ICCJ. Decizia nr. 3706/2013. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3706/2013
Dosar nr. 3644/62/2012
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei penale nr. 22/ AP din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii H.P. şi P.M.A., constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 250/ S pronunţată la 09 octombrie 2012, Tribunalul Braşov a respins cererea formulată de inculpaţi privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor de evaziune fiscală prin rechizitoriu:
- pentru inculpata P.M.A.: din 3 infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen.
- pentru inculpatul H.P. din 3 infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală,prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen.;
În baza art. 334 C. pr. pen., a admis cererea formulată de Ministerul Public privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu:
- pentru inculpata P.M.A. din 3 infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi 3 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., într-o infracţiune de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi art. 33 lit. a) C. pen.;
- pentru inculpatul H.P. din 3 infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi 203 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (203 acte materiale), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a C. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pen. a achitat:
Inculpata P.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi inculpatul H.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (203 acte materiale);
A respins pretenţiile civile formulate de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a revocat măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 20 mai 2009 şi a procesului verbal de sechestru asigurător din data de 27 mai 2009 al I.P.J. Braşov - SIF asupra dreptului de uzufruct viager în cota de 5/8 deţinut de inculpata P.M.A. din imobilului înscris sub CF a localităţii Braşov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localităţii Braşov), situat în mun. Braşov, str. Roşiorilor, compus din subsol cu o bucătărie, parter cu 3 camere, antreu, cămară, pod şi acoperişul de deasupra apartamentului identificat cu nr. top (6727/28/1, 6727/28/2, 6729/l/a/2/l)/I la A+l înscris in CF în baza Încheierii nr. 56057/2006 şi asupra dreptului de uzufruct viager în cota de 27/48 deţinut de inculpata P.M.A. din imobilului înscris sub CF a localităţii Braşov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localităţii Braşov), situat in mun. Braşov, str. Roşiorilor, compus din subsol cu o pivniţă, parter cu 2 camere, bucătărie, antreu, cămară, baie, un garaj, pod şi acoperişul de deasupra apartamentului, cât şi 90% din părţile de uz comun, identificat cu nr. top (6727/28/1, 6727/28/2, 6729/l/a/2/l)/II la A+l înscris în CF în baza Încheierii nr. 26724/2008.
În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pr. pen., a revocat măsura asigurătorie dispusă prin ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 20 mai 2009 şi a procesului verbal de sechestru asigurător din data de 27 mai 2009 al I.P.J. Braşov - SIF asupra imobilului deţinut în proprietate comună de inculpatul H.P. şi soţia sa H.E.G., înscris sub CF a localităţii Braşov (rezultat din conversia de pe hârtie a CF a localităţii Braşov), situat in mun. Braşov, str. Roşiorilor, nr. 13, compus din teren în suprafaţă totală de 453 mp şi casa de locuit compusa din 2 camere, o bucătărie, baie şi cămară, cu nr. top 6727/26/1, 6727/27/1, 6729/l/a/2/3 la A+l si 6727/26/1, 6727/27/1, 6729/l/a/2/3 la A+l., înscris in CF în baza Încheierii nr. 15928/1997.
În baza art. 348 C. pr. pen. a dispus desfiinţarea, în parte, a facturilor aflate la filele 5-224 din volumul II al dosarului de urmărire penală (Dosar nr. 3755/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov), respectiv menţiunile privind furnizorul şi datele privind expediţia, cu menţinerea celorlalte date.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 23 mai 2006, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov adresa nr. 302846/BV din 29 martie 2006 emisă de către Garda Financiară - Comisariatul Regional Braşov, la care a fost anexat un dosar cuprinzând 275 de file, printre care şi procesul verbal întocmit de aceasta instituţie la data de 29 martie 2006 privind controlul efectuat la SC A. SRL Braşov.
Prin procesul verbal încheiat la data de 29 martie 2006, Garda Financiară Braşov a reţinut următoarele aspecte:
în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005 SC A. SRL Braşov a înregistrat în evidenţele contabile un număr total de 206 facturi fiscale emise de diverşi furnizori;
În urma verificărilor efectuate şi datelor solicitate de la O.R.C. şi D.G.F.P. din judeţele unde au fost eliberate cele 206 facturi (verificări anexate la procesul verbal din 29 martie 2006 - filele 14-24) a rezultat ca societăţile care figurează ca emitente fie nu există, fie nu au deţinut facturile respective sau aceste facturi sunt fictive.
Prin înregistrarea în contabilitate a acestor facturi, care nu reflectă operaţiuni comerciale reale, SC A. SRL Braşov a exercitat, în mod ilegal, dreptul de deducere a TVA-ului şi dreptul de deducere a cheltuielilor aferente acestor facturi, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei de 218.565,37 lei reprezentând TVA şi a sumei de 320.251,41 lei reprezentând impozit pe profit.
Toate aceste constatări au fost efectuate în prezenta reprezentanţilor SC A. SRL P.M.A. şi H.P., care au şi semnat procesul verbal întocmit de comisarii Gărzii Financiare.
Prin adresa nr. 302845 din 29 martie 2006 înaintată către D.G.F.P. Braşov, Garda Financiară Braşov a solicitat acestei instituţii calcularea, în întregime, a obligaţiilor fiscale de la a căror plata s-a sustras SC A. SRL.
În notele explicative date de către H.P. şi P.M.A. la data de 30 ianuarie 2006, aceştia au recunoscut că facturile identificate de către comisarii Gărzii Financiare au fost completate de către H.P. şi nu de către reprezentanţii societăţilor furnizoare.
În declaraţia sa olografa din data de 12 iunie 2006, inculpata P.M.A. a relatat că ea a completat, în numele furnizorilor, un număr de trei facturi din 13 octombrie 2003, din 12 septembrie 2003 şi 10 octombrie 2003, însă nu a trecut datele de identitate ale reprezentantului furnizorului care a livrat marfa şi nici numărul de înmatriculare a mijlocului de transport. De asemenea, inculpatul H.P. a declarat că el a completat, în acelaşi mod, un număr de 196 facturi fiscale, documente care au fost aduse în alb de către delegaţii care aduceau marfa.
Pe lângă verificările efectuate de Garda Financiară cu privire la autenticitatea celor 206 facturi amintite, au fost efectuate verificări şi de către organele de cercetare penală, constatându-se, de asemenea, că societăţile menţionate în aceste facturi la rubrica furnizor nu au existat şi nu au fost înmatriculate în registrul comerţului sau unele dintre facturi nu se regăsesc între formularele înscrise şi numerotate în evidentele Companiei Naţionale „Imprimeria Naţională” SA. De asemenea reprezentanţii anumitor societăţi cu denumire reala care apăreau la rubrica furnizor au declarat că nu au avut nici un fel de relaţii comerciale cu SC A. SRL Braşov, nu au vândut niciodată piei de animale către această societate şi nu-i cunosc pe inculpaţi. A fost întocmit, în acest sens, procesul verbal din data de 25 aprilie 2006 (filele 101-125) care reflectă situaţia celor 206 de facturi fiscale care fac obiectul cauzei.
La data de 01 august 2006 a fost întocmit raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, prin care s-a concluzionat ca un număr de 203 din cele 206 facturi fiscale în litigiu au fost completate şi semnate la rubrica „semnătura de primire” de către inculpatul H.P., iar restul de 3 facturi au fost completate de inculpata P.M.A., împreună cu H.P. şi semnate la rubrica „semnătura de primire” tot de către acesta din urmă. Nu s-a putut stabili cine a semnat cele 206 facturi la rubrica „semnătura şi stampila furnizorului”.
Atât P.M.A., cât şi H.P. sunt asociaţi ai SC A. SRL Braşov, societatea fiind administrată pe perioada supusă verificării numai de către inculpata P., începând cu data de 06 iunie 2001. Inculpatul H.P. a devenit administrator al acestei societăţi din data de 03 octombrie 2005.
Din declaraţiile martorilor C.I., B.P., M.D. toţi angajaţi ai SC A. SRL Braşov, rezultă că aceştia nu au participat sub nici o formă la completarea celor 206 facturi amintite.
La data de 08 iunie 2006 a fost finalizat raportul de inspecţie fiscală (fila 223) întocmit de inspectori din cadrul D.G.F.P. Braşov - Direcţia de Control Fiscal şi care a fost înregistrat din 08 iunie 2006. Din cuprinsul acestui raport, cât şi din procesul verbal încheiat de aceiaşi inspectori la data de 05 iunie 2006, s-au desprins următoarele aspecte:
- SC A. SRL a înregistrat în evidenţele contabile, în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005, cheltuieli cu costul mărfurilor achiziţionate de la diverşi furnizori în sumă totală de 562.828,6 lei, cheltuieli care nu sunt deductibile fiscal deoarece au fost consemnate în documente ce contravin prevederilor legale; s-a calculat astfel un impozit pe profit suplimentar in cuantum de 121.944,86 lei.
- în perioada 05 septembrie 2003 - 12 septembrie 2005 societatea a dedus TVA în sumă de 104.369,69 lei aferentă facturilor fiscale care provin de la furnizori nereali; aşadar suma de 104.369,69 lei reprezentând TVA este nedeductibilă fiscal.
Deşi cei doi reprezentanţi ai societăţii au declarat ca nu au avut cunoştinţă că facturile sunt false, echipa de inspecţie fiscală nu şi-a însuşit explicaţiile inculpaţilor deoarece, potrivit art. 6 din H.G. nr. 831/1997 „utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înseriere şi numerotare din alte surse decât cele prevăzute în prezenta hotărâre sunt interzise”. De asemenea potrivit art. 29 pct. 8 lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind TVA, reprezentanţii SC A. SRL aveau obligaţia să solicite de la furnizori facturi fiscale ori documente legal aprobate şi să verifice întocmirea corectă a acestora.
Au fost invocate şi prevederile art. 3 din Ordinul nr. 29 din 14 ianuarie 2003 şi Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 publicată in M. Of., Partea I nr. 732 din 30 octombrie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, prin care s-a stabilit că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor tribunalul a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată astfel:
Inculpata P.M.A. pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. şi 3 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Inculpatul H.P. pentru 3 infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi 203 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Tribunalul a analizat, iniţial, aspectele ce ţin de încadrarea juridică a faptelor descrise în actul de sesizare a instanţei, având în vedere numeroasele discuţii şi solicitări privind acest aspect formulate pe parcursul soluţionării cauzei în primul ciclu procesual şi în recurs.
Astfel, cei doi inculpaţi, prin avocatul ales, au solicitat schimbarea încadrării pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi respectiv complicitate la evaziune fiscală din câte trei fapte în câte o singură faptă, arătându-se în motivare că fapta, prin natura ei, este continuă, epuizarea fiind dată de momentul intervenţiei organelor de cercetare penală. Ministerul Public a solicitat schimbarea încadrării din câte trei infracţiuni de evaziune fiscală în forma autoratului şi respectiv a complicităţii în câte o infracţiune în formă continuată cu câte trei acte materiale.
Instanţa a apreciat că această din urmă solicitare este întemeiată. Astfel infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea, în chip natural, a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. în speţă elementul material al infracţiunii constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni; ”evidenţierea” reprezintă o acţiune ce se execută dintr-o dată, prin înscrierea în documente a cheltuielilor sau operaţiunilor fictive, nefiind o acţiune care durează în timp (cum sunt „deţinerea”, rămânerea”, „purtarea”, etc.) pentru a putea fi caracterizată ca fiind continuă. Pe de altă parte, în măsura în care s-ar reţine că inculpaţii au acţionat în sensul indicat de Ministerul Public, evidenţiind sau sprijinind în orice fel evidenţierea unor cheltuieli fictive sau a unor operaţiuni fictive, această faptă ar întruni elementele unei infracţiuni continuate, fiind realizate mai multe acte materiale (anume 3) constând în completarea documentelor contabile aferente anilor fiscali 2003, 2004 şi 2005, în care au fost evidenţiate cheltuielile corespunzătoare celor 206 facturi despre care se arată că sunt false, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale.
Tribunalul Braşov, în baza art. 334 C. pr. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor în sensul arătat mai sus.
În privinţa infracţiunilor de fals, s-a solicitat de către Ministerul Public schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în rechizitoriu din trei infracţiuni de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. într-o infracţiune în formă continuată cu trei acte materiale prev. de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru inculpata P. şi din 203 infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. într-o infracţiune în formă continuată cu 203 acte materiale prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Şi această solicitare a fost apreciată ca întemeiată, fiind evident că inculpaţii au acţionat în baza unei rezoluţii unice, completând facturile în discuţie la diferite intervale de timp.
S-a considerat că sunt probate mai presus de orice dubiu, prin actele de urmărire penală, aspectele care ţin de modul de completare a facturilor în discuţie şi de faptul că societăţile menţionate în aceste facturi la rubrica furnizor nu au existat şi nu au fost înmatriculate în Registrul Comerţului sau unele dintre facturi nu se regăsesc între formularele înscrise şi numerotate în evidentele Companiei Naţionale „Imprimeria Naţională” SA şi că anumite societăţi cu denumire reală care apăreau la rubrica furnizor nu au avut nici un fel de relaţii comerciale cu SC A. SRL Braşov, nu au vândut niciodată piei de animale către această societate şi nu-i cunosc pe inculpaţi. Apărările formulate de inculpaţi au fost în sensul că nu aveau obligaţia de verifica autenticitatea formularelor sau a menţiunilor din facturi privind furnizorii.
Din declaraţiile inculpaţilor, coroborate cu declaraţiile martorului C.I. (audiat în primul ciclu procesual), a rezultat că modalitatea de recepţie a pieilor de către SC A. SRL implica o verificare calitativă, existând posibilitatea refuzării mărfii necorespunzătoare, dar şi cântăririi mărfurilor. Din acest motiv faptul că furnizorii nu completau rubricile privind denumirea produselor, cantitatea, preţul şi valoarea este justificat de maniera de recepţie a mărfii, iar completarea de către inculpaţi a acestor rubrici nu constituie o încălcarea normelor în materie, câtă vreme aspectele consemnate corespund realităţii. Este adevărat că nu au fost corect completate rubricile vizând identificarea persoanei care livrează bunurile şi mijlocul de transport, în sensul că inculpaţii şi-au trecut propriile nume şi date de identificare, deşi în realitate erau cei care efectuau recepţia mărfurilor, şi nu cei care le livrau.
Din probatoriul administrat a rezultat însă că firma a preluat cantitatea de marfă menţionată în aceste facturi, a prelucrat-o şi a furnizat-o la rândul ei societăţilor cu care colabora, aspect confirmat de documentele contabile ale firmei. In acest sens s-au formulat constatările raportului de expertiză tehnică contabilă judiciară realizat în cadrul Dosarului nr. 9278/62/2007, având ca obiect contestaţia depusă de SC A. SRL împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale ce fac şi obiectul prezentului dosar (filele 150-160 din primul dosar de fond), raport în concluziile căruia se arată că mărfurile înregistrate în contabilitate pe baza documentelor justificative, constând în cele 206 facturi ce fac obiectul prezentului dosar, au fost revândute şi operaţiunile au fost corect înregistrate în documentele contabile. Prin urmare, tribunalul a reţinut că cheltuielile cu achiziţiile mărfurilor sunt reale şi justifică deducerile pe baza cărora s-a calculat impozitul pe profit.
În ceea ce priveşte rambursarea TVA, tribunalul a constatat că, potrivit declaraţiilor inculpaţilor, care nu au fost combătute cu nici un mijloc de probă, sumele integrale menţionate în facturile falsificate au fost achitate de inculpaţi delegaţilor care au predat mărfurile, astfel încât şi deducerile de TVA au justificare, iar raportul de expertiză tehnică contabilă sus-menţionat a confirmat legalitatea operaţiunii de deducere a taxei pe valoare adăugată.
Referitor la susţinerile Ministerului public privind obligaţiile inculpaţilor de a verifica conformitatea facturilor cu realitatea, prima instanţă a constatat că nu există o obligaţie legală a beneficiarului mărfurilor livrate pe bază de factură de a verifica existenţa furnizorului sau autenticitatea formularelor tipizate; deşi s-a invocat interesul inculpaţilor de întocmi facturi care să ateste preluarea mărfurilor de la persoane juridice şi nu de la persoane fizice, pentru a se deduce în mod nejustificat taxa pe valoare adăugată, care nu se plăteşte în cazul mărfurilor preluate pe bază de bon de la persoanele fizice, tribunalul a constatat că nu există probe din care să rezulte că, în realitate, pentru pieile menţionate în facturile în litigiu s-au plătit sume mai mici, care să nu includă TVA, iar furnizorii de mărfuri (piei de animale) justifică în aceeaşi* măsură interesul de a încasa preţuri mai mari, care să includă nejustificat TVA, astfel încât este plauzibil ca persoanele fizice care au interesul de a obţine astfel preţuri mai mari să falsifice facturi, atribuindu-şi calitatea de reprezentanţi ai unor firme furnizoare. S-a reţinut că dubiul în această situaţie nu poate profita decât inculpaţilor.
Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nici pentru faptele reţinute în sarcina inculpatei P. şi nici pentru inculpatul H., acuzat de complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”
Or, prima instanţă a reţinut că cheltuielile constând în plata mărfurilor preluate pe baza facturilor falsificate sunt reale, au fost efectuate de inculpaţi, iar operaţiunea nu poate fi calificată ca fictivă, întrucât mărfurile au existat în gestiunea societăţii, fiind ulterior revândute. Faptul că furnizorii menţionaţi în facturile pe baza cărora au fost achiziţionate mărfurile nu ar fi reali, acest aspect nu afectează nici realitatea operaţiunii şi nici realitatea cheltuielilor, consecinţele sub aspectul îndeplinirii de către societatea petentă a obligaţiilor fiscale fiind inexistente. Prin urmare, prima instanţă nu reţinut îndeplinirea laturii obiective a infracţiunii în sarcina niciunuia dintre inculpaţi.
În ceea ce priveşte susţinerile privind eludarea prevederilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997 (pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora) s-a constatat că încălcarea acestor prevederi nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor.
Instanţa de fond a considerat că nu s-a dovedit că inculpaţii au procurat şi utilizat formulare tipizate cu regim special din alte surse decât cele prevăzute de lege. Facturile (care constituie astfel de formulare cu regim special) au fost aduse de către persoanele care se prezentau la sediul firmei inculpaţilor cu mărfurile şi prezentau aparenţa unor formulare ce respectă prevederile legale, iar prevederile H.G. nr. 831/1997 nu impun obligaţia beneficiarilor produselor livrate de a verifica autenticitatea documentelor emise de furnizori. S-a constatat însă încălcarea prevederilor art. 3 din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 29/2003 privind aplicarea prevederilor H.G. nr. 831/1997, în sensul că au fost menţionate pe facturi numele şi datele de identificare ale inculpaţilor în calitate de delegaţi ai furnizorilor şi nu s-au menţionat informaţiile privind mijloacele de transport cu care au fost aduse pieile de animale.
Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că această modalitate de completare a facturilor a fost adoptată conjunctural de către inculpaţi, fiind solicitată de către persoanele care s-au prezentat ca delegaţi ai firmelor furnizoare, persoane despre care inculpaţii au arătat că erau analfabete şi au cerut inculpaţilor să completeze ei datele respective în această manieră.
S-a apreciat că însuşi faptul că au fost menţionate numele inculpaţilor şi datele din actele de identitate a acestora şi nu numele unor persoane fictive, face dovada lipsei intenţiei de a încălca dispoziţiile legale în scopul fraudării normelor privind disciplina fiscală.
Pruna instanţă a reţinut că preţurile menţionate în aceste facturi sunt comparabile cu cele practicate de inculpaţi în aceeaşi perioadă, în raporturile cu alţi furnizori, aşa cum rezultă din bonurile şi documentele de recepţie a mărfii depuse de inculpaţi la dosarul de urmărire penală.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 15/1996, s-a apreciat de prima instanţă că acestea nu au relevantă în analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor imputate inculpaţilor, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării unor plăţi ce depăşesc plafonul impus de acest act normativ. De asemenea, prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 145 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind deducerea cheltuielilor în lipsa documentelor justificative şi exercitarea dreptului de deducere a TVA în lipsa documentelor nu sunt aplicabile, întrucât inculpaţii au obţinut deducerile respective pe baza documentelor justificative anexate cererilor.
Constatarea ulterioară a neconformităţii cu realitatea a datelor înscrise la rubricile privind furnizorii din cadrul documentelor nu echivalează cu lipsa documentelor, în contextul în care, aşa cum am arătat, inculpaţii nu puteau şi nu aveau obligaţia stabilirii autenticităţii acestor documente. Pentru a reţine aceste aspecte, Tribunalul Braşov a avut în vedere motivele de recurs ale Ministerul public din cuprinsul cărora rezultă că s-a admis faptul că, privite în mod separat, încălcările dispoziţiilor H.G. nr. 831/1997, ale Ordinului nr. 29/2003 al Ministrului Finanţelor, ale O.G. nr. 15/1996 şi ale art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 nu constituie infracţiuni, parchetul apreciind însă că întreaga conduită a inculpaţilor, privită global, ar conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sun semnătură privată, lipsind latura subiectivă a infracţiunii. Infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificate prin scopul urmărit, anume acela de a se produce consecinţe juridice. Inculpaţii au completat facturile în discuţie în virtutea unui mod de lucru asumat ca o practică de preluare a mărfurilor şi nu au urmărit producerea de consecinţe juridice. Caracterul necorespunzător realităţii al menţiunilor completate vizează numai calitatea inculpaţilor de delegaţi ai firmelor furnizoare, celelalte menţiuni fiind reale, aşa cum am arăta mai sus.
Constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, astfel cum se reţin prin schimbarea încadrării juridice, tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, s-a constituit parte civilă solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 323.081 lei reprezentând TVA, impozit pe profit şi dobânzi şi penalităţi de întârziere. Atât taxa pe valoare adăugată, cât şi impozitul pe profit se referă la deducerile realizate în baza facturilor care conţin date necorespunzătoare realităţii, acestea fiind considerate documente ce nu pot justifica din punct de vedere fiscal operaţiunile pe care le constată.
Tribunalul a reţinut că, în cadrul procesului penal, constituirea de parte civilă se realizează în temeiul răspunderii civile delictuale. Izvorul obligaţiei de reparaţie a prejudiciului este, în acest cadru procesual, delictul civil, identic cu încălcarea normelor penale care au condus la angajarea răspunderii penale a inculpaţilor.
Constatând în speţă lipsa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, dedusă din caracterul real al cheltuielilor efectuate şi caracterul real al operaţiunii comerciale constând în achiziţionarea de materie primă, respectiv piei de animale - prima instanţă, reţinând că pieile au fost cumpărate, preţul integral al acestora a fost plătit, bunurile au fost înregistrate în gestiunea SC A. SRL şi ulterior revândute după prelucrare, a concluzionat că elementele răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite, astfel încât nu poate dispune obligarea inculpaţilor la plata sumelor solicitate.
Instanţa de fond nu a constatat existenţa unui prejudiciu care să fie consecinţa infracţiunii de evaziune fiscală săvârşită de inculpaţi. Imposibilitatea verificării ulterioare a circuitului sumelor de bani achitate de inculpaţi furnizorilor nu a fost considerată a constitui un prejudiciu concret, determinat, care să se afle în legătură de cauzalitate cu faptele inculpaţilor, astfel încât pretenţiile formulate de Statul Român au fost respinse, subliniindu-se că această soluţie nu împiedică valorificarea pretenţiilor Statului pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuală (prin valorificarea raporturilor de drept fiscal faţă de SC A. SRL).
II. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă sub aspecte de netemeinicie relativ la soluţia de achitare a celor doi inculpaţi, în raport de următoarele considerente:
În ceea ce priveşte infracţiunile de evaziune fiscala, respectiv de complicitate la evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpaţilor, prima instanţă a apreciat că sumele integrale, menţionate în facturile fiscale completate de către cei doi inculpaţi au fost achitate delegaţilor care au predat mărfurile, astfel încât deducerile de TVA au justificare şi că, de altfel, marfa preluată în modul arătat de către inculpaţi a fost vândută mai departe, operaţiunile fiind înregistrate în contabilitate. Însă, în rechizitoriu, nu s-a susţinut că inculpaţii au achiziţionat facturile din alte surse decât cele prevăzute de lege, ci că ele au fost aduse la sediul firmei SC A. SRL de către persoane fizice, completate de către inculpaţi (3 de către inculpata P.M.A. şi 203 de către inculpatul H.P.) ca şi cum ar fi provenit de la persoane juridice, iar în baza lor inculpaţii şi-au exercitat dreptul de a deduce TVA-ul aferent.
Legea nr. 241/2005 incriminează în art. 9 alin. (1) lit. c) „evidenţierea, în actele contabile sau în documentele legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive”. Prin Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că nu se poate exercita dreptul de deducere a TVA-ului şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe. Or, în cazul de faţă, inculpaţii si-au exercitat acest drept de deducere în baza unor facturi care nu conţineau toate datele prevăzute de legislaţia în vigoare, ba, mai mult decât atât, erau chiar completate de către inculpaţi.
Prima instanţă a apreciat că inculpaţii nu aveau obligaţia de a verifica autenticitatea formularelor sau a menţiunilor din facturi privind furnizorii. în opinia parchetului, în sarcina oricărui comerciant, există obligaţia, cel puţin de diligentă, de a se asigura că actele întocmite sau folosite în realizarea scopului pentru care s-a înfiinţat societatea sunt corecte şi conforme cu realitatea. In cazul de faţă, inculpaţii au achiziţionat pieile, aşa cum au recunoscut de altfel inculpaţii şi cum au atestat şi martorii audiaţi, de la persoane de etnie rromă, care afirmau că nu ştiu să scrie şi să citească şi, în aceste condiţii, inculpaţii au fost de acord să completeze ei facturile în speţă.
Or, în opinia parchetului, inculpaţii nici măcar nu şi-au pus problema de a verifica existenţa firmelor care figurau pe antetul facturii, deşi nu mai avuseseră relaţii comerciale cu acestea, iar modul în care facturile erau aduse ridicau suspiciuni, în sensul că nu erau completate şi erau aduse de persoane care nu aveau nici o dovadă că erau reprezentanţii sau delegaţii firmelor respective. De altfel, pe facturi era obligatoriu de trecut numele, prenumele şi actul de identitate al delegatului firmei. Facturile pe care le primeau inculpaţii nu aveau indicate aceste elemente deşi, în mod evident, ar fi trebuit completate dacă erau, într-adevăr, emise de firmele menţionate pe antete, întrucât şi acestea ar fi putut şti că delegaţii lor nu sunt în măsura să treacă pe ele datele solicitate.
Toate aceste informaţii ar fi fost în măsură să ridice semne de întrebare cu privire la veridicitatea sau autenticitatea facturilor, pe care inculpaţii, dacă ar fi avut într-adevăr interes, le-ar fi valorificat prin efectuarea de verificări. însă nu acesta a fost cazul de faţă. Inculpaţii cunoşteau faptul că achiziţionează marfa de la persoane fizice, care se foloseau de facturi aparent emise de societăţi comerciale şi au acceptat acest lucru în vederea deducerii TVA-ului, imposibil de realizat dacă ar fi cumpărat marfa de la persoane fizice, pe cale de consecinţă şi diminuarea bazei impozabile pentru calcularea impozitului pe profit.
S-a susţinut că nu are relevanţă faptul că inculpaţii şi-au înregistrat acele facturi în actele contabile şi de asemenea şi operaţiunile subsecvente, respectiv vânzarea mărfurilor, întrucât activitatea lor pornea de la o operaţiune nereală. Marfa a existat în mod fizic şi a fost comercializată, însă cu nerespectarea prevederilor legale care guvernează modalitatea de circulaţie, întocmire şi înregistrare în evidenţele contabile a documentelor justificative care au rolul de a dovedi legalitatea si corectitudinea actelor juridice încheiate. Astfel, nu se poate dovedi cine a adus de fapt marfa, ce cantitate a fost adusă şi ce preţ s-a plătit de fapt pentru această marfă, toate aceste date neputând fi folosite de inculpaţi după bunul lor plac şi neputând fi verificate.
În ceea ce priveşte infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinute în sarcina inculpaţilor, având în vedere cele expuse mai sus cu privire la existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală, parchetul a apreciat că nu se pune problema neîndeplinirii laturii subiective în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Atâta vreme cât inculpaţii au acţionat în cunoştinţă de cauză, ei au urmărit, evident, producerea de consecinţe juridice. Astfel, au completat facturile în cauză tocmai în considerarea faptului de a le folosi, respectiv înregistra în contabilitate, cu toate consecinţele ce decurg din acest lucru - deducerea TVA-ului aferent şi diminuarea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit.
S-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că inculpaţii au completat în mod nereal doar datele privind delegaţii firmelor câtă vreme, din declaraţiile lor, dar şi ale martorilor, ar rezulta faptul că aceştia completau şi datele referitoare la cantitate şi preţ. Inculpaţii cunoşteau de fapt că mărfurile preluate proveneau de la persoane fizice care, într-adevăr, nu aveau cunoştinţele necesare completării lor şi au ales să completeze ei înşişi facturile cu datele pe care le doreau, fără a exista posibilitatea verificării veridicităţii acestora.
Partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov adus critici de netemeinicie relativ la soluţia de respingere a acţiunii civile ce a fost alăturată celei penale. Această apelantă a menţionat în memoriul cu motivele de apel (filele 3-4 dosar apel) că prejudiciul cu care s-a constituit parte civilă reprezintă obligaţii fiscale stabilite de către organele de control prin raportul de inspecţie fiscală nr. 2529 din 08 iunie 2006, ca urmare a înregistrării în contabilitatea SC A. SRL a unor facturi fictive.
III. Prin decizia penală nr. 22/ AP din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei penale nr. 250/ S din 09 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a menţinut-o.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
S-a considerat că prezumţia de nevinovăţie determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească.
Potrivit acestei prezumţii, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-şi funcţionalitatea în toate momentele instrucţiei penale, dar şi în cursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Autorităţile judiciare au obligaţia de a porni de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina probaţiunii trecând de la organul de urmărire penală care solicită condamnarea inculpatului, la instanţa de judecată, care poate dispune condamnarea numai atunci când probele demonstrează vinovăţia persoanei trimisă în judecată.
S-a arătat că prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu distinct de celelalte drepturi ale inculpatului în cursul procesului penal, organele judiciare trebuie să aibă în vedere şi să respecte următoarele cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probelor revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului penal. Până la adoptarea unei hotărâri de condamnare, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, iar după adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes.
Curtea a apreciat criticile aduse de cei doi apelanţi ca nefondate, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază cei doi inculpaţi.
Astfel, în criticile pe care parchetul le-a adus sentinţei apelate, s-a susţinut că nu se poate dovedi cine a adus de fapt marfa, ce cantitate a fost adusă şi ce preţ s-a plătit de fapt pentru această marfă, toate aceste date neputând fi folosite de inculpaţi după bunul lor plac şi neputând fi verificate.
Or, din analiza documentelor contabile ale SC A. SRL, Curtea a reţinut că s-a făcut dovada deplină a efectuării operaţiunilor menţionate în facturile în litigiu, câtă vreme există o identitate între intrările de marfă evidenţiate în aceste documente cu stocurile înregistrate şi cu livrările pe care SC A. SRL le-a efectuat partenerilor săi de afaceri.
De asemenea, Curtea a reţinut că această dovadă este pusă în evidenţă şi de plăţile pe care aceiaşi parteneri de afaceri le-au efectuat pentru marfa achiziţionată de SC A. SRL, marfa ce a fost evidenţiată în facturile fiscale reţinute prin raportul de inspecţie fiscală întocmit de comisarii gărzii financiare.
Aceleaşi aspecte au fost constatate şi prin raportul de expertiză contabilă judiciară realizat în cadrul Dosarului civil nr. 9278/62/2007 de pe rolul Secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov, acest dosar formându-se urmare a contestării deciziei de impunere nr. 221 din 09 iunie 2006, expertul concluzionând că operaţiunile au fost corect înregistrate în documentele contabile.
Instanţa de apel a considerat că până în acest moment al procesului penal, faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată de care sunt acuzaţi cei doi inculpaţi nu sunt stabilite cu certitudine, nefăcându-se dovada că inculpaţii ar fi consemnat, după bunul lor plac, în cadrul facturilor fiscale, anumite cantităţi de piei care să conducă din punct de vedere juridic la eludarea normelor care disciplinează în materie fiscală. Mai mult decât atât, în situaţia în care inculpaţii ar fi încercat să eludeze aceste norme, nimic nu i-ar fi împiedicat să completeze la rubrica furnizor din cadrul facturilor fiscale numele unor persoane fictive, în loc de numele proprii.
În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora inculpaţii ar fi fost datori să facă verificări în ceea ce priveşte existenţa furnizorului sau autenticitatea formularelor tipizate, Curtea a reţinut că nicio normă în materie nu impune o astfel de obligaţie, observând că a impune oricărui comerciant ca în desfăşurarea activităţilor comerciale să facă verificări cu privire la existenţa sau nu a societăţilor comerciale menţionate de către persoanele care s-au prezentat ca fiind delegaţii acestora din urmă, ar conduce la o întârziere nejustificată a activităţii respectivei societăţi comerciale, întârziere ce nu se constituie în specificul raporturilor comerciale.
Mai mult, s-a subliniat că astfel de verificări nu cad în sarcina reprezentanţilor societăţilor comerciale, abilitarea legală aparţinând organelor statului cu rol în domeniu.
Nici criticile care vizează completarea de către cei doi inculpaţi, în cadrul facturilor fiscale, a cantităţilor livrate şi preţului pieilor, nu au fost apreciate ca fiind fondate. în primul rând, Curtea a constatat că există o identitate între intrările de marfa evidenţiate în aceste documente cu stocurile înregistrate şi cu livrările pe care SC A. SRL le-a efectuat partenerilor săi de afaceri. In al doilea rând, după cum rezultă din declaraţiile inculpaţilor şi martorilor audiaţi în cauză, „noi completam doar la rubricile privind cantitatea, preţul care era stabilit după recepţie şi valoarea totală. Acestea nu se puteau stabili decât după recepţia mărfii. De multe ori am refuzat marfa pentru că nu corespundea” (declaraţie inculpat, fila 27 dosar Tribunal Braşov), respectiv „activitatea mea consta în aceea de descărcare a pieilor brute, curăţarea acestora, cântărirea şi apoi punerea la sare. […] De regulă, şoferul sau delegatul firmelor care aduceau piei la societatea A. veneau cu o factură care nu era însă completată cu privire la greutate, întrucât urma să fie cântărită, sortată şi după ce avea loc operaţiunea de sortare şi curăţare, dl H., de faţă cu delegatul, completa cantitatea de piei pe factură” (declaraţie martor, fila 63 dosar Judecătoria Braşov, primul ciclu procesual). Aşadar, s-a reţinut ca fiind firească completarea ulterioară de către inculpaţii a facturilor fiscale, după recepţia calitativă şi, ulterior, cantitativă a pieilor livrate către SC A. SRL.
În ceea ce priveşte criticile aduse de către partea civilă, Curtea le-a respins ca nefondate, câtă vreme s-a dovedit prin raportul de expertiză caracterul real al operaţiunilor de achiziţionare a materiei prime de către cei doi inculpaţi şi cel al cheltuielilor efectuate în cadrul acestor operaţiuni, apelantul-parte civilă reluând aspectele menţionate în cuprinsul constituirii de parte civilă şi citând textele de lege care reglementează majorările şi penalităţile de întârziere în materie fiscală.
Instanţa de apel a constatat că pe parcursul soluţionării procesului penal a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale relativ la acuzaţiile ce i se aduc inculpatei P.M.A. cu privire la falsificarea unui număr de trei facturi fiscale, încadrate din punct de vedere juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen.
Astfel, în actul de sesizare s-a reţinut că aceste facturi fiscale ar fi fost completate de către inculpată în datele de 12 septembrie 2003, 10 octombrie 2003 şi 13 octombrie 2003. Cum pedeapsa prevăzută de lege este de la 3 luni la 2 ani sau amendă, văzând dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen. ce reglementează prescripţia specială a răspunderii penale, Curtea a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni s-a împlinit în data de 12 aprilie 2011. La solicitarea instanţei, inculpata P.M.A. a solicitat, în baza art. 13 C. proc. pen., continuarea procesului penal, Curtea constatând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, în lumina aspectelor de fapt şi de drept de mai sus, în baza art. 379 pct. l lit. b) C. pr. pen., instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei penale nr. 250/ S din 09 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a menţinut-o.
IV. Împotriva hotărârii pronunţate de către instanţa de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În cadrul motivelor de apel scrise, depuse la dosarul cauzei la 29 mai 2013, Ministerul Public a invocat iniţial incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172C. pr. pen., susţinând, în esenţă, că în mod greşit, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată deşi materialul probatoriu administrat dovedeşte că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi, respectiv, art. 290 alin. (1) din C. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, solicitând instanţei de recurs să pronunţe condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi, respectiv, de complicitate la evaziunea fiscală.
Cu referire la infracţiunile de evaziune fiscală şi, respectiv, de complicitate la evaziune fiscală, s-a arătat că înregistrarea mărfurilor în contabilitate s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor, inculpaţii exercitând dreptul de ducere de T.V.A. în baza unor facturi care nu conţineau toate datele prevăzute de legislaţia în vigoare, fiind completate chiar de către inculpaţi, contrar celor stabilite prin decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
S-a mai criticat hotărârea pronunţată de către instanţa de apel datorită faptului că inculpaţii nu au verificat existenţa firmelor care figurau pe antetul facturilor, deşi persoanele care le prezentau nu au făcut dovada calităţii de reprezentanţi sau delegaţi ai respectivelor societăţi, iar facturile nu cuprindeau numele, prenumele şi actul de identitate al delegaţiilor firmelor furnizoare.
Parchetul a concluzionat că inculpaţii cunoşteau faptul că achiziţionează mărfuri de la persoane fizice care se folosesc de facturi aparent emise de societăţi comerciale şi au acceptat această modalitate de lucru în vederea deducerii T.V.A.-ului şi, pe cale de consecinţă, diminuării bazei impozabile pentru calcularea impozitului pe profit, în ciuda caracterului nereal al operaţiunilor desfăşurate.
Tot în cadrul motivelor scrise de recurs formulate de către Ministerul Public s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen., împlinindu-se termenele de prescripţie a răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni la datele de 12 aprilie 2011, în privinţa faptelor săvârşite de inculpata P.M.A. şi, respectiv de 11 martie 2013, în cazul inculpatului H.P., în raport de datele săvârşirii de către inculpaţi a infracţiunilor prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., anume 13 octombrie 2003 în cazul inculpatei P.M.A. şi, respectiv, 12 septembrie 2005 în cazul inculpatului H.P.
În faţa instanţei de recurs, la termenul din 25 noiembrie 2013, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, Ministerul Public a invocat şi dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susţinând că hotărârea atacată a reprezentat consecinţa unei grave erori de fapt a instanţei de apel.
Recursul părţii civile a vizat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. sub aspectul laturii civile, susţinându-se că prin decizia penală criticată, instanţa de judecată a realizat o greşită aplicare a legii şi, de asemenea, o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză.
S-a precizat că respingerea acţiunii civile de către instanţe este nejustificată, întrucât prejudiciul cauzat de inculpaţi bugetului consolidat al statului nu este recuperat, în condiţiile în care partea civilă a făcut dovada existenţei acestuia cu înscrisuri.
Recurenta parte civilă a susţinut că instanţa de fond şi cea de apel au apreciat greşit asupra stării de fapt atunci când au dispus achitarea celor doi inculpaţi care, prin faptele lor de natură penală, au prejudiciat bugetul starului cu suma de 323.081 lei.
A menţionat că sumele solicitate a fi acordate ca despăgubiri sunt rezultatul direct al faptelor săvârşite de către cei doi inculpaţi, care au înregistrat in contabilitatea SC A. SRL facturi fiscale false, sumele înscrise în aceste facturi fiind considerate ca nedeductibile.
În final, s-a invocat faptul că hotărârile pronunţate, atât in fond cât şi în apel, sunt nelegale şi datorită faptului că au fost revocate măsurile asigurătorii dispuse în cauză.
V. Analizând decizia recurată, atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât si din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Braşov la 12 februarie 2013, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care hotărârea menţionată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 C. proc. pen., în formularea în vigoare anterior modificării acestui text prin actul normativ menţionat.
Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se constată că doar recursul parchetului - astfel cum a fost formulat la 29 mai 2013 şi cel declarat de partea civilă, depus la dosar la 22 februarie 2013, ambele vizând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. l pct. 17 C. proc. pen., au fost motivate cu respectarea obligaţiilor impuse de art. 38510alin. (2) C. pr. pen.
1. La examinarea recursului formulat de către parchet, în ordinea importanţei criticilor invocate şi a prevalentei cazurilor de casare sub incidenţa cărora acestea se încadrează, instanţa de recurs porneşte de la susţinerile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi constată că aceste prevederi legale au fost invocate pentru prima dată direct în faţa instanţei de recurs, la termenul din 25 noiembrie 2013, cu ocazia dezbaterilor.
Se constată, astfel, că această critică a fost invocată cu depăşirea termenului impus de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., iar în raport de sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen., ce obligă la luarea în considerare doar a cazurilor de casare ce pot fi analizate din oficiu de către instanţă, se observă că deşi criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se înscriu printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, în temeiul art. 385 alin. (3) C. proc. pen., în speţă nu este îndeplinită însă teza a doua, respectiv condiţia suplimentară expresă prevăzută de acest text, referitoare la necesitatea ca cele susţinute de către parchet să fi influenţat asupra hotărârii atacate în defavoarea inculpatului.
Instanţa de recurs are în vedere şi împrejurarea că recursul examinat nu se circumscrie dispoziţiilor art. 3856alin. (3) C. proc. pen., decizia atacată fiind pronunţată în faza procesuală a apelului.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste aspectele anterior arătate, ce împiedică examinarea criticii învederate, se constată că în fapt, consideraţiile invocate de către Ministerul Public în susţinerea cazului de casare analizat anterior coincid, în integralitate, argumentelor menţionate în cadrul motivelor scrise de recurs, atribuite de parchet unui alt caz de casare, anume celui prevăzut de textul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Se observă că în cuprinsul criticilor formulate în scris nu se invocă o eroare gravă de fapt, o neconcordanţă flagrantă între probele administrate şi situaţia de fapt reţinută de instanţă, pe baza căreia inculpaţii au fost condamnaţi, astfel cum presupun dispoziţiile art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. ci, ceea ce se solicită instanţei de recurs este reaprecierea probelor administrate, susţinându-se, în esenţă, că din probele administrate în cauză a rezultat, contrar aprecierilor instanţelor de fond şi apel, că inculpaţii cunoşteau că achiziţionează mărfuri de la persoane fizice care se foloseau de facturi false şi, cu toate acestea, au desfăşurat-relaţii comerciale în acest context, în vederea deducerii TVA şi diminuării bazei impozabile pentru calcularea impozitului pe profit.
Prin urmare, având în vedere faptul că, în realitate, Ministerul Public solicită instanţei să procedeze la o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, neinvocând faptul că hotărârile pronunţate în cauză ar fi urmarea unei denaturări evidente a probelor, Înalta Curte nu poate examina cauza în temeiul art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., întrucât motivele de recurs ale parchetului, formulate în termen, nu se circumscriu acestui caz de casare.
2. Procedând la analiza aspectelor învederate de Ministerul Public în scris, instanţa, în baza rolului său activ, apreciază că acestea nu se circumscriu nici cazului de casare indicat în scris, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., neconstituind critici de nelegalitate a hotărârilor pronunţate anterior în cauză ci, dimpotrivă, aspecte legate de netemeinicia acestora, cât timp ceea ce se învederează se referă la faptul că, spre exemplu, inculpaţii nu au verificat existenţa firmelor care figurau pe antetul facturilor sau că inculpaţii cunoşteau faptul că achiziţionează mărfuri de la persoanele fizice care se folosesc de facturi false şi au acceptat această modalitate de lucru.
Concluzionând, în raport de aspectele anterior menţionate, se constată că susţinerile scrise ale parchetului privind greşita interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 172C. pr. pen., nici celui prevăzut de ort 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi, totodată, niciunui alt caz de casare ce se examinează din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Instanţa va respinge şi criticile formulate de către partea civilă, întemeiate pe cazul de casare menţionat de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. pr. pen., din motivarea scrisă a recursului rezultând cu evidenţă că recurenta nu a invocat critici privind greşita aplicare a unor prevederi legale de către instanţele de fond şi de apel, ci a susţinut că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, constând în înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea existenţei prejudiciului.
3. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., invocat de către Ministerul Public în cursul dezbaterilor, faţă de ambii inculpaţi, se constată intervenită prescripţia specială a răspunderii penale privind infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinute în sarcina acestora, prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen.
Astfel, aşa cum reiese din actul de sesizare a instanţei, în cauză sunt împlinite termenele de prescripţie a răspunderii penale de 7 ani şi 6 luni la datele de 12 aprilie 2011, în privinţa faptelor săvârşite de inculpata P.M.A. şi, respectiv de 11 martie 2013, în cazul inculpatului H.P., în raport de dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen. şi de datele săvârşirii de către inculpaţi a infracţiunilor prev. de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., anume 13 octombrie 2003 în cazul inculpatei P.M.A. şi, respectiv, 12 septembrie 2005 în cazul inculpatului H.P., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile menţionate fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Cu toate acestea, se reţine că ambii inculpaţi au solicitat continuarea procesului penal, împrejurare în raport de care sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora are prioritate soluţia de achitare a inculpaţilor dispusă, respectiv menţinută, prin hotărârile atacate.
Incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţie, ca şi aplicabilitatea cazului de casare prev. de art. 3859alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., este subsidiară constatării incidenţei altor cazuri de casare, care au aptitudinea de a da posibilitatea instanţei de recurs să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru condamnarea inculpaţilor.
În speţă, neexistând motive de casare a soluţiei de achitare, instanţa de recurs nu poate să modifice hotărârile şi să dispună încetarea procesului penal.
În consecinţă, în temeiul art. 38515pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către parchet şi partea civilă împotriva deciziei penale atacate.
VI. în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului formulat de către Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat recurenta parte civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inclusiv onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii H.P. şi P.M.A. vor rămâne în sarcina statului, sens în care instanţa va face aplicarea Protocolului încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei privind plata onorariilor apărătorilor din oficiu, în considerarea activităţilor desfăşurate, anume studierea dosarului şi asigurarea asistenţei juridice a inculpaţilor până la prezentarea apărătorilor aleşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei penale nr. 22/ AP din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu Minori, privind pe inculpaţii H.P. şi P.M.A.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.
Obligă recurenta parte civilă Statul Român prin A.N.A.F. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 lei, reprezentând onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3570/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3725/2013. Penal → |
|---|
