinerea că procurorul nu a respectat termenul de 48 de ore, termen prevăzut de art. 91 alin. (3) C. proc. pen. instanţa de apel a apreciat că aceasta este reală, însă în dreptul procesual român intervenţia nulităţilor este strâns legată de existenţa unei vătămări care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act în condiţii nelegale.
În acest sens instanţa de apel a avut în vedere că instituirea de către legiuitor a unei procedurii de confirmare a autorizării a avut ca scop asigurarea protejării eficiente a cetăţeanului contra abuzurilor autorităţii, astfel că orice interceptare sau înregistrare să fie supusă controlului unui judecător; prevederea unui termen având ca scop disciplinarea acestei activităţi.
S-a reţinut că în cauză, procurorul a solicitat doar confirmarea nu şi prelungirea autorizării, astfel că la data sesizării judecătorului, interceptările încetaseră, nerespectarea termenului de 48 ore neaducând nicio vătămare.
Instanţa de apel a constatat că, de altfel, nici unul dintre inculpaţi nu a invocat vreo vătămare a drepturilor prevăzute de art. 8 C.E.D.O. prin nerespectarea de către procuror a termenului procedural, astfel că încălcarea invocată nu duce la anularea actului procesual al confirmării autorizării.
Totodată, instanţa de apel a mai constatat că nerespectarea termenului de 48 ore în care procurorul înaintează ordonanţa pentru confirmare, potrivit art. 912 alin. (3) C. proc. pen. nu atrage nulitatea interceptărilor.
Termenul de 48 ore în care procurorul trebuie să înainteze ordonanţa pentru confirmare este reglementat pentru a conduce la celeritatea procedurii, este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu are consecinţe asupra valabilităţii ordonanţei, cu atât mai mult cu cât ea a fost deja confirmată de judecător.
De asemenea, cu privire la susţinerea inculpaţilor în sensul că în cauză procurorul a încălcat dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la termenul în care a solicitat judecătorului confirmarea ordonanţei prin care a dispus autorizarea cu titlu provizoriu a interceptării convorbirilor telefonice, instanţa de apel a apreciat că aceştia nu au avut în vedere însă că textul se referă la exercitarea unui „drept procesual” pentru care legea a prevăzut un anumit termen, ori în speţă nu este vorba de un drept procesual, ci de obligaţia de a supune măsura dispusă cenzurii judecătorului.
Instanţa de apel a apreciat că faţă de probele anterior expuse, în mod corect prima instanţă a reţinut în sarcina inculpaţilor comiterea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Astfel, probele anterior analizate au relevat faptul că inculpatul M.B. a cultivat şi deţinut în scop de vânzare şi valorificare plante de cannabis şi a vândut şi oferit către investigatorul şi colaboratorul sub acoperire o cantitate de 500 gr cannabis în schimbul obţinerii sumei de 3400 euro, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivări, oferirii şi vânzării, în forma continuată prev. art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000, cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a apreciat că fapta inculpatului M.D., de a cultiva, recolta şi de a ajuta la valorificarea canabisului de către M.B. în schimbul sumei de 3.400 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, în modalitatea cultivării si vânzării, infracţiune prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; iar fapta inculpatului M.P. de a asigura transportul, precum şi de a ajuta la realizarea tranzacţiei, prin supravegherea locului şi prin ajutorul atât material cât şi moral oferit întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc în modalitatea transportării prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de apel a apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. şi art. 52 C. pen.
Raportat la susţinerile inculpaţilor apelanţi, instanţa a constatat că este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârşirea infracţiunii, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. „dreptul la tăcere”, respectiv dreptul de a nu face nici o declaraţie, însă conduita inculpatului în timpul procesului penal poate fi de natură a influenţa pedeapsa aplicată prin prisma criteriului prevăzut de art. 72 C. pen. „persoana infractorului”, respectiv al evaluării de către instanţă a posibilităţilor acestuia de a se auto-reeduca, de a realiza gravita faptelor şi a le regreta.
Totodată, s-a apreciat că pedepsele aplicate de către prima instanţă au fost corect individualizate, reflectând împrejurarea că faptele inculpaţilor sunt grave, dar şi că nu au antecedente penale, comportamentul social anterior săvârşirii infracţiunilor, vârsta, nivelul de instrucţie, dar şi că nici unul dintre aceştia nu a dat de înţeles că are capacitatea efectivă de a se implica într-un proces de auto-educare pentru evitarea situaţiilor care să îl aducă în conflict cu normele de incriminare.
Faţă de susţinerea inculpaţilor-apelanţi referitoare la reţinerea circumstanţelor atenuante, instanţa de apel a constatat că singurul aspect care s-ar încadra în prevederile art. 74 C. pen. este lipsa antecedentelor penale, însă acesta nu este suficient şi nici nu este o împrejurarea cu un caracter deosebit care să conducă la concluzia că unui grad de periculozitate scăzut al fiecărui inculpat şi că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai uşoară.
Instanţa de apel a apreciat că modalitatea de executarea a pedepselor, respectiv cea în regim de deţinere, este singura aptă să conducă la reeducare inculpaţilor şi la prevenirea comiterii altor infracţiuni.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză au declarat recurs inculpaţii M.B., M.D. şi M.P., precizând prin apărătorii lor că îşi întemeiază calea de atac exercitată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Totodată, în cauză a mai declarat recurs avocat Ş.O.C. împotriva încheierii din 15 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 8428/30/2011, prin care s-a dispus respingerea cererii sale de îndreptare a erorii materiale din decizia nr. 65/ A din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar.
În recursurile lor, inculpaţii au solicitat admiterea acestora, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi în principal, achitarea lor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/200 întrucât faptele nu există.
În subsidiar, inculpaţii au solicitat reducerea pedepselor aplicate sub minimul special, prin reţinerea în favoarea lor a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 şi art. 76 C. pen., întrucât la individualizarea acestora instanţa de fond şi instanţa de apel au avut în vedere în mod greşit împrejurarea că inculpaţii s-au prevalat de dreptul la tăcere şi nu au dorit să dea declaraţii în faţa instanţei de judecată. Ca modalitate de executare a pedepsei au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen.
În motivarea recursului inculpaţii au invocat nelegalitatea şi nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză, considerând că parchetul a încălcat în mod flagrant toate principiile fundamentale care guvernează procesul penal şi în principal, principiul legalităţii prevăzut de art. 2 C. proc. pen. Parchetul nu a respectat dispoziţiile legale care guvernează aflarea adevărului neputându-se reţine, dincolo de orice îndoială, existenţa faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.
Inculpaţii au mai susţinut că faptele organelor de urmărire penală de încălcare a tuturor principiilor fundamentale care guvernează procesul penal, prin instigarea unor persoane în săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, prin favorizarea acestor infractori precum şi prin falsificarea evidentă a unor acte de urmărire penală, prezintă un grad mult mai ridicat de pericol social decât pericolul social al faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.
Au mai învederat că toate probele pe care se sprijină acuzarea în baza cărora s-a dispus condamnarea lor, administrate în faza de urmărire penală, au fost obţinute prin încălcarea legii, situaţie care a fost recunoscută de instanţa de apel. Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu se impune anularea actelor de urmărire penală, întrucât inculpaţilor nu le-a fost produsă nicio vătămare.
De asemenea, în motivarea recursului, inculpaţii au mai susţinut că în faţa primei instanţe au invocat nelegalitatea şi, pe cale de consecinţă, nulitatea actului de sesizare a organului de urmărire penală, nulitate care face ca toate actele de urmărire penală efectuate în baza unei sesizări nelegale, precum şi actul de sesizare a instanţei să fie şi ele nule, având în vedere că s-a adus în mod evident o vătămare a drepturilor procedurale ale inculpaţilor care nu poate fi înlăturată, decât prin anularea actelor efectuate, care este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. în acest sens s-a arătat că sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut din oficiu prin „procesul-verbal de sesizare din oficiu” din data de 22 noiembrie 2011, or sesizarea organului de urmărire prin procesul-verbal de sesizare din oficiu anterior menţionat este vădit nelegală. Au mai susţinut că din declaraţiile date în faţa instanţei de judecată de către investigatorul cu identitate protejată M.C., precum şi de către colaboratorul cu identitate protejată B.R., rezultă în mod clar că încunoştinţarea organelor de urmărire penală a fost făcută de către acest colaborator cu identitate protejată. Colaboratorul cu identitate protejată a declarat în faţa instanţei de judecată că el este cel care a aflat din discotecă despre faptul că în Lugoj există o persoană care se ocupă cu trafic de droguri şi a mers la D.I.I.C.O.T., aducând acest aspect la cunoştinţa organelor de urmărire penală. în aceste condiţii, inculpaţii au apreciat că faţă de dispoziţiile art. 221, raportat la art. 223 C. proc. pen., modul de sesizare al organelor de urmărire penală trebuia să fie un denunţ care, în cazul în care ar fi fost oral, trebuia să fie consemnat într-un proces verbal de către organul de urmărire penală conform art. 223 alin. (3) C. proc. pen.
S-a mai solicitat a se avea în vedere că din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante (filele 4-5 dosar urmărire penală) rezultă în mod clar că „acţiunea de prindere în flagrant a început la orele 17 şi s-a finalizat la orele 17:45.”, iar procurorul a dispus începerea urmăririi penale la ora 17:30, înainte de finalizarea flagrantului.
S-a mai susţinut că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante în mod nelegal nu are menţionată ora la care a început şi la care s-a terminat încheierea procesului-verbal, neputându-se verifica legalitatea tuturor celorlalte acte de urmărire penală, fiind imposibil ca acest act procedural să fie încheiat în numai 15 minute după terminarea acţiunii de prindere în flagrant şi să fie transmis procurorului în Timişoara, în vederea dispunerii măsurii preventive a reţinerii.
De asemenea, inculpaţii au mai susţinut că interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice nu pot fi valorificate ca mijloace de probă în cauză, întrucât procurorul a solicitat confirmarea de către judecător a ordonanţei prin care s-a dispus autorizarea cu titlu provizoriu a acestei măsuri, cu depăşirea termenului de 48 de ore prevăzut de lege.
În motivarea recursului s-a mai susţinut că declaraţiile inculpaţilor date în faza de urmărire penală sunt lovite de nulitate, întrucât nu a fost consemnată ora începerii şi ora la care a fost terminată audierea acestora.
Totodată, s-a mai arătat că declaraţiile investigatorului cu identitate protejată M.C. şi colaboratorului cu identitate protejată B.R. date în faza de urmărire penală sunt lovite de nulitate absolută şi trebuie înlăturate, motivat de faptul că declaraţiile celor doi au fost date pe formular tipizat şi nu transcrise într-un proces verbal astfel cum prevede art. 862 C. proc. pen.
În recursul său, avocat Ş.O.C. a susţinut că a asigurat asistenţa juridică din oficiu pentru inculpaţii M.B., M.D. şi M.P. şi în mod greşit instanţa de apel nu i-a acordat plata integrală a onorariului în sumă de câte 300 lei pentru fiecare inculpat, dispunând să-i fie acordat un onorariu, doar în sumă de 200 lei, fiind astfel încălcate dispoziţiile Protocolului încheiat între Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Ministerului Justiţiei.
A solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi a deciziei atacate şi acordarea onorariului integral, pentru toţi cei trei inculpaţi.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii M.B., M.D. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 65/ A din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Căile de atac reprezintă acele instituţii juridice create în scopul înlăturării erorilor în realizarea justiţiei, constituind mijloace şi remedii procedurale care permit o nouă examinare a procesului în care s-au pronunţat una sau mai multe hotărâri judecătoreşti, în scopul desfiinţării totale sau parţiale atunci când sunt greşite, în fapt sau în drept.
Art. 125 din Constituţia României a statuat că procedura de judecată şi competenţa organelor judecătoreşti sunt prevăzute numai de lege, iar procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege, potrivit art. 2 alin. (1) C. proc. pen.
În consecinţă, judecata, ce include şi căile de atac, poate avea loc numai în condiţiile şi formele dispuse de lege, sancţiunea nerespectării fiind nulitatea actelor efectuate în alte condiţii şi forme procedurale.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede, în alin. f21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 28 martie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172C. proc. pen., potrivit căruia, hotărârea poate fi supusă recursului atunci când este contrară legii sau când prin aceasta s-a făcut o greşită aplicare a legii, invocat de recurenţii inculpaţi, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă în cauză au fost invocate critici care nu pot fi analizate prin prisma acestui caz de casare, ci, eventual, puteau fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (l) pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că, unul dintre cazurile de casare abrogate în mod expres prin Legea nr. 2/2013 a fost şi cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză de către recurenţii inculpaţi şi care se puteau circumscrie acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege şi în care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt invocată de inculpat. Potrivit acestui motiv de recurs, hotărârile erau supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupunea o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.
Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.
Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
De altfel, din examinarea actelor dosarului, rezultă că atât în faţa instanţei de fond, cât şi a instanţei de apel, inculpaţii au invocat aceleaşi motive de nelegalitate a actului de sesizare a instanţei şi de încălcare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte administrarea probelor în faza de urmărire penală, care an fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei de condamnare dispusă faţă de ei.
Examinând criticile formulate de inculpaţi, în raport cu dispoziţiile procesual penale cu privire la care aceştia au susţinut că au fost încălcate de organul de urmărire penal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel în considerentele hotărârilor pronunţate, au analizat în detaliu şi punctual toate aspectele de nelegalitate invocate şi au constatat că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, instanţa de fond şi instanţa de apel au constatat că în cauză, sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut din oficiu, prin procesul verbal din data de 22 noiembrie 2011. Susţinerea inculpaţilor că în urma încunoştinţărilor făcute de investigatorul cu identitate protejată M.C. şi de colaboratorul cu identitate protejată B.R. trebuiau consemnate într-un denunţ, nu a fost primită de instanţe, atâta timp cât nici unul din cei doi nu putea fi obligat să facă un denunţ, dispoziţiile procedural penale, prevăzând ca în lipsa unei plângeri sau denunţ în situaţia în care organele de urmărire penală află pe orice cale, alta decât plângerea sau denunţul despre faptul săvârşirii unei infracţiuni, se poate sesiza din oficiu.
S-a reţinut că nu există nici un fel de impediment sau sancţiune în cazul sesizării din oficiu a organului de urmărire penală, chiar dacă există posibilitatea sesizării prin alte moduri.
De asemenea, cu privire omisiunea menţionării orei încheierii procesului verbal de sesizare din oficiu, astfel cum prevede art. 91 C. proc. pen., instanţele au avut în vedere că lipsa acestui element nu atrage nulitatea actului.
Cu privire la nulitatea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale invocată de către apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., datorită faptului că pe aceste rezoluţii este trecută ora 17:30, iar flagrantul s-a finalizat abia la 17:45, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut următoarele:
Deşi din procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante aflat la filele 4,5 dosar de urmărire penală, rezultă faptul că acţiunea de prindere in flagrant a început la orele 17:00 şi s-a finalizat la orele 17:45 de către lucrătorii din cadrul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate, în baza delegării, s-a constatat însă că procurorul nu avea obligaţia aşteptării finalizării acţiunii flagrantului, putând fi informat de cursul acestei operaţiuni prin orice mijloc de transmitere a informaţiei la distanţă.
Astfel cum s-a reţinut şi din cele arătate de apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., după finalizarea acţiunii de prindere în flagrant s-a procedat la întocmirea procesului verbal, însă informaţii despre persoana inculpaţilor existau, deoarece cu o zi înainte se realizase deja o primă cumpărare de droguri, inculpaţii fiind cei care au oferit cu titlu gratuit o mică cantitate de droguri pentru a putea fi verificată.
S-a considerat că prezenţa aceloraşi inculpaţi în data de 23 noiembrie 2011 pentru a finaliza tranzacţia începută cu o zi înainte şi purtarea negocierilor necesare derulării tranzacţiei reprezentau suficiente indicii cu privire la săvârşirea de infracţiuni de către inculpaţi, nefiind necesar ca procurorul să aştepte finalizarea acţiunii de prindere în flagrant pentru a putea dispune începerea urmăririi penale.
Deşi prin concluziile scrise apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D. a solicitat înlăturarea declaraţiilor investigatorului cu identitate protejată M.C. şi colaboratorului cu identitate protejată B.R., motivat de faptul că declaraţiile celor doi au fost date pe formular tipizat şi nu transcrise într-un proces verbal astfel cum prevede art. 862 C. proc. pen., instanţa de fond şi instanţa de apel au apreciat că acesta nu este un motiv de nulitate prevăzut în mod expres de lege. Mai mult decât atât, s-a reţinut că în faza de judecată atât investigatorul cât şi colaboratorul au fost audiaţi prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionată, iar apărătorii inculpaţilor precum şi inculpaţii personal au avut posibilitatea să le adreseze întrebări acestora.
De asemenea, instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că din declaraţiile investigatorului şi ale colaboratorului rezultă faptul că a doua zi după realizarea primei tranzacţii, aceştia s-au întâlnit in municipiul Lugoj cu M.B. pentru realizarea unei noi tranzacţii, respectiv comercializarea a 500 grame canabis cu 3400 euro.
În faţa instanţei inculpaţii M.B., M.D. şi M.P. s-au prevalat de dreptul la tăcere, însă instanţa de fond şi instanţa de apel au apreciat că declaraţiile acestora date în faza de urmărire penală se coroborează cu declaraţiile investigatorului şi ale colaboratorului sub acoperire, precum şi cu procesele verbale întocmite în cauză în faza de urmărire penală privind atât transcrierea convorbirilor purtate de către inculpaţi intre ei, de către inculpaţi cu investigatorul şi colaboratorul sub acoperire, precum şi discuţiile purtate şi înregistrate in mediul ambiental.
Referitor la nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice, audio sau video în mediul ambiental invocată de către apărătorul inculpaţilor M.B. şi M.D., întrucât procurorul nu a respectat termenul de 48 de ore, prevăzut de art. 91 alin. (3) C. proc. pen., instanţele au apreciat că acest termen în care procurorul trebuie să înainteze ordonanţa pentru confirmare este reglementat pentru a conduce la celeritatea procedurii, fiind un termen de recomandare a cărui nerespectare nu are consecinţe asupra valabilităţii ordonanţei, cu atât mai mult cu cât ea a fost deja confirmată de judecător. în cauză, s-a solicitat de către procuror doar confirmarea, nu şi prelungirea autorizării, astfel că la data sesizării judecătorului, interceptările încetaseră, nerespectarea termenului de 48 ore neaducând nicio vătămare.
De altfel, instanţele au constatat că nici unul dintre inculpaţi nu a invocat vreo vătămare a drepturilor prevăzute de art. 8 CEDO prin nerespectarea de către procuror a termenului procedural, apreciindu-se că încălcarea invocată nu duce la anularea actului procesual al confirmării autorizării.
De asemenea, instanţa de fond şi instanţa de apel au mai reţinut că în cursul urmăririi penale, inculpaţii M.B. şi M.D. au recunoscut faptele, primul indicând şi faptul că în satul Surducu Mic, comuna Traian Vuia din judeţul Timiş, au plantat şi îngrijit 16 fire de cannabis, iar în podul grajdului imobilului nr. 50 din aceeaşi localitate deţinea cantitatea rămasă din această recoltare. Din declaraţiile celor doi inculpaţi rezultă şi implicarea inculpatului M.P., care nu numai că a avut cunoştinţă de faptele celor doi fii ai săi, dar s-a şi implicat activ prin transportul şi supravegherea operaţiunii.
Referitor la solicitarea inculpaţilor cu privire la înlăturarea din probatoriu a declaraţiilor sus menţionate pentru considerentul că nu s-a menţionat ora începerii audierii şi că toţi cei trei inculpaţi au avut acelaşi apărător, deşi aveau interese contrarii, instanţa de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată. în acest sens s-a apreciat că referitor la absenţa orei la care s-a început audierea, este necesară probarea unei vătămări pentru a fi incidenţă nulitatea actului, vătămare care în cauză, nu există, cu atât mai mult cu cât este consemnată ora la care s-a încheiat audierea, fiind efectuată în prezenţa apărătorului ales, unele declaraţii, menţionând ambele ore (fila 37, fila 42 din dosarul de urmărire penală - declaraţii din 23 noiembrie 2011).
Legat de o eventuală încălcare a dreptului la apărare, instanţele au mai reţinut că interesele contrarii ale inculpaţilor M.B. şi M.D. în raport cu M.P. au fost evidenţiate ulterior, după luarea declaraţiilor, în funcţie de poziţia procesuală a acestora raportat la fapte, iar legăturile de rudenie (tată-fiu) dintre aceştia nu relevau şi nici nu presupuneau asemenea interese, ci dorinţa de a-şi asigura apărarea de răspundere penală a tuturor celor trei membri ai unei familii.
Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că, mai mult, problema intereselor contrarii ale inculpaţilor se ridică în situaţia în care se asigură asistenţă juridică din oficiu pentru aceştia, când îi incumbă statului obligaţia de a garanta un drept la apărarea efectivă şi nu în cazul în speţă, când inculpaţii M.B. şi M.D. au avut apărător ales; iar în cazul declaraţiilor din 23 noiembrie 2011 au avut apărător din oficiu diferit de cel al inculpatului M.P.
S-a mai avut în vedere că atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, inculpaţii au uzat de dreptul la tăcere, necombătând declaraţiile din cursul urmăririi penale ca necorespunzătoare realităţii.
Pe de altă parte, înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica inculpaţilor referitoare la greşita individualizare a pedepselor aplicate, atât sub aspectul cuantumului, dar şi al modalităţii de executare.
Cu privire la critica vizând reindividualizarea pedepsei, înalta Curte reţine că, şi aceasta este nefondată, în acest sens reţinându-se că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 2 din 12 februarie 2013 a fost modificat şi punctul 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.
În speţa de faţă, au fost condamnaţi inculpaţii: M.B. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II şi b C. pen.; M.D. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. şi M.P. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000 şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen.
Având în vedere că limitele de pedeapsă pentru fapta săvârşită de inculpaţi, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se situează între 3 ani şi 15 ani închisoare, se constată că pedepsele de 4 ani închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani închisoare ce le-au fost aplicate sunt legale, astfel că dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză.
Cum recurenţii inculpaţi au criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepselor ce le-au fost aplicate, în ceea ce priveşte cuantumul şi modalitatea de executare, această situaţie este exclusă din sfera de cenzură a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Cu privire la recursul declarat de avocat Ş.O.C., Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 3853 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile.
Raportând cauzei acest text de lege, din examinarea actelor dosarului rezultă că apărătorul desemnat din oficiu pentru apelanţii inculpaţi, avocat Ş.O.C. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 8428/30/2011 la data de 10 septembrie 2013, aşa cum rezultă din ştampila poştei aplicată pe plicul cu care a fost trimisă cererea de recurs şi memoriul în care sunt expuse motivele de recurs.
În aceste condiţii, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul formulat de avocat Ş.O.C. va fi respins ca tardiv.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.B., M.D. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 65/ A din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi M.B. şi M.D. la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar recurentul inculpat M.P. la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
De asemenea, va obliga recurenta avocată la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.B., M.D. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 65/ A din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta avocat Ş.O.C. încheierii din 15 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 8428/30/2011.
Obligă recurenţii inculpaţi M.B. şi M.D. la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat M.P. la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta avocată la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3706/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3753/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
