ICCJ. Decizia nr. 3876/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3876/2013

Dosar nr. 1651/84/2012

Şedinţa publică din 06 decembrie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele,

Prin sentinţa penală nr. 84 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. 1651/84/2012, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.J., domiciliat în com. Meseşenii de Jos, sat Aghireş, jud. Sălaj, la: 3 (trei) ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe timp de 1 an.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a înlăturat din conţinutul constitutiv al infracţiunii actul material din data de 27 mai 2010.

În baza art. 86 raportat la 85 C. pen. s-a anulat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 201 din 11 mai 2011 a Judecătoriei Zalău.

S-a descontopit pedeapsa de 3 ani aplicată prin această sentinţă în componentele ei de:

- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile, supuse marcării, fără a fi marcate, prev. de art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 republicată;

- 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de deţinere a bunurilor ce trebuie plasate sub regim vamal, cunoscând că provin din contrabandă, prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a pe timp de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. s-au contopit toate pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de: 3 (trei) închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe timp de 2 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 7 ani calculat de la data de 12 noiembrie 2011, data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 201/2011 a Judecătoriei Zalău.

S-a încredinţat supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sălaj.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri:

a) să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă, locuinţă ori orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice locul de muncă;

d) să comunice orice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

S-a atras atenţia asupra prevederilor art. 86 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepselor accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a dispus anularea formelor de executare emise în baza sentinţei penale nr. 201/2011 a Judecătoriei Zalău, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. şi art. 1389 C. civ., a fost obligat inculpatul la 1.135 lei despăgubiri către A.N.A.F. Bucureşti - A.N.V., cu majorările de întârziere, penalităţile de întârziere şi dobânzile aferente până la data efectivă a plăţii.

S-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului din data de 05 ianuarie 2011 asupra imobilului situat în Aghireş şi prin Ordonanţa din 14 septembrie 2010 asupra autoturismului.

În baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea unui număr de 9980 pachete de ţigări ridicate de la inculpat cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 31 martie 2010 şi depuse la Camera de corpuri delicte a I.P.J. Sălaj.

A fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău din data de 27 martie 2012 a fost trimis în judecată inculpatul B.J. pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscal prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reţinându-se că acesta a deţinut 37.980 pachete de ţigări în vederea valorificării, în perioada 02 martie 2009 -14 iulie 2010, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe şi mijloace de probă : proces verbal de constatare a actelor premergătoare fila 19, declaraţii de inculpat filele 22-26, declaraţii de martori fila 30, procese verbale de percheziţie domiciliară, filele 29-30, 33-34, procese verbale de redare a convorbirilor telefonice filele 37-96, pachete de ţigări ridicate de la inculpat, alte înscrisuri.

Coroborând aceste probe, cu probele administrate în cursul judecăţii, respectiv, declaraţii de inculpat, adrese de la partea civilă, declaraţii de martori, tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt:

La data de 26 noiembrie 2009 a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Zalău sesizarea D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj privind efectuarea de cercetări faţă de inculpatul B.J. şi numiţii L.A., B.I., S.C.J., K.J., V.D.C.I. şi V.,T.V.A., sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Iniţial D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Sălaj a efectuat cercetări faţă de aceste persoane sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 270 din Legea nr. 86/2006 însă prin ordonanţa din data de 12 noiembrie 2009 emisă în Dosarul nr. 7/D/2008 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru comiterea acestor infracţiuni, disjungerea cauzei şi sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău pentru efectuarea de cercetări penale sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău, din data de 24 noiembrie 2011, întocmit în Dosarul nr. 2784/P/2009 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor R.G., E.A., G.M., E.M., D.R., V.J., pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, şi a infracţiunii prevăzute de art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 şi art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, reţinându-se în sarcina lor că în perioada 2009-2011 au deţinut şi comercializat în mod repetat ţigări care nu aveau aplicate timbre fiscale emise de autorităţile din ţară, întrucât nu fuseseră amplasate în antrepozit fiscal, care fuseseră introduse ilegal pe teritoriul statului român. Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.J. şi completarea cercetărilor, apreciindu-se că nu au fost lămurite pe deplin toate aspectele cauzei. Cu ocazia continuării cercetărilor penale s-au efectuat doua percheziţii domiciliare, în data de 31 martie 2010 şi în data de 15 iulie 2010.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată în data de 31 martie 2010, în baza autorizaţiei din 30 martie 2010, a Judecătoriei Zalău, la locuinţa inculpatului din Aghireş au fost găsite şi ridicare un număr de 9.980 pachete de diferite mărci care aveau aplicate timbre tip "duty free,, sau timbre fiscal emise de autorităţile altor state. Referitor la provenienţa acestor ţigări, inculpatul a declarant că le-a cumpărat de la persoane necunoscute din piaţa din Oradea, pentru uzul familiei şi al muncitorilor care prestau diverse munci în livada sa.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 15 iulie 2010, efectuată în baza autorizaţiei din 13 iulie 2010 emisă de către Judecătoria Zalău, tot la locuinţa inculpatului, nu au fost identificate niciun fel de ţigări care să nu fie marcate de autorităţile din ţară, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal încheiat cu ocazia percheziţiei efectuată.

De asemenea, în data de 2 martie 2009 s-a stabilit că inculpatul a fost oprit în trafic.în localitatea Şimleu-Silvaniei conducând autoturismul, iar la controlul efectuat asupra mijlocului de transport, s-au găsit asupra sa un număr de 650 de pachete de ţigări cu inscripţia „duty free,, pentru care acesta nu a putut prezenta documente de provenienţă, acesta fiind sancţionat contravenţional. Ţinând cont de caracterul repetabil al comercializării ţigărilor, rezultă în mod neîndoielnic că vânzarea ţigărilor era o îndeletnicire, fapta din data 2 martie 2009 nu a fost un caz izolat, astfel încât aceasta se va constitui un act material al infracţiunii fiscale.

În rechizitoriul parchetului s-a reţinut ca în perioada de 27 mai 2010-14 iulie 2010 inculpatul a comercializat cantitatea de 27.350 pachete de ţigări de diferite mărci, ţigări care nu aveau aplicate timbrele corespunzătoare. Ca şi mijloace de probă în dovedirea acestui act material s-au reţinut procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate de inculpat cu diverse persoane. Or, pentru reţinerea infracţiunii de evaziune fiscală în formă descrisă în actul de sesizare, respectiv deţinerea de ţigări în vederea valorificării, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, trebuie dovedit în mod cert valoarea acestor bunuri întrucât stabilirea obligaţiilor fiscal se face în funcţie de contravaloarea acestora.

Din interceptarea convorbirilor telefonice s-a reţinut existenta anumitor convorbiri legate de ţigări, de sume de bani, însă nu a rezultat dacă au avut loc aceste tranzacţii, ce cantităţi de ţigări a deţinut inculpatul, dacă a vândut aceste ţigări şi ce cantităţi a vândut. Această probă nu se poate corobora cu nicio altă probă, având în vedere că nu au fost identificate de către organele de poliţie persoane care au cumpărat ţigări de la inculpat. Martorul audiat în instanţă O.T. fila 60 a declarant că el nu a cumpărat niciodată ţigări de la inculpat, şi audiind C.D.-ul în instanţă a recunoscut convorbirea din data de 27 iunie 2010, avută cu inculpatul, dar nu era despre ţigări, ci despre ciuperci, dar convorbirea din data de 28 iunie 2010 nu o recunoaşte. Martorul L.V., a declarant la fila 61 că nu-l cunoaşte pe inculpat şi nici nu a vorbit niciodată cu el, numărul de telefon al acestuia regăsindu-se între convorbirile redate în procesele verbale existente la dosar. Intr-o asemenea situaţie având în vedere că în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intimă convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta, şi jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat că înregistrarea nu trebuie să fie singura probă pe care să se bazeze condamnarea, tribunalul a înlăturat din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală actul material din perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010.

În apărarea să inculpatul a arătat că pentru ţigările cumpărate în regim „duty free,, nu se percep taxe vamale, dar, din adresa din 02 iulie 2012 înaintată de către D.R.V. s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor Ordinul M.F.P.nr. 2007/2008 mărfurile admise la vânzare prin magazinele „duty free„ pot fi comercializate numai în cantităţile destinate uzului personal. în conformitate cu prevederile art. 41 din Regulamentul C.E.E. nr. 1186/2009 al Consiliului rap. la art. 5 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.F.P. nr. 3424 din 20 noiembrie 2008, în vigoare la data comiterii actului material, sunt scutite de plată T.V.A. şi de la accize importurile următoarelor tipuri de produse din tutun, în următoarele limite cantitative - 40 bucăţi de ţigări, adică 2 pachete. Prin O.U.G. nr. 48/2006 a fost respinsă O.U. nr. 48/2006.

În drept fapta inculpatului B.J. de deţine bunuri în vederea comercializării, respectiv ţigări fără a fi supuse unui regim vamal, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale a întrunit elementele constitutive ale infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că şi simpla deţinere a acestor ţigări se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii prev. de art. 9 lit. a), prin acest mod ascunzându-se sursa impozabilă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 224 C. vam., potrivit cărora datoria vamală la import se naşte şi prin:

a) introducerea ilegală pe teritoriul ţării a mărfurilor supuse drepturilor de import;

b) introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al României dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber, iar debitorul datoriei vamale este orice persoană care a cumpărat sau deţine mărfurile şi care nu ştia sau ar fi trebuit să ştie, în momentul achiziţionării că au fost introduse ilegal.

La individualizarea pedepsei s-a avut în vedere faptul că inculpatul nu se afla la prima abatere, că a mai fost condamnat pentru fapte tot de acest gen prin sentinţa penală nr. 201/2011 a Judecătoriei Zalău, în Dosarul nr. 138/337/2011, pentru fapte concurente, motiv pentru care în sarcina acestuia nu se justifica reţinerea de circumstanţe atenuante, o pedeapsă de 3 ani închisoare fiind proporţională cu fapta comisă.

În baza art. 865 raportat la 85 C. pen. s-a anulat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 201 din 11 mai 2011 a Judecătoriei Zalău.

S-a descontopit pedeapsa de 3 ani aplicată prin această sentinţă în componentele ei de:

- 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de deţinere a bunurilor ce trebuie plasate sub regim vamal, cunoscând că provin din contrabandă, prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86 din 20 iunie 2006 republicată şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a pe timp de 2 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Referitor la modalitatea de executare s-a apreciat, că pentru acest gen de fapte, având în vedere şi valoarea prejudiciului, scopul măsurilor preventive poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, motiv pentru care în baza art. 86¹ C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 7 ani calculat de la data de 12 noiembrie 2011, data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 201/2011 a Judecătoriei Zalău.

S-a încredinţat supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sălaj.

În baza art. 86³ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri:

a) să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă, locuinţă ori orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice locul de muncă;

d) să comunice orice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

S-a atras atenţia asupra prevederilor art. 864 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepselor accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a dispus anularea formelor de executare emise în baza sentinţei penale nr. 201/2011 a Judecătoriei Zalău, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Sub aspectul laturii civile a cauzei s-a reţinut că A.N.A.P. Bucureşti prin D.R.V. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 329.465 lei, reprezentând 38.258 lei taxa vamală, 227.999 lei accize şi 63.208 lei T.V.A. Pentru primele două acte materiale (mai puţin cele din perioada mai-iulie 2010) s-au calculat taxe vamale în suma de 1.135 lei, accize în suma de 59.034 lei şi T.V.A. în sumă de 11.806 lei. La stabilirea prejudiciului instanţă va avea în vedere doar obligaţia de plată a taxei vamale, nu şi a T.V.A.-ului şi accizelor. Datoria vamală reprezintă obligaţia unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export, iar drepturile de import sunt potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 14 taxele vamale şi taxele cu efect echivalent al taxelor vamale etc. Potrivit Curţii Europene de Justiţie datoria vamală nu se stinge prin simpla confiscare a bunurilor deoarece ea se naşte în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal, adică trec de primul birou vamal.

În privinţa T.V.A. - ului şi al accizelor se reţine că potrivit art. 177 şi 153 C. fisc. aceste taxe se datorează în momentul în care bunurile sunt comercializate, sau cel puţin de poate dovedi existenţa unei asemenea activităţi. Or în cazul de faţă acest aspect nu a fost dovedit, astfel încât, în baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. şi art. 1389 C. civ., obligă inculpatul la 1.135 lei despăgubiri către A.N.A.P. Bucureşti - A.N.V., cu majorările de întârziere, penalităţile de întârziere şi dobânzile aferente până la data efectivă a plăţii.

În baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea unui număr de 9.980 pachete de ţigări ridicate de la inculpat cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 31 martie 2010 şi depuse la Camera de corpuri delicte a I.P.J. Sălaj.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj şi A.N.A.F.-Direcția Vamală Cluj.

Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj a fost criticată sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică şi a solicitat desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună reţinerea în sarcina inculpatului şi a actului material comis în perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010 şi obligarea acestuia la plata T.V.A.-ului şi a acizelor.

În motivarea apelului s-a arătat că săvârşirea actului material din perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010 este probată fără dubiu din analiza convorbirilor telefonice şi din care rezultă că inculpatul discută cu diverse persoane despre vânzarea ţigărilor, preţul, marca, încasarea sumelor, etc. şi că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice se coroborează cu alte probe administrate, cu referire la declaraţiile martorului O.T.V. (fila 157 dos. u.p.) şi procesul-verbal privind totalizarea cantităţilor de ţigarete valorificate de inculpat.

S-a mai arătat că în virtutea rolului activ instanţa de fond avea posibilitatea ca pentru acest act material să pună în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de contrabandă prev. şi ped. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 deoarece acest act material a fost comis după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 cu motivarea că din ansamblul probelor rezultă că inculpatul avea cunoştinţă despre faptul că ţigările deţinute şi comercializate proveneau din contrabandă.

Referitor la latura civilă, s-a arătat că inculpatul datorează T.V.A. şi accize potrivit art. 206⁵ lit. b), art. 206⁶ şi art. 206⁷ lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi art. 136 alin. (1) din aceeşi lege potrivit cărora produsele accizabile sunt supuse accizelor în momentul importului acestora pe teritoriul comunităţii, că accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum (iar eliberarea pentru consum reprezintă şi importul de produse accizabile chiar şi neregulamentar), precum şi faptul că la import bunurile sunt supuse taxelor vamale sau altor taxe comunitare.

Partea civilă A.N.A.F.-Direcția Vamală Cluj a criticat soluţia primei instanţe ca nelegală sub aspectul soluţionării laturii civile şi a solicitat desfiinţarea hotărârii atatacte sub acest aspect şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună obligarea inculpatului la plata sumei totale de 329.465 lei compusă din taxe vamale-38.258 lei, accize-227.999 lei şi T.V.A. -63.208 lei, la care să se aplice dobânzi şi penalităţi aferente.

Apelul a fost motivat arătându-se că aceste sume rezultă din deţinerea şi comercializarea cantităţilor de 10.630 pachete ţigarete şi, respectiv, 27.350 pachete ţigarete, că datoria vamala constând în plata drepturilor de import sau export a luat naştere prin introducerea ilegală pe teritoriul Comunităţii a mărfurilor supuse drepturilor de import, dată la care devine exigibilă şi plata accizelor şi T.V.A.

Prin Decizia penală nr. 58/A din 26 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj şi partea civilă A.N.A.F.-Direcţia Vamală Cluj împotriva sentinţei penale nr. 84 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Sălaj.

A obligat pe partea civilă să plătească în favoarea statului suma de 600 lei cheltuieli judiciare, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului, din care 100 lei reprezentând onorar avocaţial parţial.

A stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 100 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Procedând la soluţionarea apelurilor prin prisma motivelor invocate şi pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judicioasă a unui probatoriu complet administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa primei instanţe, probatoriu pe baza căruia s-a stabilit întemeiat că inculpatul a comis actele materiale din 2 martie 2009 şi 31 martie 2010 şi, totodată, că faţă de inculpatul B.J. nu se poate reţine comiterea actului din perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010.

Curtea şi-a însuşit în întregime argumentaţia instanţei de fond astfel cum această posibilitate este conferită de practica C.E.D.O. şi potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare (Helle împotriva Finlandei), urmând a fi reţinute cu privire la criticile aduse soluţiei instanţei de fond următoarele:

La pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure şi certe. Atunci când probele în acuzare nu au caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a da eficienţă principiului „in dubio pro reo" care constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materialul probaţiunii.

Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunţă pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea sus a intrat în vigoare la data de 28 iulie 2010, deci ulterior datei consumării actului material pretins a fi fost comis de inculpat.

Cu privire la critica privind faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra întregii perioade infracţionale, indicându-se în dispozitiv doar data de 27 mai 2010, Curtea a notat că este vorba de o simplă eroare atâta timp cât în considerentele sentinţei se face vorbire de perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010.

Referitor la latura civilă, Curtea a reţinut că în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului doar la plata sumei de 1.135 lei, cu accesoriile aferente deoarece, pe de o parte, fiind înlăturat actul material din perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010 inculpatul nu datorează despăgubiri, iar cu privire la accize şi T.V.A. s-a reţinut corect că acestea se datorează potrivit art. 177 şi 153 din C. fisc. doar în momentul în care bunurile sunt comercializate sau cel puţin se poate dovedi existenţa unei activităţi economice, ceea ce nu s-a probat în speţă. Mai mult, în sarcina inculpatului s-a reţinut infracţiunea de deţinere în scopul comercializării, ascunzându-se sursa impozabilă.

Pentru toate aceste motive Curtea a conchis că soluţia atacată este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută în totalitate. Astfel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi partea civilă A.N.A.F., A.N.V., D.R.A.O.V. Cluj.

Prin motivele scrise de recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. susţinând că hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt greşite întrucât în mod nejustificat au înlăturat din conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate reţinute în sarcina inculpatului, actul material din 27 mai 2010 şi au omis să se pronunţe pentru perioada infracţională 27 mai 14 iulie 2010, aspecte care coroborate cu o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în domeniu au avut efecte nefaste şi în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei. Totodată, prin motivele de recurs s-a susţinut că probele administrate în cauză demonstrează că inculpatul B.J. a deţinut şi a comercializat-o provenite din contrabandă în perioada 02 martie 2009-14 iulie 2010, însă "chiar dacă s-ar accepta prin absurd că nu s-a făcut dovada activităţii infracţionale a inculpatului pentru perioada 27 mai 14 iulie 2009 şi în această situaţie prejudiciul tot ar fi fost greşit calculat de obiectivă (fapta supusă judecăţii). Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă este fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor

Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale cu cele administrate nemijlocit în cursul judecăţii, Curtea a reţinut că în mod corect instanţa de fond a constatat că în cauză nu există probe indubitabile care să conducă la concluzia că inculpatul ar fi comis actul material din perioada 27 mai 2010-14 iulie 2010.

De asemenea, Curtea a reţinut că din conţinutul convorbirilor telefonice, astfel cum au fost redate potrivit proceselor-verbale existente la dosar, nu rezultă în mod indubitabil că în perioada arătată inculpatul ar fi deţinut cantitatea de ţigări reclamată şi că ar fi comercializat-o în afara dispoziţiilor legale. Deşi s-a făcut referire, în dovedirea acestui act, la o serie de afirmaţii sau expresii (ex, „golden", „galben", „marmeladă","lemne", „ţăran", etc) nicio probă nu confirmă că aceste cuvinte ar corespunde unui limbaj codificat care ar face trimitere la ţigări şi la provenienţa acestora din acte de contrabandă.

Este adevărat că inculpatului i-au fost expediate 2 mesaje (fila 40 verso, fila 43 verso dos. u.p.), din conţinutul acestora rezultând că acesta este întrebat de expeditori dacă are „vice roşu" ori „Winston cu filtru alb", însă aceste mesaje sunt insuficiente pentru a concluziona că inculpatul se afla în posesia unor ţigări de felul celor arătate și că le-ar fi comercializat, mai ales că toate aceste mesaje nu au fost urmate de răspuns sau de o conduită a inculpatului în sensul celor arătate în actul infracţional.

Mai mult, au fost audiate şi persoanele cu care inculpatul a purtat o parte din convorbirile telefonice, însă acestea au negat că discuţia ar fi fost disimulată şi au infirmat că ar fi vorbit despre comercializarea ţigărilor de provenienţă ilicită.

În final, cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 15 iulie 2010, efectuată în baza autorizaţiei din 13 iulie 2010 emisă de către Judecătoria Zalău, la locuinţa inculpatului, nu au fost identificate niciun fel de ţigări care să nu fie marcate de autorităţile din ţară, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal încheiat cu ocazia percheziţiei efectuată.

În ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să dispună schimbarea încadrării juridice pentru acest act în infracţiunea de contrabandă prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam., Curtea a constatat că această critică nu este fondată deoarece O.U.G. nr. 54/2010 de modificare a Legii nr. 86/2006 şi prin care s-a introdus textul legal de mai instanţă". Astfel, pentru perioada 02 martie 2009 - 31 martie 2010 A.N.A.F., A.N.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 71.975 lei, compusă din 1.135 lei reprezentând taxe vamale, 59.034 lei reprezentând accize şi 11.806 lei reprezentând T.V.A. or, prejudiciul cauzat bugetului de stat în cazul mărfurilor care provin din afara U.E. şi au fost introduse ilegal în comunitate, se compun din taxe vamale, accize și T.V.A.

Cu prilejul dezbaterilor reprezentantul Ministerului Public a precizat că restrânse motivele de recurs numai cu privire la greşita soluţionare a laturii civile vizând perioada infracţională cuprinsă între 02 martie 2009 - 31 martie 2010, apreciind că includerea în cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate, a taxei pe valoare adăugată şi a accizelor, reprezintă o problemă de aplicare a C. fisc., fiind un aspect ce vizează aplicarea corectă a legii şi nu unul de calcul.

Totodată, procurorul de şedinţă a învederat că în cauză sunt incidente cazurile de casare prevăzute de noua reglementare, precizând că împrejurarea că anumite acte materiale sunt sau nu probate este o chestiune de fapt ce nu mai poate fi pusă în discuţie, faţă de abrogarea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Cu privire la soluţionarea laturii civile procurorul a susţinut că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii privind dispoziţiile Codului vamal şi ale C. fisc., respectiv art. 202 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Regulamentul (C.E.E.) nr. 2913/92 de instituire a C. vam. comunitar, dispoziţii care se regăsesc şi în legislaţia internă, respectiv în art. 224 din Legea nr. 86/1996 privind C. vam.

Plecând de la aceste dispoziţii, trebuia să se reţină că sunt aplicabile acele norme care privesc aplicarea accizelor, respectiv art. 2065, art. 2066 raportat la art. 2067 lit. b) din C. fisc., sens în care se arată că recursul formulat de A.N.A.F. este diferit, având în vedere că partea civilă se întemeiază pe dispoziţiile art. 206⁷ lit. d) care se referă la eliberarea pentru consum şi nu lit. b) care au în vedere deţinerea în afara antrepozitului fiscal.

Astfel, dispoziţiile C. fisc. statuează că regimul suspensiv de accize este cel al antrepozitului fiscal or, ţigările erau deţinute în afara antrepozitului fiscal aşa încât se datorau accize pentru acestea. Cât priveşte T.V.A.-ul, dispoziţiile art. 131 şi art. 136 din C. fisc. stabilesc aplicabilitatea faptului generator şi exigibilitatea pentru importul de bunuri, drept urmare se datora şi T.V.A.

A arătat că dispoziţiile invocate de instanţa de apel se referă la o situaţie juridică diferită, şi anume pentru situaţia în care în mod legal o persoană a deţinut şi a comercializat ţigările, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Pentru aceste considerente a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 71.975 lei plus dobânzi şi penalităţi.

În ceea ce priveşte latura penală, a menţionat că faptele din prezenta cauză sunt încadrate în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 înainte de intrare în vigoare a noii reglementări prin care se incriminează fapta de deţinere prevăzută de dispoziţiile art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 republicată raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată, instanţa nefiind scutită de sarcina de a face o încadrare juridică corectă, întrucât dispoziţiile art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 prevăd o pedeapsă de la un an la 4 ani închisoare, pe când pedeapsa pentru evaziune fiscală este între 2 şi 8 ani închisoare, fiind aplicată o pedeapsă de 3 ani închisoare, deci o pedeapsă spre minimul special.

Prin urmare, a solicitat să se constate în ce măsură ar opera o lege mai favorabilă care să retroactiveze, având în vedere că practica judiciară nu este constantă sub acest aspect, fiind declarat un recurs în interesul legii, care însă nu a fost soluţionat.

Ca atare, fie se vor reţine toate cele trei infracţiuni, fie două câte două, fie o singură infracţiune. Astfel, în situaţia în care instanţa de recurs ar ajunge la concluzia reţinerii încadrării juridice conform art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, ce prevede o pedeapsă de la 1 la 4 ani închisoare, legea urmează a retroactiva.

În opinia parchetului, încadrarea juridică ipotetică corectă a faptei ar fi cea de concurs ideal, conform dispoziţiilor art. 296 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 571/2003 republicată raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată, întrucât obiectul juridic şi obiectul material al faptei este diferit.

În situaţia în care încadrarea juridică ar fi concursul de infracţiuni nu ar putea interveni dispoziţiile unei legi mai favorabile, întrucât pedeapsa este orientată spre minim, iar minimul prevăzut pentru fapta reglementată de dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată este egal cu minimul pentru evaziune fiscală.

Prin motivele scrise de recurs A.N.A.F., A.N.V. a criticat decizia sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile a cauzei susţinând că prejudiciul nu a fost integral reparat. Prin motivele de recurs partea civilă critică implicit şi soluţia dată pe latură penală din moment ce prin nereţinerea actelor materiale din perioada 27 mai 14 iulie 2010 a condus la diminuarea prejudiciului. în consecinţă, a solicitat obligarea inculpatului la repararea integrală a prejudiciului produs în cuantum de 329.465 lei.

Examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în limitele precizate de procurorul de şedinţă dar şi recursul părţii civile A.N.A.F., A.N.V. prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, astfel că judecata nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei, individualizarea pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt.

Decizia recurată a fost pronunţată la data de 26 martie 2013, ulterior intrării în vigoare, pe 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, aşa încât este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Cu privire la modul de soluţionare a laturii penale atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj cât şi partea civilă au formulat critici de netemeinicie, arătând că hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt greşite întrucât, în mod nejustificat, au înlăturat din conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., reţinute în sarcina inculpatului, actul material din 27 mai 2010 şi au omis să se pronunţe pentru perioada infracţională 27 mai 14 iulie 2010, aspecte care coroborate cu o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în domeniu au avut efecte asupra soluţionării laturii civile a cauzei.

Cu prilejul dezbaterilor reprezentantul Ministerului Public a învederat că, în cauză, sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., text de lege modificat prin Legea nr. 2/2013, precizând că împrejurarea că anumite acte materiale sunt sau nu probate este o chestiune de fapt ce nu mai poate fi pusă în discuţie, faţă de abrogarea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Prin urmare, a precizat că restrânse motivele de recurs numai cu privire la greşita soluţionare a laturii civile vizând perioada infracţională cuprinsă între 02 martie 2009 - 31 martie 2010, apreciind că includerea în cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate, a taxei pe valoare adăugată şi a accizelor, reprezintă o problemă de aplicare a C. fisc., fiind un aspect ce vizează aplicarea corectă a legii şi nu unul de calcul.

Partea civilă deşi a invocat nelegala soluţionare a laturii civile, din formularea motivelor de recurs rezultă că, în realitate, prin solicitarea de a i se acorda şi despăgubirile aferente actelor materiale din perioada 27 mai 14 iulie 2010, a formulat implicit critici şi cu privire la modul de soluţionare a laturii penale.

Aşa cum s-a precizat anterior, examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. nepermiţând cenzurarea situaţiei de fapt şi nici verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.

Teoretic, cazul de casare prev. de pct. 18 permitea instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei, dar chiar şi sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prev. la pct. 18 presupunea existenţa unei erori grave de fapt, care nu echivala cu o apreciere greşită a faptelor ori a probelor, astfel cum s-a solicitat de către recurenţi. Însă, prevederile pct. 18 al art. 385⁹ C. proc. pen. au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că pentru a analiza temeinicia hotărârilor atacate, instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate privind greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel nu se circumscriu noţiunii de „greşită aplicare a legii" şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen.

Cu prilejul dezbaterilor procurorul solicitat să se constate în ce măsură ar opera o lege mai favorabilă care să retroactiveze, cu referire la art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 care prevede o pedeapsă de la un an la 4 ani închisoare, pe când pedeapsa pentru evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, este între 2 şi 8 ani închisoare, în condiţiile în care inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă orientată către minimul special, de 3 ani închisoare.

În acest sens, procurorul a menţionat că faptele din prezenta cauză sunt încadrate în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 înainte de intrare în vigoare a noii reglementări prin care se incriminează fapta de deţinere prevăzută de dispoziţiile art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 republicată raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată. Ca atare, fie se vor reţine toate cele trei infracţiuni, fie două câte două, fie o singură infracţiune. Astfel, în situaţia în care instanţa de recurs ar ajunge la concluzia reţinerii încadrării juridice conform art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, ce prevede o pedeapsă de la 1 la 4 ani închisoare, legea urmează a retroactiva. Cu toate acestea, a precizat că în opinia parchetului, încadrarea juridică ipotetică corectă a faptei ar fi cea de concurs ideal, conform dispoziţiilor art. 296¹ alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 571/2003 republicată raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată. Astfel, în situaţia în care încadrarea juridică ar fi concursul de infracţiuni nu ar putea interveni dispoziţiile unei legi mai favorabile, întrucât pedeapsa este orientată spre minim, iar minimul prevăzut pentru fapta reglementată de dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 republicată este egal cu minimul pentru evaziune fiscală.

Cererea procurorului privind încadrarea juridică a faptei inculpatului se circumscriu formal cazului de casare prev. de art. art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., însă nu pot fi examinate întrucât în termenul de motivare a recursului nu a fost invocată nerespectarea vreunei dispoziţii legale referitoare la încadrarea juridică.

Prin motivele scrise de recurs s-a avut în vedere, în mod concret, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, numai înlăturarea nejustificată din conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. a actelor materiale pentru perioada infracţională 27 mai 14 iulie 2010.

Incidenţa cazului de casare prev. de art. art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen., invocat în termen, se examinează prin raportare la motivul de recurs circumscris acestuia. Ca atare, invocarea şi a altor situaţii de greşită aplicare a legii, subsumate aceluiaşi caz de casare, cu prilejul dezbaterilor, echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. de a fi fost formulate în termenul prevăzut de acest text de lege, critica de nelegalitate formulată de procuror în dezbateri, nu poate fi examinată.

Cu toate acestea, în legătură cu încadrarea juridică a faptei se impune precizarea că problema de drept a primit o rezolvare prin Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013 dată în recurs în interesul legii de Completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că:" fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă, constituie infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României".

Dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României dar şi ale art. 296¹ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 au intrat în vigoare începând cu data de 23 iunie 2010, astfel că la data epuizării faptei, 31 martie 2010, nu erau aplicabile. De altfel, chiar procurorul prin motivele scrise de recurs a menţionat că la data comiterii faptei, O.U.G. nr. 54 din 2010, prin care a fost modificată Legea nr. 86/2006 şi a fost introdus art. 270 alin. (3), nu intrase în vigoare. Ca atare, legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de momentul epuizării infracţiunii continuate şi la acel moment erau în vigoare numai dispoziţiile art. art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Cât priveşte aplicarea legii penale mai favorabile ca urmare a faptului că de la momentul epuizării infracţiunii continuate şi până la judecarea definitivă a cauzei s-au succedat mai multe legi penale şi că există o continuitate a incriminării faptei de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă, se constată că cererea procurorului formulată în dezbateri poate fi examinată în prezenta cale de atac, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, ca efect al aplicării principiului constituţional menţionat în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în prezenta cauză dar şi soluţia dată în recursul în interesul legii, privind încadrarea juridică a faptei de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă, în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, nu se mai impune examinarea criticii privind aplicarea legii penale mai favorabile şi cu referire la art. 29⁶ alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.

In ceea ce priveşte sancţiunile pentru cele două infracţiuni supuse analizei din perspectiva aplicării legii mai favorabile se constată că maximul special al pedepsei închisorii este mai redus în ceea ce priveşte incriminarea din art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, respectiv de 7 ani închisoare, faţă de 8 ani închisoare în cazul infracţiunii prev. art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, minimul special al pedepsei este acelaşi în cazul ambelor legi penale succesive, şi anume 2 ani închisoare.

Or, în condiţiile în care pedeapsa aplicată prin decizia atacată a fost orientată spre minim modificarea limitei maxime de pedeapsă nu are efect asupra pedepsei aplicate potrivit legii vechi, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea legii penale mai favorabile.

Cu privire la critica comună a Parchetului şi a părţii civile vizând omisiunea instanţei de fond de a obliga pe inculpat la repararea integrală a prejudiciului incluzând plata accizelor şi a taxei pe valoare adăugată, în conformitate cu legislaţia în vigoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că motivul de recurs se referă la greşita aplicare a legii civile în materia reparării prejudiciului, se circumscrie cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen. şi a fost invocat în termenul prev. de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. de către recurenţi.

Este adevărat că principiul general care guvernează soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

Art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 incriminează fapta de evaziune fiscală, constând în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 defineşte noţiunea de "obligaţii fiscale" ca reprezentând "obligaţiile prevăzute de C. fisc. şi de C. proc. fisc."

Totodată, se constată că obligaţiile fiscale definite de Legea nr. 241/2005 în art. 2 lit. e) includ taxele vamale prevăzute de C. vam. Taxele vamale sunt incluse în C. proc. fisc., în art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (2) prevăzându-se că acest cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale şi constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.

În drept, în sarcina inculpatului B.J. s-a reţinut deţinerea de bunuri în vederea comercializării, respectiv ţigări fără a fi supuse unui regim vamal, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, având în vedere fapta reţinută, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului doar la plata taxelor vamale, reţinând cu privire la accize şi T.V.A. că acestea se datorează potrivit art. 177 şi 153 din C. fisc. doar în momentul în care bunurile sunt comercializate sau cel puţin se poate dovedi existenţa unei activităţi economice, ceea ce nu s-a probat în speţă.

În susţinerea motivelor de recurs, procurorul şi partea civilă au susţinut că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii privind dispoziţiile C. vam. şi ale C. fisc., respectiv art. 202 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Regulamentul (C.E.E.) nr. 2913/92 de instituire a C. vam. comunitar, dispoziţii care se regăsesc şi în legislaţia internă, respectiv în art. 224 din Legea nr. 86/1996 privind C. vam.

Potrivit art. 224 alin. (1) din Legea nr. 86/1996 privind C. vam., datoria vamală la import ia naştere şi prin:

a) introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse drepturilor de import;

b) introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al României dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber aflat pe teritoriul României. În sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă dispoziţiile art. 64 - 67 şi art. 195 lit. b).

În conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi text de lege, datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal.

Textul de lege menţionat reglementează momentul la care datoria vamală ia naştere şi nu are legătură cu critica formulate de recurenţi care au invocate neacordarea accizelor şi a taxei pe voaloare adăugată.

Cât priveşte T.V.A.-ul, recurenţii au invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 131 şi art. 136 din C. fisc.

Art. 131 din C. fisc. prevede următoarele:

(1) În înţelesul prezentului titlu, se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), atunci când bunurile sunt plasate, după intrarea lor în ţară, în regimuri vamale suspensive, aceste bunuri nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată. Totuşi, acestea sunt supuse reglementărilor vamale în ceea ce priveşte plata sau, după caz, garantarea drepturilor de import pe perioada cât se află în regim vamal suspensiv.

(3) Importul bunurilor plasate în regimuri vamale suspensive este efectuat în statul pe teritoriul căruia bunurile ies din aceste regimuri.

(4) Nu se cuprinde în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată livrarea bunurilor aflate în regimuri vamale suspensive.

De asemenea, art. 136 din C. fisc. prevede că în cazul unui import de bunuri, taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la data când se generează drepturi de import pentru bunurile respective, conform legislaţiei vamale în vigoare.

Dispoziţiile legale menţionate se referă la importul de bunuri plasate în regimuri vamale suspensive, neaplicabil în prezenta cauză, precum şi exigilitatea taxei pe valoare adăugată pentru importul de bunuri ca modalitate de calcul şi nu ca o obligaţie de plată.

Totodată, procurorul dar şi partea civilă au invocat că regimul de aplicare a accizelor este prevăzut în art. 206 lit. a) şi b), art. 206 pct. 4 şi 1, art. 206⁵, art. 206⁶ raportat la art. 206⁷ lit. b) şi d), art. 206⁹ alin. (1) lit. b), art. 206 alin. (7) din C. fisc. şi că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că se impunea obligarea inculpatului la plata accizelor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile legale menţionate de procuror şi partea civilă au intrat în vigoare după momentul epuizării infracţiunii continuate.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 109 din 07 octombrie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., prevederile art. 1 pct. 148 referitoare la cap. 11 „Regimul accizelor armonizate" se aplică începând cu data de 01 aprilie 2010 iar fapta s-a epuizat la 31 martie 2010.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursurile sunt neîntemeiate urmând a fi respinse, ca nefondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta partea civilă A.N.A.F. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 50 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.J., în cuantum de 200 lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art. 192 alin. (3), cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului declarat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi partea civilă A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 58/A din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă partea civilă A.N.A.F. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 50 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.J., în cuantum de 200 lei, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului declarat de parchet rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 decembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3714/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de...		ICCJ. Decizia nr. 3919/2013. SECŢIA PENALĂ →

ICCJ. Decizia nr. 3876/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3876/2013. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs