ICCJ. Decizia nr. 3858/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Violarea de domiciliu (art.192 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), falsul privind identitatea (art. 293 C.p.), infracţiuni privind circulaţia pe drumu
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3858/2013
Dosar nr. 7449/2/2011
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 483 din 29 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 7449/2/2011 (2939/2011), în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe inculpatul F.T.V. la 1 an închisoare.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat acelaşi inculpat la 3 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
A aplicat art. 71-64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei şi a fixat termen de încercare în baza art. 82 C. pen. de 3 ani.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare sa suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
A aplicat art. 83 C. pen., în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. a desfiinţat înscrisurile falsificate şi intitulate „Recurs” şi „Motive de recurs”.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen. cu referire la art. 22 C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei I. (fostă F.) M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpata I.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata P. (fostă E.) V. pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă a părţii civile M.V.C.
A obligat inculpatul F.T.V. la 1.500 lei cheltuieli judiciare statului.
Onorariu avocat oficiu în sumă de 300 lei pentru inculpata P.V. s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti consecutiv căruia s-a şi investit potrivit art. 300 C. proc. pen. cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen., art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; inculpata I.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 - raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen. cu art. 33 lit. a) C. pen. şi inculpata P. (fostă E.) V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În esenţă, actul de inculpare a reţinut că inculpatul F. (fost I.) T.V., avocat definitiv în cadrul Baroului Bucureşti şi mama sa, inculpata I.M., în calitate de membrii ai fundaţiei I.A.O. au încercat să inducă în eroare pe N.I.G., membră fundaţiei „Accept”, solicitând donarea de urgenţă a unei sume de bani pentru un minor care, în fapt, decedase cu două luni în urmă; cei 3 inculpaţi (F. (fost I.) T.V., I.M. şi P.E.V.) au pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate M.V.C.
Potrivit acuzării la 26 mai 2007 inculpatul F. (fost I.) T.V. deşi poseda permis de conducere, a condus autoturismul proprietatea sa, pe raza comunei Izlaz, judeţul Ilfov, iar cu ocazia depistării de către lucrătorii de poliţie, şi-a declinat o identitate falsă, acţiune pe care a repetat-o la 7 iunie 2007.
În fine, s-a mai reţinut în sarcina inculpatului F. (fost I.) T.V. că a falsificat documentele intitulate „Recurs” înregistrate la 13 februarie 2008 la dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. 999/57/2007 şi respectiv „Motive de recurs” prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R. şi folosirea fără drept în antet a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi - instanţa a examinat şi apreciat materialul probator confirmând parţial existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii şi vinovăţia penală a autorilor acestora, în care sens a constatat următoarele:
La data de 12 octombrie 2005 a fost înfiinţată Fundaţia „I.A.O. pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie” fiind reprezentată legal de inculpatul F.T.V., în calitate de preşedinte co-fondator care, împreună cu inculpata I.M., mama inculpatului, fac parte din consiliul director.
Fundaţia are deschis la B.C.R., iar împuternicitul cu semnătură unică este inculpatul F.T.V.
Inculpatul F.T.V. începând cu data de 01 martie 2006 este membru al Baroului Bucureşti, în prezent având calitatea de avocat definitiv în cadrul cabinetului de avocat „F.T.V.”.
Prin dispoziţia primarului capitalei, inculpatul poartă numele de familie F.
La data când se presupune că inculpaţii au comis infracţiunea de tentativă de înşelăciune, numita N.I.G. îndeplinea funcţia de coordonator programe sănătate în cadrul Asociaţiei „Accept”, în prezent fiind director executiv al acestei asociaţii.
La data de 27 noiembrie 2006, ora 18.04, inculpatul F.T.V. împreună cu inculpata I.M. au transmis prin fax de la nr. y, la numărul de fax al Asociaţiei „Accept” x, un memoriu şi mai multe anexe prin care prezentau cazul urgent şi important al minorului T.D.I. în vârstă de 3 ani şi 10 luni, diagnosticat cu leucemie acută care necesită urgent transplant de măduvă, în urma analizelor efectuate de medicii Spitalului Universităţii de Medicină şi farmacie „Victor Babeş” din Timişoara şi confirmate de specialiştii Institutului Oncologic Fundeni - Bucureşti. Adevărul este că la data menţionată, minorul era decedat din 11 septembrie 2006, fapt bine cunoscut de către inculpaţii menţionaţi anterior, care participaseră în campania de strângere de fonduri pentru acesta, cât timp era încă în viaţă.
Memoriul înregistrat la Asociaţia „Accept” din 27 noiembrie 2006, cuprindea solicitarea sumei de 170.000 euro pentru efectuarea transplantului şi a tratamentului medical aferent în străinătate, iar, în final, se menţiona olograf că „mai sunt necesari 2500 euro”.
Memoriul era semnat de către inculpat în calitate de preşedinte fondator al Fundaţiei „I.A.O.”, având menţiunea olografă în colţul stâng sus al primei pagini „În atenţia domnului B.F.” şi la sfârşit menţiunea olografă „P.S. mai sunt necesari 2500 euro”.
La data menţionată, B.F. era director executiv al Asociaţiei „Accept”.
Memoriul menţionat era însoţit de alte 15 file reprezentând: certificatul de încadrare a minorului T.D.I. în categoria de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, mai multe rapoarte medicale privind situaţia minorului, inclusiv o fotografie a acestuia, precum şi un contract de sponsorizare în alb, care preciza contul bancar al Fundaţiei „I.A.O.”, în care urma să fie virată suma de către Asociaţia „Accept”.
În aceeaşi dată de 27 noiembrie 2006, la scurt timp după primirea faxului, Asociaţia a fost sunată de către inculpata I.M. care, în numele Fundaţiei „I. … „, dorea să vorbească cu reprezentantul asociaţiei, B.F.
Deoarece martorul B.F. nu era disponibil la acel moment, martora N.I.G. a acceptat să poarte o discuţie cu inculpata I.M.
Inculpata I.M. i-a explicat martorei N.I.G. că minorul T.D.I. avea o situaţie similară cu a fiicei sale I. Adriana, jurnalistă, decedată din cauza bolii de leucemie, împrejurare care a determinat-o pe inculpată să ajute şi alţi copii cu această boală.
Martora N.I.G. i-a spus inculpatei că Asociaţia, ca instituţie, nu poate dona bani, dar că doreşte, personal, să doneze, eventual împreună cu alte cunoştinţe, în vederea ajutorării minorului.
Deşi martora N.I.G. i-a explicat telefonic inculpatei I.M. că va apela la cunoştinţele sale pentru a dona cu toţii bani în contul copilului, inculpata a insistat ca banii să fie viraţi de Asociaţie în contul Fundaţiei „I. …”, Asociaţia urmând a beneficia de facilităţi fiscale.
În timpul acestei discuţii, martora N.I.G. i-a explicat constant inculpatei, fără succes însă, că, întrucât banii urmau să provină de la persoane particulare şi nu din partea Asociaţiei, eventualul contract de sponsorizare nu ar mai fi avut rost.
La un moment dat, în discuţia purtată de martora N.I.G. a intervenit inculpatul F.T.V. care a fost chemat de I.M. la telefon şi care a confirmat cele spuse anterior de mama sa. şi el a insistat asupra încheierii unui contract de sponsorizare cu Fundaţia „I. …” cu motivarea că Asociaţia va beneficia de o serie de facilităţi fiscale. Inculpatul a arătat că banii urmau să fie viraţi în contul Fundaţiei „I. … „ şi nu direct în contul minorului.
A doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat recepţionerul Asociaţiei, spunându-i că minorul T.D.I. decedase chiar în acea zi, astfel încât dacă s-au strâns deja bani, aceştia să fie trimişi în contul Fundaţiei „I. … „, deoarece ei au în lucru un alt caz urgent, fără a preciza care anume.
În aceeaşi zi, a fost primit din nou prin fax de la acelaşi număr y contractul de sponsorizare „în alb”, în care figura contul bancar al Fundaţiei „I. … „ unde urma să fie virată suma de către Asociaţie.
Deşi martora N.I.G. a fost dezamăgită la aflarea acestei împrejurări, a luat decizia de a se informa direct de la familia copilului, fiind foarte impresionată de situaţia înfăţişată de către inculpată, martora având la acea dată un copil minor de vârsta minorului T.D.I.
La data de 29 noiembrie 2006, în urma consultării site-ului Internet creat special pentru acest minor, x, în prezent retras, martora N.I.G. a trimis un e-mail unchiului minorului B.A., i-a explicat acestuia că Asociaţia nu poate face donaţii ca instituţie, dar că membrii Asociaţiei ar fi interesaţi de donaţii în nume propriu pentru a-l ajuta pe minor.
Numitul B.A. a trimis un răspuns prin email către N.I.G., informându-l că, din nefericire, minorul decedase cu două luni în urmă, la data de 11 septembrie 2006.
Având convingerea că s-a urmărit înşelarea sa, martora N.I.G., pentru a preveni alte posibile fapte de înşelăciune, a sesizat la data de 14 decembrie 2006 organele de poliţie cu privire la săvârşirea de către inculpaţii F.T.V. şi I.M. a infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Inculpatul F.T.V. cât şi inculpata I.M. cunoşteau faptul că minorul era decedat de câteva luni, deoarece inculpata fusese anunţată de martorul B.A., unchiul minorului.
Situaţia de fapt aşa cum a fost prezentată a fost dovedită cu: memoriu şi anexe transmise prin fax Asociaţiei „Accept”, certificat de deces T.D.I., adresă B.C.R., raport expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatei I.M., adresă Baroul Bucureşti, proces-verbal cu anexă, declaraţiile martorilor N.I.G., B.A., B.F., T.D.N., M.V.C., declaraţii inculpaţi, acte emise de Asociaţia „Accept”, acte depuse de inculpata I.M., acte emise de inculpatul F.T.V., texte trimise prin e-mail de martora N.I.G. numitului B.A., proces-verbal prin care se atestă articole postate pe blog-ul martorei N.I., texte postate pe blog-ul martorei N.I., procese-verbale prin care se atestă solicitări de ajutor în numele minorului T.D.I., proces-verbal prin care se atestă referiri la o posibilă activitate infracţională a inculpatului pe internet, înscris intitulat „Solicitare”, acte de constituire Fundaţia „I. …”, dosar schimbare de nume F.T.V., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.
Deşi inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., vinovăţia lor este dovedită de probele arătate anterior, în primul rând de memoriul şi anexele transmise prin fax şi de declaraţiile martorei N.I.G.
Faptele inculpaţilor de a încerca inducerea în eroare a numitei N.I.G. prin solicitarea sumei de 2500 euro pentru ajutorarea minorului T.D., minor care în realitate murise de mai multe zile, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Inculpaţii nu au fost traşi la răspundere penală deoarece s-au desistat şi potrivit art. 22 C. pen., este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat mai înainte de descoperirea faptei ori a împiedicat producerea rezultatului.
Faptul că inculpaţii s-au desistat, rezultă din aceea că a doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a sunat la Asociaţia „Accept” şi a spus că minorul T.D.I. a decedat.
Nu are relevanţă în cauză aspectul că s-au solicitat bani, cu motivarea că sunt necesari pentru un alt caz urgent.
Aşa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi împotriva inculpatei I. (fostă F.) M..
Cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. referitoare la inculpaţii F.T.V., I.M. şi P.V.
În data de 29 august 2004, partea vătămată M.V.C. s-a căsătorit cu A.O.I., sora inculpatului şi fiica inculpatei I.M., diagnosticată cu leucemie granulocitară cronică în data de 14 iunie 2004, boală care i-a cauzat decesul peste un an, în data de 09 iulie 2005.
Cu sprijinul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti, la iniţiativa producătorului şi a redactorilor emisiunii „S., S.” de pe TV., SC U. SA, societate de salubrizare, a decis să doneze imobilul situat în B-dul Iuliu Maniu, Bucureşti, familiei de proaspăt căsătoriţi M.V.C. şi M.A.O., demarând o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie. Prin urmare, în cadrul emisiunii din data de 11 septembrie 2004, cei doi tineri căsătoriţi au primit simbolic o cheie a imobilului şi - prin intermediul unui duplex din emisiunea următoare - a fost prezentată intrarea acestora în garsonieră. Mutarea efectivă în locuinţă a tinerilor căsătoriţi a avut loc în luna noiembrie 2004.
Deşi nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi asupra garsonierei, cei doi au locuit fără întrerupere în imobil din luna noiembrie 2004, iar după decesul soţiei din data de 09 iulie 2005, partea vătămată M.V.C. continuă să locuiască la această adresă şi în prezent.
În data de 22 iulie 2005, între SC U. SA şi inculpatul I.T.V. a fost încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. 942 de B.N.P. - „P.R.A.” având ca obiect acelaşi imobil, trecut ulterior de inculpat în patrimoniul Fundaţiei „I...” prin actul constitutiv al Fundaţiei, autentificat din 05 octombrie 2005 de B.N.P. - „D.M.D.”. Contractul de donaţie nr. 942 din 22 iulie 2005 încheiat între SC U. SA şi inculpatul I.T.V. a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 06 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 1163/ A din 19 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 11571/303/2005.
Acelaşi imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat din 26 ianuarie 2007 de B.N.P. - E.P., încheiat între Fundaţia „I...” şi numita P.V. în calitate de beneficiar pe termen de 99 de ani.
La data de 29 ianuarie 2007 a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, cererea de chemare în judecată formulată de numita P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V.C.. Cererea a fost semnată de numita P.V. şi de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat la data de 20 februarie 2007.
În data de 08 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figurează domiciliul din b-dul Iuliu Maniu, Bucureşti.
La data de 09 februarie 2007, martorii T.I. şi T.V., vecinii părţii vătămate M.V.C. de la apartamentul cu nr. 35, au observat prin vizorul uşii lor de intrare, că mai multe persoane se aflau la uşa apartamentului părţii vătămate şi încercau să pătrundă în interior prin forţarea uşii de acces. Alertat, martorul T.I. a apelat telefonic partea vătămată şi apoi a chemat organele de poliţie, observând prin vizor cum au spart încuietoarea uşii de acces şi cum au intrat în interiorul apartamentului părţii vătămate toţi cei prezenţi, respectiv inculpatul F.T.V., inculpata I.M., P.V. şi numiţii Iacob Ionel, I.M. şi I.C.M., persoane pe care atât el cât şi soţia sa T.V. le-au recunoscut ulterior din fotografii.
În scurtă vreme, la faţa locului au sosit mai mulţi lucrători de poliţie care au încercat să stabilească cine avea dreptul de a locui în respectiva garsonieră.
În aceeaşi seară, partea vătămată s-a deplasat împreună cu martorul T.I. la secţia de poliţie unde a formulat plângere penală cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, după care s-a întors la locuinţă împreună cu mai mulţi lucrători de poliţie, găsind uşa de acces închisă şi butucul schimbat.
Încuietoarea fusese schimbată de inculpat împreună cu numitul Iacob Ionel, care au demontat încuietoarea existentă şi au montat una nouă în timp ce partea vătămată şi ceilalţi se aflau la poliţie, de faţă fiind inculpata I.M. care a fost auzită de martora T.V. că le spunea celor doi că „nu este legal ceea ce fac”.
Partea vătămată a petrecut noaptea 09/ 10 februarie 2007 la o altă adresă, iar în dimineaţa zilei de 10 februarie 2007, a spart încuietoarea uşii de acces pentru a intra în locuinţă.
Între partea vătămată M.V.C., care locuieşte şi în prezent în imobil, şi Fundaţia „I...”, care figurează cu sediul la aceeaşi adresă, dar în fapt nu funcţionează acolo, au existat mai multe procese civile din momentul încheierii contractului de donaţie în favoarea inculpatului şi până în prezent, fără a exista o hotărâre care să statueze cu titlu definitiv asupra dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea uneia dintre părţi. Anterior faptei din data de 09 februarie 2007 a fost pronunţată o singură hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 2511 din 06 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 4410/303/2006, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de evacuare formulată în data de 04 aprilie 2006 de Fundaţia „I...” pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Este de subliniat faptul că, la data săvârşirii faptei, atât inculpatul F.T.V. cât şi inculpata P.V. cunoşteau faptul că garsoniera era locuită de M.V.C., întrucât la data de 29 ianuarie 2007 formulaseră o cerere de chemare în judecată având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V.C. din apartamentul sus-menţionat; cererea era semnată de numita P.V. şi de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat pentru data de 20 februarie 2007, respectiv peste aproximativ o săptămână de la săvârşirea faptei.
Situaţia de fapt aşa cum a fost prezentată a fost recunoscută de către inculpaţi care au arătat că au dreptul de a pătrunde în imobil, deoarece acolo îşi avea sediul Fundaţia „I…”, iar accesul membrilor fundaţiei nu era interzis.
Au mai arătat inculpaţii că partea vătămată nu deţinea nici un titlu care să-i confere un drept de folosinţă al locuinţei.
De asemenea este de subliniat aspectul că între inculpaţi şi partea vătămată au avut şi au loc neînţelegeri cu privire la folosinţa imobilului, aspect ce a determinat mai multe procese civile între aceştia.
Faţă de cele reţinute, instanţa a apreciat că se impune achitarea inculpaţilor I.T.V., I.M. şi P. (fostă E.) V., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., deoarece inculpaţii au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, lipsind deci intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu.
Având în vedere soluţia de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de violare de domiciliu şi ţinând cont de faptul că partea civilă M.V.C. nu a făcut dovada unui prejudiciu, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă în baza art. 14 şi 346 C. proc. pen.
Cu privire la infracţiunea prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 rep., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În data de 26 mai 2007 inculpatul F.T.V., care nu poseda permis de conducere, a condus autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare nr. x, fiind oprit de organele de poliţie întrucât circula cu viteza de 121 km/h pe raza comunei Islaz, jud. Ilfov.
Pentru a evita tragerea la răspunderea penală, inculpatul a declarat că nu are asupra sa actele de identitate şi s-a prezentat agentului de poliţie S.D. din cadrul Poliţiei Rutiere a Judeţului Ilfov sub identitatea falsă de „R.O.M.”, folosindu-se de datele personale ale acestuia, fost coleg de facultate şi prieten, despre care ştia că posedă permis de conducere.
Este de menţionat faptul că numitul R.O.M. îl rugase pe inculpatul F.T.V. în cursul lunii noiembrie 2006 să îi găsească un loc de muncă şi îi înmânase, cu bună-credinţă, un curriculum vitae conţinând datele sale personale precum şi o copie după actele sale de identitate şi permisul de conducere.
În data de 26 mai 2007, conform datelor false furnizate de inculpat, agentului de poliţie S.D. a încheiat procesul-verbal de contravenţie din 26 mai 2007, prin care a fost aplicată amenda contravenţională numitului R.O.M. şi s-a dispus reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării pe durata 26 mai 2007 - 24 august 2007.
Inculpatul a declarat că nu are asupra sa permisul de conducere, motiv pentru care pe baza unei declaraţii olografe i s-a adus la cunoştinţă măsura suspendării dreptului de a conduce şi obligaţia acestuia de a depune permisul de conducere în termenul prevăzut de lege. Scrisul de pe această declaraţie olografă întocmită pe numele „R.O.M.” a fost executat de inculpatul F.T.V.
De altfel, la data săvârşirii faptei, 26 mai 2007, numitul R.O.M. se afla în staţiunea Vatra Dornei, fiind cazat în perioada 24 mai 2007 - 27 mai 2007 la hotelul „Poiana Izvoarelor”, camera 16, fapt confirmat de mai mulţi martori oculari, colegii săi de serviciu.
La fel, în data de 07 iunie 2007, inculpatul F.T.V., care nu poseda permis de conducere, a condus acelaşi autovehicul pe bd. Iuliu Maniu, Bucureşti, fiind oprit de organele de poliţie, întrucât circula cu viteza de 68 km/h.
Pentru a evita tragerea la răspunderea penală, inculpatul s-a prezentat agentului şef de poliţie C.I. din cadrul D.G.P.M.B. - Brigada de Poliţie Rutieră - Serviciul 2, sub identitatea falsă de „R.O.M.”, care a încheiat procesul-verbal de contravenţie din 07 iunie 2007 prin care a fost sancţionat cu avertisment numitul R.O.M.
Autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare x, folosit de inculpat în ambele situaţii când a fost surprins în trafic conducând, în realitate, fără permis, era la acel moment achiziţionat în sistem leasing de către Cabinetul Individual de Avocatură „F.T.V.”.
Trebuie arătat şi aspectul că anterior acestor fapte, inculpatul F.T.V. mai fusese surprins de organele de poliţie conducând aceeaşi maşină fără a poseda permis de conducere, fiind sancţionat prin decizia penală nr. 2774 din 12 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu 1.000 lei amendă administrativă.
Abia la data de 07 septembrie 2009 inculpatul F.T.V. a obţinut permisul de conducere pentru categoria „B” de autovehicule.
În legătură cu infracţiunea prev. de art. 293 C. pen., falsul privind identitatea, inculpatul a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece nu s-a prezentat sub o identitate falsă în faţa unui organ, a unei instituţii de stat sau a vreunei alte unităţi din cele prevăzute de art. 145 C. pen., el prezentându-se de fapt ca fiind proprietarul autoturismului atunci când a refuzat să prezinte actele de identitate, dând de înţeles poliţistului că se grăbeşte având o urgenţă, de regulă autoturismul fiind condus de un coleg pe nume R.O.
Nu a putut fi primită această apărare a inculpatului, rezultând cu certitudine din procesele-verbale încheiate de lucrătorii de poliţie că acesta s-a prezentat în faţa lor susţinând că se numeşte R.O.M.
Şi din declaraţia olografă aflată la dosar întocmită pe numele R.O.M., rezultă că scrisul de pe aceasta a fost executat de către inculpatul F.T.V.
Lucrătorul de poliţie nu avea de unde să ştie numele colegului inculpatului dacă inculpatul nu ar fi comis infracţiunea de fals în declaraţii, atunci când a fost oprit de organele de poliţie.
Vinovăţia inculpatului în privinţa infracţiunii de fals în declaraţii şi a infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis, a fost dovedită cu probele administrate: procesele-verbale de depistare din datele de 21 august 2007 şi 26 mai 2007, declaraţie inculpat sub identitatea „R.” din 26 mai 2007, fotografie depistare auto cu nr. x din 26 mai 2007, raport cu propunere de suspendare a dreptului de a conduce din data de 26 mai 2007, procese-verbale din datele de 07 iunie 2007 şi 24 iunie 2007, istoricul rutier al inculpatului R.O., rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 227.530 şi 275.853, sentinţa civilă nr. 805/2008 pronunţată de Judecătoria Cornetu, rapoartele din datele de 13 septembrie 2007, 30 noiembrie 2007 şi 22 ianuarie 2008, proces-verbal de prezentare pentru recunoaşterea din fotografii, copia fişei de cazare nr. 3292 de la hotelul Poiana Izvoarelor, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, declaraţiile martorului R.O.M., actele depuse de acesta, declaraţiile inculpatului F.T.V., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, dar a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. b)1C. proc. pen. şi art. 181 C. pen. şi aplicarea unei sancţiuni administrative.
A mai arătat inculpatul că avea cunoştinţe pentru şofat, absolvise cursurile unei şcoli de specialitate şi a condus pe o distanţă scurtă.
Nici această solicitare a inculpatului nu a putut fi primită, faptele acestuia de a pune în pericol siguranţa circulaţiei şi perseverenţa sa în a conduce fără carnet, atitudinea total necorespunzătoare de a-şi asuma altă identitate, au dus la concluzia că aceste fapte întrunesc pericolul social al unei infracţiuni, nefiind îndeplinite prevederile art. 181 C. pen.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului F.T.V. care la datele de 26 mai 2007 şi 07 iunie 2007, a condus autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare x pe drumuri publice, fără a poseda permis de conducere, declarând în faţa organelor de poliţie identitatea falsă de R.O.M., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi ale infracţiunii prev. de art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea de fals privind identitatea fiind comisă în scopul ascunderii infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere.
Reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. privind forma continuată pentru cele două infracţiuni, se impune datorită modului cum au fost comise faptele, respectiv la un interval relativ scurt de timp, inculpatul acţionând în baza unei rezoluţii unice.
Cu privire la infracţiunea de falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Inculpatul F.T.V. a falsificat documentele intitulate „Recurs”, înregistrat în data de 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 al Curţii de Apel Alba Iulia, şi respectiv „Motive de recurs”, înregistrat în data de 26 martie 2008 la dosarul cu acelaşi număr de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R., folosirea fără drept, în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia din urmă şi aplicarea fără drept a ştampilei aceluiaşi cabinet de avocatură.
În data de 01 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” şi inculpatul F.T.V., pe o durată de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarele cabinetului, contract ce a încetat mai devreme decât era prevăzut, prin Acordul de încetare din data de 09 septembrie 2006.
În data de 16 noiembrie 2006, în timp ce se deplasa pe DN7, pe raza localităţii Boita, jud. Sibiu, cu autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare provizoriu IF-018413, fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.T.V. a pierdut controlul asupra direcţiei şi s-a răsturnat în afara părţii carosabile, prin efectuarea unei manevre de depăşire în condiţii neregulamentare. Fapta a constituit obiectul Dosarului penal nr. 194/P/2007, finalizat prin rechizitoriul nr. 194/P/2007 din data de 25 iunie 2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, fiind dispusă trimiterea în judecată a inculpatului F.T.V. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. în cursul urmăririi penale inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală în acest dosar, inculpatul F.T.V. nu a fost asistat de apărător.
Ajuns pe rolul instanţei, prin sentinţa penală nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în Dosarul nr. 999/57/2007 s-a dispus condamnarea inculpatului F.T.V. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul F.T.V., solicitând casarea sentinţei şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)1C. proc. pen. cu aplic. art. 181 C. pen. A susţinut inculpatul că a săvârşit fapta aflându-se în stare de necesitate, mama sa cu care se afla în acel moment fiind bolnavă psihic, având o criză şi solicitându-i deplasarea de urgenţă la spital.
Recursul a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2774 din 12 septembrie 2008 în Dosarul nr. 999/57/2007, prin care i s-a aplicat amenda administrativă în cuantum de 1.000 lei.
În faza de judecată, atât în faţa Curţii de Apel Alba Iulia cât şi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul s-a folosit de înscrisuri false, respectiv acte care păreau că provin de la cabinetul de avocatură „D.C.R.” - având antetul şi ştampila cu datele acestui cabinet, precum şi menţiunea „prin avocat D.C.R.” - pentru a se folosi de prestigiul acestui avocat şi a obţine în final achitarea.
Pentru a declanşa calea de atac a recursului în Dosarul nr. 999/57/2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul a depus la dosar două înscrisuri, semnate, având antetul cu datele cabinetului de avocat D.C.R. şi având aplicată ştampila acestui cabinet de avocat, care au creat impresia şi acestei instanţe că inculpatul este apărat de avocatul de succes, D.C.R.
- Înscrisul intitulat „Domnule Preşedinte” (fila 2 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Recurs, înregistrat la dosar în data de 13 februarie 2008, semnat, având antetul cabinetului de avocatură D.C.R., textul începând cu „Subsemnatul I.T.V., (...) prin avocat D.C.R. ..”, în colţul dreapta jos al ultimei pagini figurând rubrica „I.T.V., prin avocat D.C.R.” şi ştampila cu datele aparţinând cabinetului de avocat D.C.R. Semnătura de pe acest înscris nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu.
- Înscrisul intitulat „Domnule Preşedinte” (filele 6-10 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Motive de recurs, înregistrat la dosar în data de 26 martie 2008, semnat, având antetul cabinetului de avocatură D.C.R., textul începând cu „Subsemnatul D.C.R.. în calitate de apărător ales al lui I.T.V., …”, în colţul dreapta jos al ultimei pagini figurând rubrica „I.T.V., prin avocat D.C.R.” şi ştampila cu datele aparţinând cabinetului de avocat D.C.R. Semnătura nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului F.T.V. care a falsificat înscrisurile intitulate „Recurs” şi „Motive de recurs”, înregistrate la instanţă la datele de 13 februarie 2008 şi 26 martie 2008, producând consecinţe juridice în sensul de a fi declarat recursul şi, respectiv de a fi motivat recursul împotriva sentinţei penale nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.
S-a impus reţinerea şi dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. pentru aceste două acte de falsificare, deoarece rezoluţia infracţională a inculpatului a fost unică.
Săvârşirea acestei infracţiuni a fost dovedită cu înscrisurile intitulat „recurs” şi „motive de recurs”, raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 05 aprilie 2011, înscrisurile intitulate „Domnule Preşedinte”, declaraţii martor D.C.R., acte Cabinet avocat D.C.R., adresă D.C.R. şi anexă, declaraţii inculpat F.T.V. şi proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.
În baza art. 14 alin. (3) lit. a) şi art. 170 C. pr. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate menţionate anterior.
Nu au putut fi reţinute apărările inculpatului în sensul că avea dreptul de a semna şi întocmi aceste documente, fiind acte cu un caracter intuitum personem.
Faptul că inculpatul avea dreptul să semneze şi să întocmească aceste acte, nu a putut justifica atitudinea acestuia de a falsifica aceste acte şi de a se folosi de numele unui avocat fără încuviinţarea acestuia.
Exercitarea unui drept se poate face doar prin folosirea căilor legale.
Pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului şi pentru care s-a făcut dovada vinovăţiei acestuia, s-a aplicat câte o pedeapsă corespunzătoare, iar la individualizarea acestora au fost avute în vedere prevederile art. 72 C. pen., gravitatea faptelor comise, pericolul social al acestora, perseverenţa infracţională a inculpatului, dar şi circumstanţele personale ale acestuia, faptul că nu are antecedente penale, atitudinea parţial sinceră, atitudinea procesuală, inculpatul prezentându-se în faţa instanţei la termenele fixate, deşi cauza s-a soluţionat într-un timp relativ lung.
De asemenea, s-a ţinut cont de timpul scurs de la momentul comiterii infracţiunilor, respectiv anul 2007.
Cu privire la infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, instanţa a avut în vedere perseverenţa inculpatului în comiterea acestor fapte, iar aspectul că acesta urmase cursurile unei şcoli de şofat, nu a putut prezenta o scuză, fiind cel mult o circumstanţă ce trebuia avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Este adevărat că, între timp, inculpatul a devenit posesor al carnetului de conducere, dar nici acest aspect nu a putut justifica aplicarea unei sancţiuni administrative, în condiţiile în care inculpatul a beneficiat anterior de clemenţă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a aplicat într-un dosar o sancţiune administrativă tot pentru acest gen de fapte.
Instanţa a apreciat că, raportat la pedepsele ce au fost aplicate, ţinând cont şi de faptele comise, dar şi de datele ce-l caracterizează pe inculpat, scopul pedepsei poate fi atins şi suspendarea condiţionată a executării potrivit art. 81 C. pen.
2. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recursuri în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul F. (fost I.) T.V. aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Procurorul a invocat greşita încetare a procesului penal în ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpaţii F. (fost I.) T.V. şi I.M. a infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., indicând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen., greşita achitare a celor 3 inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., circumscris cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului F. (fost I.) T.V., potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Pentru a pronunţa soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpaţii F.T.V. şi I.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., instanţa a avut în vedere cauza de nepedepsire prev. de art. 22 din acelaşi cod - desistarea, şi anume faptul că la data de 28 noiembrie 2006, inculpata a sunat la Asociaţia „Accept”, anunţând că minorul T.D.I. a decedat chiar în acea zi.
Activitatea la care a făcut referire instanţa nu are înţelesul de renunţare la hotărârea infracţională şi de abandonare a actelor de executare, în speţă de inducere în eroare, de curmare a săvârşirii infracţiunii, atâta timp cât inculpata a solicitat în continuare virarea de fonduri în contul Fundaţiei „I.”, pentru a fi utilizate în alte scopuri similare, această acţiune înscriindu-se în şirul de manopere dolosive menite să determine partea vătămată să trimită suma de bani.
De altfel, se arată că această încunoştinţare a părţii vătămate despre decesul minorului pentru care se solicita o sumă de bani este pe jumătate adevărată, inculpata I.M. menţionând că minorul a decedat chiar în acea zi, deşi acesta decedase cu aproximativ două luni înainte.
Nu este de omis împrejurarea că această acţiune a inculpatei I. a fost determinată de reticenţa părţii vătămate, N.I.G., în a dona banii în contul Fundaţiei I., considerând că ar fi fost mai practic să doneze banii direct în contul familiei minorului. Prin prezentarea faptului decesului minorului nu s-a încercat decât determinarea părţii vătămate să doneze banii în contul fundaţiei pentru alte cazuri umanitare nespecificate.
Faţă de inculpaţii I.M., F.T.V. şi P.V. instanţa a dispus achitarea pentru infracţiunea de violare de domiciliu în formă calificată, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., apreciind că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii şi anume intenţia, pătrunderea în garsoniera locuită de partea civilă M.V.C. datorându-se convingerii celor trei că au dreptul să pătrundă în garsonieră, convingere creată de faptul că în acel imobil îşi avea sediul social Fundaţia I., accesul fundaţiei nefiind interzis, de faptul că partea civilă nu deţinea nici un titlu care să-i confere dreptul de folosinţă, iar între partea civilă şi inculpaţii Fanea şi I. au mai avut loc neînţelegeri cu privire la folosinţa imobilului.
Argumentele prezentate de instanţă în favoarea soluţiei de achitare nu au făcut altceva decât să redea împrejurarea că cei trei erau pe deplin conştienţi că la momentul pătrunderii cu forţa în garsonieră aceasta era locuită de către partea civilă, în felul acesta fiind eliminată posibilitatea ca inculpaţii să fi acţionat din culpă sau cu falsa reprezentare a realităţii.
Indiferent de credinţa interioară, justificată ori nejustificată, că ar avea vreun drept de folosinţă asupra imobilului, pătrunderea în garsonieră se putea realiza doar cu consimţământul persoanei care-şi avea domiciliul efectiv acolo, cei trei nefiind în nici una din situaţiile în care fapta să fi fost legal îngăduită, e.g. punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care să le permită accesul, un caz de forţă majoră, stare de necesitate etc.
Prin încriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legea penală ocroteşte libertatea şi inviolabilitatea locului în care o persoană îşi adăposteşte efectiv viaţa privată, neinteresând titlul cu care persoana şi-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracţiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.
Dovada faptului că numitul M.V.C., partea civilă, „domicilia”, în sensul legii penale, în acea garsonieră a fost şi reacţia martorilor T.I. şi T.V., vecini de palier, care în momentul spargerii uşii garsonierei au contactat imediat partea civilă şi-au anunţat-o pe aceasta cu privire la cele întâmplate, cei doi martori cunoscând că partea civilă locuieşte efectiv acolo, contrar celor susţinute de inculpatul Fanea, care a arătat fără nici un fel de suport probator că Mateescu Valentin nu locuia în acea garsonieră.
Mai mult decât atât, având în vedere pregătirea juridică a inculpatului Fanea, care are calitatea de avocat, acesta cunoştea modalitatea în care ar fi putut să-şi valorifice pretinsul drept asupra imobilului în discuţie, anterior săvârşirii faptei acesta făcând demersuri pentru evacuarea părţii civile, înregistrând la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti o cerere de chemare în judecată formulată de inculpata P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială, pentru care s-a fixat primul termen la unsprezece zile după pătrunderea fără drept în garsoniera părţii civile.
Suspendarea condiţionată a executării pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului F.T.V. este improprie atingerii scopului pedepsei şi anume acela de a fi un mijloc de reeducare, dar şi de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni.
Datele ce caracterizează persoana inculpatului nu-i pot fi deloc favorabile, inculpatul folosindu-se pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat de cunoştinţele sale juridice, având calitatea de avocat la data comiterii faptelor.
Caracterul recurent al infracţiunilor pentru care a fost condamnat, forma continuată a infracţiunilor ca şi stare de agravare a răspunderii penale, faptul că s-a folosit de numele şi prestigiul unor persoane cu care şi pentru care a lucrat, de actele înmânate cu bună credinţă de către un fost coleg de facultate dovedesc periculozitatea inculpatului F.T.V., dispus să întreprindă orice demersuri pentru a eluda legea şi a se sustrage de la răspundere penală.
Mai mult decât atât, instanţa a individualizat greşit şi pedepsele accesorii aplicate inculpatului, impunându-se faţă de datele ce caracterizează persoana acestuia şi interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, conform disp. art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.
Faţă de cele expuse mai sus, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 3859 pct. 14, 16, 18 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecând, pronunţarea unei hotărâri în sensul celor mai sus arătate.
Recurentul inculpat F. (fost I.) T.V. a apreciat ca netemeinică şi nelegală condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 C. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., precum şi greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. De asemenea, inculpatul, prin apărătorul său ales, a criticat greşita individualizare a pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În legătura cu infracţiunea prevăzută de art. 293 C. pen., falsul privind identitatea, instanţa de judecată a considerat că aceasta a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpatul F.T.V. fiind dovedită cu probele administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Or, tocmai din probele administrate în dosarul cauzei rezultă că această infracţiune nu există, întrucât inculpatul nu s-a prezentat sub o identitate falsă în faţa unui organ, a unei instituţii de stat sau a vreunei alte unităţi din cele prevăzute de art. 145 C. pen., cu atât mai mult cu cât acesta de fapt s-a prezentat ca fiind proprietarul autoturismului pe care-l conducea, atunci când a refuzat să prezinte actele de identitate şi cu atât mai mult a dat de înţeles poliţistului că se grăbeşte având o urgenţă, de regulă autoturismul fiind condus de către un coleg de-al său pe nume R.O.
Astfel cum rezultă din declaraţia martorului (agentul de poliţie audiat în faţa instanţei de judecată), inculpatul nu a prezentat nici un act de identitate sau document în scopul legitimării, astfel că se confirma aspectul refuzului inculpatului de a se legitima,împrejurare care se coroborează cu lipsa procesului verbal de identificare obligatoriu conform procedurii de identificare aplicabile în acest caz.
Obligaţia lucrătorului de poliţie care identifică o persoană este tocmai de a-i pretinde actul de identitate ceea ce acesta nu a făcut în acel moment, deşi identificarea se putea realiza cu uşurinţă chiar şi din simpla verificare, identificare a titularului autoturismului, procedura de asemenea obligatorie în cazul neprezentării documentelor de identitate.
În acest sens, a invocat decizia penala nr. 347 din 9 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a admis în parte apelul declarat de un inculpat trimis în judecată pentru săvârşirea în concurs real a mai multor infracţiuni printre care şi infracţiunea de fals privind identitatea, reţinându-se în considerentele deciziei că deşi s-a stabilit în mod corect că inculpatul C.R. s-a recomandat că se numeşte A., fără a prezenta vreun act în acest sens, iar în momentul în care a fost dus la poliţie a prezentat actele sale de identitate pe numele C, totuşi s-a considerat greşit (de către instanţa de fond) că fapta lui constituie infracţiunea prevăzută de art. 293 alin. (1) pentru care a fost condamnat. Pentru reţinerea acestei infracţiuni este necesar ca inculpatul să fi prezentat acte de identitate false sau să fi folosit fraudulos acte adevărate. Doar faptul că şi-a dat numele A lucrătorului de poliţie, fără a-i prezenta vreun act, nu a putut fi reţinut ca infracţiune. Obligaţia lucrătorului de poliţie care identifică o persoană este tocmai de a-i pretinde actul de identitate ceea ce acesta nu a făcut în acel moment, iar la sediul poliţiei unde inculpatul a fost condus a fost identificat cu actele prezentate de acesta.
Sub acest aspect apelul declarat de inculpat a fost admis şi desfiinţându-se hotărârea s-a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin (1) lit. d) C. proc. pen, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 293 C. pen.
Împotriva acestei decizii procurorul a declarat recurs, dar numai în ceea ce priveşte schimbarea temeiului achitării inculpatului din art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen, în art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) din acelaşi cod.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţata în şedinţa publica din 7 martie 2003, a considerat ca fiind fondată susţinerea din recursul parchetului în legătură cu temeiul achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 293 C. pen. Fiind stabilit că inculpatul nu a comis această infracţiune, instanţa de apel trebuia să dispună achitarea lui în temeiul art. 10 lit. a) (fapta nu există) şi nu art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., a solicitat casarea hotărârii instanţei de fond şi achitarea inculpatului F.T.V., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 293 C. pen.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen cu aplicarea art. 41 C. pen., falsul în înscrisuri sub semnătură privata, instanţa de judecată a considerat că aceasta a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpatul F.T.V. fiind dovedită cu probele administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Curtea de apel Bucureşti a reţinut că inculpatul F.T.V. ar fi falsificat documentele intitulate „Recurs”, înregistrat la data de 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia si, respectiv, „Motive de recurs” înregistrat în data de 26 martie 2008 la dosarul cu acelaşi număr de pe rolul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R.; folosirea fără drept în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia din urmă şi aplicarea fără drept a ştampilei aceluiaşi cabinet de avocatură.
Din probele administrate în dosarul cauzei rezultă că, la data de 01 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” şi inculpatul F.T.V., pentru o perioadă de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarele cabinetului, contract ce a încetat mai devreme decât era prevăzut, prin Acordul de încetare din data de 09 septembrie 2006.
În data de 16 noiembrie 2006, în timp ce se deplasa pe DN 7, pe raza localităţii Boita, jud. Sibiu, cu autovehiculul marca S., fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.T.V. a pierdut controlul asupra direcţiei şi s-a răsturnat în afara părţii carosabile, prin efectuarea unei manevre de depăşire în condiţii neregulamentare. Fapta a constituit obiectul Dosarului penal nr. 194/P/2007, finalizat prin rechizitoriul nr. 194/P/2007 din data de 25 iunie 2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, fiind dispusă trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu poseda permis de conducere, prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. În cursul urmăririi penale, inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală în acest dosar, F.T.V. nu a fost asistat de apărător.
Ajuns pe rolul instanţei, prin sentinţa penala nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în Dosarul nr. 999/57/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului F.T.V. la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul F.T.V., solicitând casarea sentinţei şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)1C. proc. pen. cu aplicarea art. 181 C. pen. Inculpatul a susţinut că a săvârşit fapta aflându-se în stare de necesitate, mama sa cu care se afla în acel moment în autoturism fiind bolnavă psihic, având o criză şi solicitându-i deplasarea de urgenţă la spital.
Recursul a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2774 din 12 septembrie 2008 în Dosarul nr. 999/57/2007, prin care i s-a aplicat amendă administrativă în cuantum de 1.000 lei.
A solicitat instanţei de judecată să aprecieze că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, inculpatul neputând săvârşi infracţiunea de fals susţinută de reprezentantul Ministerului Public şi însuşită de către Curtea de Apel Bucureşti, întrucât actele despre care se face vorbire datorită caracterului intuitu persone i-au conferit dreptul de a semna şi întocmi aceste documente în felul în care acesta a înţeles să îşi expună motivele de recurs, acte ce nu sunt apte, prin ele însele, de a produce alte consecinţe juridice decât cele pe care le-ar putea produce şi doar fata de inculpat.
Prin aceste acţiuni ale sale, inculpatul nu şi-a declinat vreo identitate falsă, nu s-a folosit de vreo calitate oficială fără drept, nu a desfăşurat activităţi de inducere sau menţinere în eroare, înscrisurile îi priveau direct şi personal şi nu a comis vreo activitate de utilizare a unor ştampile false şi nici nu a deposedat pe cineva de vreun bun, nefăcând altceva decât să-şi exercite drepturile conferite de lege pentru apărarea intereselor sale fiind convins de faptul că fostul său colaborator, martorul D.C. îi va reprezenta în instanţă.
Înscrisul ar putea fi considerat falsificat numai în cazul în care scrierea sau semnătura din cuprinsul lui nu ar aparţine persoanei căreia acestea le sunt atribuite, ci ar fi reproduse în mod fraudulos ori în cazul în care conţinutul unui înscris adevărat şi, deci, preexistent, ar fi denaturat prin efectuarea unor modificări materiale (adăugiri, înlocuiri, ştersături, etc.), niciuna dintre aceste situaţii neregăsindu-se însă în speţă.
Astfel, înscrisul în discuţie nu poartă o scriere olografă, ci este dactilografiat, iar semnătura aparţine chiar inculpatului, care şi-a asumat şi declinat în mod indubitabil calitatea în care l-a semnat, respectiv aceea de titular al dreptului procesual în calitate de inculpat recurent. De fapt, şi instanţa de fond a reţinut că pe înscrisurile intitulate „Domnule Preşedinte” respectiv,”Motive de Recurs”semnătura nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu. De asemenea, în conţinutul înscrisului analizat nu s-a identificat vreun element de alterare materială.
În privinţa susţinerii Parchetului - însuşită de instanţa de fond - privind contrafacerea ştampilei s-a făcut precizarea că atât ştampila aplicată de către Cabinetul D.C.R. pe contractul de colaborare din 01 martie 2006 pe o perioadă de 2 ani cât şi cea aplicată pe înscrisurile presupuse a fi falsificate, sunt identice şi provin de la cabinetul Dancu Cătălin, astfel se confirma autenticitatea acestei parafe aplicate cu buna ştiinţa de către cabinetul D.C.R., în mod tacit fiind acceptată înţelegerea verbală de reprezentare în instanţă a inculpatului recurent F.T.V.
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată raportează conţinutul laturii obiective doar la modalităţile de falsificare prevăzute în art. 288 C. pen, respectiv la falsul material, iar nu şi la dispoziţiile art. 289 C. pen., care se referă la falsul intelectual.
Prin urmare, nu a putut fi considerată infracţiune întocmirea unui înscris sub semnătură privată, dacă actul nu a fost falsificat în condiţiile art. 288 C. pen., incidenţa aspectelor reţinute în condamnarea inculpatului vizând prevederile art. 289 C. pen., instanţa de fond dispunând în mod nelegal şi netemeinic condamnarea inculpatului F.T.V.
Pe de altă parte, inserarea în conţinutul propriului recurs sau a motivelor de recurs a antetului avocatului colaborator sau a unor aspecte ce ţin de falsul intelectual, nu a putut reprezenta latura obiectiva a infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., întrucât „inserarea reală sau mincinoasă a unor astfel de elemente sau date ori împrejurări care-l privesc direct şi personal pe inculpat în calitatea sa legitimă de a expune starea de fapt în susţinerea şi declararea recursului pentru care şi-a întocmit înscrisurile, nu se circumscriu modalităţilor arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterarea înscrisului”.
A apreciat că inculpatul nu a urmărit producerea de consecinţe juridice fără drept, astfel încât să creeze acea stare de pericol social pentru ordinea publică.
În consecinţă, a solicitat ca instanţa de recurs, să aprecieze că fapta de falsificare a înscrisului nu există, întrucât:
- atât înscrisurile depuse la instanţa de fond cât şi recursul este semnat de inculpat şi reflectă faptul că numai acesta justifica un drept în calitate de inculpat recurent în cauză, pe care şi-l putea realiza sub semnătura proprie chiar şi fără să fie parafate sau semnate de alt avocat;
- actele semnate de acesta nu ar fi putut produce alte efecte decât cele produse şi numai faţă de acesta.
Faţă de cele ce preced, a solicitat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen rap. la art. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen, casarea hotărârii şi achitarea inculpatului F.T.V.,pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen.
În ceea ce priveşte pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului F.T.V. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere fără permis a unui autoturism pe drumurile publice (2 acte materiale), a apreciat că este excesivă în raport de criteriile de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 C. pen.
Este adevărat că inculpatul a condus autoturismul fără a poseda permis de conducere, însă a arătat că F.T.V. nu a comis faptele ulterior condamnării la care a făcut referire instanţa de fond, cu atât mai mult cu cât după pronunţarea deciziei de achitare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai săvârşit astfel de infracţiuni, astfel că aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ şi acordarea şansei de reeducare şi-a atins scopul.
Dovada ca inculpatul a fost reeducat, a conştientizat şi totodată a regretat fapta comisa în urma cu şase ani, o constituie obţinerea permisului de conducere şi împrejurarea că de la data obţinerii permisului şi până în prezent nu a mai fost implicat în evenimente rutiere deosebite şi nici nu a mai săvârşit alte infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice.
Având în vedere că inculpatul F.T.V. a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, că a condus autoturismul pe o distanţă scurtă, că este avocat în cadrul Baroului Bucureşti, că a avut o conduită bună până la comiterea faptei şi că, deşi nu deţinea la acel moment permis de conducere, acesta absolvise cursurile scolii de şoferi I. având deprinderi în acest sens, ulterior obţinând permisul de conducere valabil şi în prezent, a considerat că aplicarea unei sancţiuni administrative este îndestulătoare în raport cu criteriile de individualizare a pedepselor.
Fata de cele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. b)1 din C. proc. pen cu aplicarea art. 181, a solicitat casarea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti şi aplicarea unei sancţiuni administrative, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în conformitate cu dispoziţiile art. 3856alin. (3) C. proc. pen., în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate, sub toate aspectele, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În evaluarea probelor, judecătorul fondului deşi a constatat elemente şi împrejurări de fapt care conturau de deplin situaţia descrisă prin actul de trimitere în judecată, a dat, parţial, o interpretare greşită acestora, pronunţând astfel soluţii greşite de soluţionare a acţiunii penale exercitată în cauză.
Efectuând propriul examen şi având în vedere probele cauzei, parte din ele administrate în mod nemijlocit - audiere inculpaţi, martori N.I.G., T.I. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Inculpatul F. (fost I.) T.V. şi mama sa, inculpata I.M. sunt reprezentanţi legali ai Fundaţiei „I.A.O.” pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie, având cont deschis la B.C.R., iar inculpatul F.T.V., din 2006, 1 martie este membru al Baroului Bucureşti, avocat definitiv.
În calităţile deţinute în cadrul fundaţiei cei doi inculpaţi, deşi cunoşteau că minorul T.D.I. decedase cu două luni în urmă, la data de 27 noiembrie 2006 au solicitat prin fax, Asociaţiei „Accept” (prin transmiterea unui memoriu, anexe de prezentare a cazului urgent al copilului diagnosticat cu leucemie acută ce necesita transplant măduvă) ajutor bănesc, câteva mii de euro.
Aşa cum a declarat martora N.G. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, documentul primit de Asociaţia la care martora era angajată poartă antetul fundaţiei inculpaţilor, semnătura inculpatului F.T.V., iar insistenţa cu care cei doi inculpaţi cu care a purtat o discuţie telefonică îi solicitau urgent ca ajutorul bănesc să fie trecut în contul fundaţiei, ci nu al familiei copilului bolnav, precum şi aspectul că cei doi inculpaţi nu au fost în măsură să-i ofere detalii în legătură cu starea efectivă a copilului - i-a creat acesteia serioase bănuieli cu privire la credibilitatea demersului inculpaţilor.
În adevăr, a doua zi, respectiv la 28 noiembrie 2006 inculpata I.M. a contactat din nou Asociaţia „Accept” şi într-o discuţie telefonică cu alt angajat a făcut cunoscut că minorul T.D.I. decedase, însă a menţinut solicitarea ca eventualul ajutor bănesc pe care persoane fizice ar dori să-l facă (obiectul de activitate al Asociaţiei „Accept” nu permitea ca asociaţia să facă donaţiile) să fie depus în contul fundaţiei inculpatului, întrucât exista un alt caz urgent în lucru, aşa încât suma de bani urma a fi redirecţionată.
În aceste împrejurări, martora N.I.G. a considerat necesar a se informa şi din altă sursă cu privire la situaţia minorului T.D.I., iar din pagina personală de pe site-ul Internet, creată special pentru copil, a aflat adresa de mail a unchiului minorului (B.A.) şi în urma corespondenţei purtate cu acesta, a înţeles că decesul copilului se produsese cu două luni în urmă, iar B.A. credea că doar o neînţelegere i-ar fi făcut pe inculpaţi să mai solicite ajutor bănesc pentru acel copil, întrucât inculpaţii cunoşteau pe de-a întregul situaţia.
Constatând toate aceste împrejurări, acţiunile întreprinse de cei doi inculpaţi, judecătorul fondului, în mod total eronat şi printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, a concluzionat cu privire la incidenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 22 C. pen., anume desistarea, reţinând că prin conduita manifestată de inculpaţi la 28 noiembrie 2006, când au sunat la Asociaţia „Accept” anunţând decesul minorului, aceştia ar fi renunţat la activitatea infracţională, abandonând actele de executare.
În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acţiunile derulate de inculpaţii I.M. şi F.T.V., în a solicita acel ajutor bănesc, cu insistenţă şi invocând caracterul urgent al situaţiei minorului, despre care cunoşteau, dincolo de orice îndoială că decedase cu două luni în urmă, apoi de a reveni cu precizarea că deşi minorul decedase în acea zi, suma de bani e necesară pentru alt copil în suferinţă, iar, în mod absolut necesar, s-ar impune ca banii să fie depuşi în contul fundaţiei - denotă cu evidenţă acte ce se înscriu în tiparul tentativei la înşelăciune, şi nicidecum renunţare la activitatea infracţională, abandonarea actelor de executare.
Prin urmare, cei doi inculpaţi au pus în executare rezoluţia infracţională de a induce în eroare angajaţii Asociaţiei „Accept”, executare care însă nu şi-a produs efectul, nu consecinţă a desistării, ci pentru că angajata N.I.G. a înţeles lipsa de legalitate a demersului iniţiat de inculpaţi şi nu a dat curs cererii acestora.
S-ar impune precizarea că reticenţa manifestată de martora N.I.G. a determinat, cel mai probabil, atitudinea inculpaţilor în a accepta că minorul decedase (deşi nu cu două luni în urmă, ci în data de 28 noiembrie 2006, potrivit precizării făcute de I.M. în convorbirile telefonice din 28 noiembrie 2006), însă de remarcat că nici în acele condiţii inculpaţii nu au înţeles să renunţe la solicitarea unui ajutor bănesc, ci au persistat în rezoluţia infracţională luată, invocând existenţa unui nou caz urgent.
În virtutea argumentelor înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va concluziona cu privire la săvârşirea de către inculpaţii F.T.V. şi I.M. a tentativei la înşelăciune, actele de executare executate înscriindu-se în şirul de manopere dolosive menite să inducă şi menţină în eroare partea vătămată în scopul de trimitere a sumei de bani.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere când a apreciat cu privire la existenţa cauzei de nepedepsire a tentativei nu pot constitui argumente convingătoare şi se află în vădită contradicţie cu situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei.
În speţă, niciuna din condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a afla incidenţa art. 22 C. pen., anume renunţarea la continuarea executării activităţii infracţionale întemeiată pe libera voinţă a făptuitorului să se producă înainte ca executarea să fie terminată, în timp util, deci, şi renunţarea să fie definitivă - nu se regăsesc.
În consecinţă, soluţia de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaţilor F.T.V. şi I.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. este greşită, cei doi inculpaţi urmând a fi traşi la răspundere penală.
O altă acuzaţie adusă inculpaţilor F.T.V., I.M., dar şi inculpatei P.V. a fost aceea de violare de domiciliu în baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen., actul de trimitere în judecată reţinând în sarcina acestora că la data de 9 februarie 2007 au pătruns fără drept în imobilul părţii vătămate M.V.C., prin forţarea uşii de acces.
În analiza acuzaţiei, judecătorul fondului a constatat o situaţie de fapt corespunzătoare, stabilind că în imobilul garsonieră situat în b-dul Iuliu Maniu, Bucureşti au locuit începând cu anul 2004 familia părţii vătămate (M.V.C. fiind căsătorit la acea dată cu A.O.I., sora inculpatului F.T.V. şi fiica inculpatei I.M., decedată în urma diagnosticării cu leucemie, la 9 iulie 2005), în urma donării acestui imobil în cadrul emisiunii „S., s.”, într-o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie.
S-a reţinut că deşi nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi soţi asupra garsonierei, cei doi au locuit neîntrerupt în imobil din noiembrie 2004, iar după decesul soţiei, partea vătămată M.V.C. a continuat să locuiască la acea adresă. Pe de altă parte, înscrisurile existente la dosarul cauzei relevă că la 22 iulie 2005, între SC U. SA şi inculpatul F.T.V. a fost încheiat contractul de donaţie autentificat de B.N.P. având ca obiect acelaşi imobil, ulterior trecut de inculpat în patrimoniul Fundaţiei deţinute cu mama sa, contract care însă a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Acelaşi imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat între Fundaţia „I...” şi inculpata P.V. în calitate de beneficiar pe 99 de ani, aceasta din urmă solicitând în instanţă evacuarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate M.V.C. din imobil, la data de 29 ianuarie 2007, cu prim terme de judecată fixat la 20 februarie 2007.
S-a mai reţinut că la 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V. unde figura domiciliul din b-dul Iuliu Maniu, Bucureşti. În acest context, la data de 9 februarie 2007 - deci în timp ce acţiunea de evacuare pe cale de ordonanţă preşedinţială a părţii vătămate, se afla pe rolul instanţei, urmare a demersului procesual iniţiat de inculpata P.V., ale cărei interese erau reprezentate de inculpatul F.T.V., avocat - cei 3 inculpaţi au înţeles să intre în posesia efectivă a imobilului, sens în care la acea dată au pătruns fără drept, prin forţarea uşii, în garsonieră.
Probele administrate în cauză (a se vedea declaraţie martor T.I.) au demonstrat dincolo de orice îndoială că cei 3 inculpaţi, însoţiţi şi de alte persoane, inculpatul F.T.V. folosindu-se de un obiect, au spart uşa locuinţei şi au pătruns în imobil, împrejurare în care vecinii alertaţi de zgomot, de cele întâmplate au anunţat lucrătorii de poliţie.
Deşi judecătorul fondului a constatat că inculpaţii cunoşteau aspectul că acea garsonieră era locuită efectiv de partea vătămată, inculpata P.V. formulase acţiune judecătorească tocmai pentru a-l evacua pe M.V.C. din imobil, iar pe de altă parte, fundaţia inculpaţilor I.M. şi F.T.V. nu funcţionase niciodată acolo, concluzionează că se impune achitarea lor pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. pe considerentul că inculpaţii au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, neexistând intenţia.
Fără a se apleca asupra conţinutului constitutiv al infracţiunilor deduse judecăţii, aşa cum s-ar fi impus, şi fără a motiva aspectele care ar fi putut conduce la concluzia lipsei intenţiei, judecătorul fondului contrar evidenţei, dă o rezolvare greşită acţiunii penale exercitate în cauză.
În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, ţinând seama de actele executate de cei 3 inculpaţi, de elementele constitutive ale infracţiunii, atât în plan obiectiv, cât şi în latura sa subiectivă sunt îndeplinite, că, indiferent de credinţa inculpaţilor cu privire la dreptul lor asupra imobilului, de litigiile pe care le-au avut şi le aveau în instanţă cu partea vătămată şi care vizau acel imobil, aveau posibilitatea pătrunderii în locuinţă numai cu consimţământul părţii vătămate (care locuia efectiv acolo, fapt cunoscut de cei 3 inculpaţi) ori cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive care să le permită accesul.
Jurisprudenţa, dar şi doctrina au statuat că prin incriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legiuitorul a înţeles să ocrotească, să protejeze libertatea şi inviolabilitatea locului în care o persoană îşi adăposteşte efectiv, îşi trăieşte viaţa privată fără însă a prevedea vreo cerinţă de îndeplinit în sensul existenţei vreunui titlu cu care acea persoană şi-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracţiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.
Ori, speţa de faţă, tocmai o asemenea stare de fapt dezvăluie, partea vătămată M.V.C. locuind efectiv în garsonieră, aspect cunoscut inclusiv de inculpata P.V. care, în dorinţa de a intra în posesia imobilului îl acţionase pe acesta în justiţie. De altfel, P.V. a confirmat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia audierii sale, că la data la care a mers împreună cu cei 2 inculpaţi, pentru a intra în imobil, F.T.V. a spart sistemul de închidere cu o bormaşină pe care o luase la el. Deşi inculpata P.V. a susţinut că nu a avut cunoştinţă de situaţia reală, ci ar fi constatat la faţa locului că garsoniera era locuită, probele cauzei demonstrează contrariul. Astfel, inculpata a acceptat să se deplaseze la acel imobil împreună cu coinculpaţii şi alte persoane, a constatat că inculpatul F.T.V. avea la el o bormaşină, iar din declaraţia martorului T.I., vecinul părţii vătămate şi cel care a anunţat lucrătorii de poliţie, a reieşit că aceasta a pătruns în imobil după spargerea sistemului de închidere a uşii.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a constata că cerinţele tragerii la răspundere penală a inculpaţilor F.T.V., I.M. şi P.V. sunt îndeplinite, iar susţinerile procurorului pe deplin fondate.
Distinct de aceste acuzaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în sarcina inculpatului F.T.V., judecătorul fondului a stabilit întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 290 C. pen., cu art. 41 alin. (2) C. pen., procedând la condamnarea sa.
În referire la situaţia de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probele cauzei au evidenţiat, dincolo de orice dubiu, că inculpatul F.T.V. a condus, în mod repetat, autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare nr. x, deşi nu poseda permis de conducere şi fiind oprit de organele de poliţie şi-a declinat o identitate falsă, afirmând că se numeşte „R.O.M.”, în scopul de a se sustrage de la răspundere penală.
De altfel, urmare a celor susţinute de către inculpat, la data de 26 mai 2007, agentul de poliţie a încheiat procesul verbal de contravenţie, aplicând amenda contravenţională numitului R.O.M.
Din această perspectivă, susţinerile recurentului inculpat, prin apărător ales, potrivit cărora instanţa în mod greşit ar fi condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 293 C. pen. sunt lipsite de fundament şi în evidentă contradicţie cu materialul probator al cauzei.
Astfel, afirmaţia apărării că inculpatul s-ar fi prezentat sub o identitate falsă în faţa unui organ, a unei instituţii de stat sau a vreunei alte unităţi din cele prevăzute de art. 145 C. pen. este necorespunzătoare atâta vreme cât falsa identitate a fost declinată de către inculpat în faţa lucrătorilor de poliţie şi a produs consecinţe aplicării unei sancţiuni contravenţionale unei alte persoane, urmare a declaraţiilor nereale ale inculpatului. Aspectele care, în opinia apărării, ar conduce la îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor pe care lucrătorul de poliţie le avea în identificarea persoanelor oprite în trafic nu exonerează în niciun fel de răspundere penală pe inculpatul F.T.V., care şi în virtutea calităţii sale de avocat se impunea a respecta legea şi a manifesta o conduită licită.
Elementele jurisprudenţiale evocate de apărare (decizia nr. 347 din 9 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bacău) nu sunt relevante în prezenta cauză.
În referire la acuzaţia adusă inculpatului F.T.V. - de săvârşire a infracţiunii de falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, acuzaţia apreciată ca fundamentată de către judecătorul fondului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În baza propriului demers analitic cu privire la activitatea inculpatului în a falsifica documentele intitulate „Recurs” înregistrat în 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 al Curţii de Apel Alba Iulia şi respectiv „Motive de recurs” înregistrate la 26 martie 2008 la acelaşi dosar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin executare în fals a semnăturii avocatului D.C.R., folosirea fără drept, în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia şi aplicarea fără drept a ştampilei aceluiaşi cabinet de avocatură (D.R.C.) - se constată că inculpatul F.T.V. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen.
În adevăr, în data de 1 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” şi inculpatul F.T.V. pe o durată de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarul cabinetului, contract care însă a încetat mai devreme decât se prevăzuse, prin acordul de încetare din 9 septembrie 2006, ceea ce face ca la data la care inculpatul a depus la instanţă acele documente, în împrejurările evocate şi descrise în detaliu de judecătorul fondului folosindu-se de antetul si ştampila cabinetului avocat D.C.R. semnând în fals pentru acesta, între inculpat şi acest avocat să nu mai existe vreo colaborare. Actele executate de inculpat au fost de natură şi în măsură să producă consecinţe juridice, în accepţiunea art. 290 C. pen.
Contrar celor învederate de către apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acţiunile inculpatului se înscriu în tiparul incriminator al art. 290 C. pen., cerinţele legale fiind acelea de a se falsifica un înscris, în cazul de faţă prin falsificarea semnăturii, dar şi folosirea antetului, ştampilei şi de a încredinţa acel înscris (depunere la instanţă) de a-l folosi pentru producerea unei consecinţe juridice (constituire dosar, soluţionare cauză).
Susţinerile apărării conform cărora în acest demers inculpatul F.T.V., avocat, nu şi-ar fi declinat vreo identitate falsă, nu s-ar fi folosit de vreo calitate oficială fără drept ori nu ar fi desfăşurat acţiunea de inducere sau menţinere în eroare - nu prezintă relevanţă în raport cu acuzaţia formulată.
Având în vedere calitatea de avocat a inculpatului F.T.V., care, mai mult decât alte persoane, avea obligaţia de a respecta dispoziţiile legale în activitatea sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, contrar celor arătate de apărare, că fapta de a conduce repetat autoturismul fără a poseda permis de conducere, inculpatul prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, cerinţele tragerii la răspundere penală fiind satisfăcute.
În fine, în raport cu criticile aduse atât de procuror, cât şi de către inculpatul F.T.V. cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înfăţişează următoarele:
Referitor la inculpatul F.T.V., în sarcina căruia instanţa va reţine săvârşirea tuturor infracţiunilor ce au constituit obiectul judecăţii potrivit celor expuse în precedent, în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei, se va avea în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptelor comise, circumstanţele reale ale cauzei, dar şi cele de ordin personal, astfel încât să se determine aplicarea unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât şi din punct de vedere al nevoii de reinserţie socială de reeducare a inculpatului.
În această manieră, retribuţia justă realizează şi scopul pedepsei, cel de prevenţie generală şi specială.
Ţinând seama de activitatea infracţională desfăşurată de către inculpat, de elementele ce caracterizează persoana acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 861 C. pen., inculpatul prezentând garanţiile necesare că scopul pedepsei rezultante poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia urmând a se aplica dispoziţiile art. 861 C. pen.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor ce vor fi stabilite inculpatelor I.M. şi P.V. pentru infracţiunile deduse judecăţii, în virtutea aceloraşi considerente şi constatând activitatea infracţională mai redusă (inculpata I.M. se face vinovată de săvârşirea a două infracţiuni, respectiv tentativă la înşelăciune şi violare de domiciliu, inculpata P.V. de săvârşirea unei singure infracţiuni, respectiv violare de domiciliu), circumstanţele personale favorabile - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune ca pentru pedepsele aplicate inculpatelor să aibă beneficiu art. 81 C. pen.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cântărit toate împrejurările care caracterizează faptele şi persoanele inculpaţilor în scopul stabilirii unor pedepse care să asigure realizarea scopului acestora şi cu grija de a asigura totodată un echilibru între criteriile de individualizare a pedepsei şi scopurile pedepsei ştiut fiind că o judecată echitabilă trebuie să aibă ca finalitate realizarea unei proporţionalităţi juste corespunzătoare faptei comise şi vinovăţia infractorului, reeducarea şi reinserţia socială a acestuia în restabilirea ordinii de drept.
În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine în cazul inculpatelor P.V. şi I.M., în favoarea acestora circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - conduita bună anterior săvârşirii infracţiunilor - cu consecinţa atenuării răspunderii penale a acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 483/2012 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:
I. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. condamnă inculpatul F. (fost I.) T.V. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen. condamnă acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. contopeşte pedepsele aplicate cu pedeapsa stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală atacată inculpatul F. (fost I.) T.V. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.
Dispune aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 861C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare.
În baza art. 863C. pen. stabileşte inculpatului următoarele obligaţii pe durata termenului de încercare:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
Pune în vedere inculpatului F. (fost I.) T.V. dispoziţiile art. 864 C. pen. şi art. 865 C. pen.
II. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen. condamnă pe inculpata I. (fostă F.) M. la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. c) C. pen. condamnă aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. inculpata I. (fostă F.) M. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.
Dispune aplicarea art. 71- art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare, conform art. 83 C. pen.
Pune în vedere inculpatei I. (fostă F.) M. dispoziţiile art. 83 şi art. 85 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.
III. În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. c) C. pen. condamnă inculpata P. (fostă E.) V. la pedeapsa de 3 luni închisoare.
În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a pedepsei pe o durată de 2 ani şi 3 luni ce constituie termen de încercare potrivit art. 83 C. pen.
Pune în vedere inculpatei P. (fostă E.) V. dispoziţiile art. 83 şi art. 85 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare suspendă executarea pedepsei accesorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F. (fost I.) T.V. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Obligă recurentul intimat inculpat F. (fost I.) T.V. la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată I. (fostă F.) M., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P. (fostă E.) V., în sumă de 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3754/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 3946/2013. Penal → |
|---|
