ICCJ. Decizia nr. 3939/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3939/2013
Dosar nr. 3248/2/2013
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 377/F din 14 august 2014 Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în baza art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută Sentinţa penală din 14 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Veneţia definitivă la data de 09 decembrie 2009, Sentinţa penală din 10 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Mestre, definitivă la data de 05 noiembrie 2010 şi Decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneţia.
S-a dispus transferarea condamnatului H.S., cu domiciliul în comuna Cireşu, jud. Brăila, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 20.000 de euro amendă.
S-a dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 şi de la 29 ianuarie 2008 la zi.
S-a interzis condamnatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
S-a constatat că persoana transferabilă beneficiază de 225 de zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016) conform dispoziţiei autorităţilor italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiţionată conform legii române.
S-a reţinut că prin Sentinţa penală din 14 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Veneţia - prin care a fost reformată Sentinţa nr. 90/08 a Judecătorului pentru anchete preliminare de la Tribunalul din Treviso - s-a dispus condamnarea inculpatului H.S. la 9 ani închisoare în regim de detenţie şi 20.000 de euro amendă penală pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 110, 112 nr. 2, 600 bis, 611, 612 C. pen. italian şi art. 1, 7, 4, 8 din Legea nr. 75/1958, hotărârea rămânând definitivă la data de 09 decembrie 2009.
În fapt, s-a reţinut că în aprilie 2007, în complicitate cu o altă persoană, a ademenit-o pe minora M.A. şi pe majora Ş.I. să meargă în Italia în scopul practicării prostituţiei; în complicitate cu alte persoane a constrâns-o pe minora A.M. să practice prostituţia şi a tras foloase de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta; a instigat-o pe sora sa H.F. să exercite ameninţări asupra minorei A.M. în scopul de a-şi retrage plângerea penală formulată.
Prin Sentinţa nr. 246/09 din data de 10 februarie 2009 a Tribunalului din Mestre numitul H.S. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 385 C. pen. italian, hotărârea rămânând definitivă la data de 05 noiembrie 2010.
În fapt, s-a reţinut că deşi i se aplicase măsura arestului la domiciliu, acesta a părăsit locuinţa fără autorizaţia autorităţilor judiciare.
S-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Astfel, faptele reţinute în sarcina numitului H.S. prin Sentinţa penală din 14 ianuarie 2009 sunt incriminate ca infracţiuni şi de legea penală a statului român, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de trafic de minori prev. de art. 12 din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism prev. de art. 329 C. pen.
În ceea ce priveşte fapta de încălcare a măsurii arestului la domiciliu, pentru care a fost condamnat prin Sentinţa din 10 februarie 2009, s-a reţinut că aceasta nu este în prezent incriminată de legislaţia română, însă cererea urmează a fi admisă cu privire la pedeapsa rezultantă stabilită, având în vedere faptul că, prin decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneţia s-a stabilit ca persoana transferabilă să execute o pedeapsă rezultantă de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 20.000 de euro amendă penală.
S-a reţinut că această pedeapsă a fost cumulată cu pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru infracţiunile prev. de art. 110, 112 nr. 2, 600 bis, 611, 612 C. pen. italian - pentru care este îndeplinită condiţia dublei incriminări - şi s-a stabilit o pedeapsă rezultantă, se poate dispune executarea acestei pedepse rezultante într-un penitenciar din România.
Executarea pedepsei a început la data de 29 ianuarie 2008, conform înscrisurilor depuse la dosar, condamnatul aflându-se în Penitenciarul Padova.
S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detenţiunii cu durata de 9 ani şi 6 luni închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni, potrivit legii penale a statului român.
De asemenea, condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de 21 mai 2012 întocmit de autorităţile italiene, în care arată că doreşte să execute pedeapsa în România. Totodată, prin Sentinţa penală din 14 septembrie 2009 Curtea de Apel Veneţia a dispus expulzarea persoanei transferabile de pe teritoriul statului italian.
S-a dedus perioada deja executată, de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 în regim de detenţie domiciliară şi de la 29 ianuarie 2008 la zi, conform înscrisurilor privind executarea, depuse la dosar.
La deducerea arestului preventiv s-au avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit cărora "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte că durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române".
Constatând existenţa consimţământului condamnatului la transferul într-un penitenciar din România, exprimat în faţa autorităţilor din Republica Italia, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-a constatat că solicitarea este întemeiată, în raport de consimţământul condamnatului, de împrejurarea că în privinţa acestuia s-a dispus expulzarea de pe teritoriul Republicii Italia, şi de faptul că nu există alte cauze care să împiedice transferul acestuia într-un penitenciar din România, potrivit art. 165 din Legea nr. 302/2004.
În baza art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută Sentinţa penală din 14 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Veneţia definitivă la data de 09 decembrie 2009, Sentinţa penală din 10 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Mestre, definitivă la data de 05 noiembrie 2010 şi Decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneţia, s-a dispus transferarea condamnatului H.S. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 20.000 de euro amendă şi s-a dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 şi de la 29 ianuarie 2008 la zi.
În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii de 20.000 de euro, au fost aplicate dispoziţiile Deciziei nr. 3 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, iar cu privire la pedepsele accesorii şi complementare, s-a constatat că prin sentinţa de condamnare pronunţată de instanţa italiană s-a dispus interzicerea perpetuă - pe viaţă - de a ocupa funcţii publice.
S-a apreciat că această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare, dispusă pe o durată nedeterminată şi este în concordanţă cu legislaţia română din perspectiva naturii pedepsei însă nu şi a cuantumului acesteia.
S-a mai constatat că durata acesteia, aşa cum a fost stabilită de instanţa italiană, este incompatibilă cu dispoziţiile legii române.
Conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. român pedeapsa complementară poate consta în interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 10 ani, după executarea pedepsei principale, iar legislaţia română nu permite, aşadar, aplicarea unei pedepse complementare pe toată durata vieţii condamnatului.
S-a făcut aplicarea art. 10 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983 şi s-a constatat că natura pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita funcţii publice nu este incompatibilă cu legea română ci dimpotrivă, aceeaşi pedeapsă complementară regăsindu-se şi în C. pen. român, însă potrivit legii române se impune stabilirea unei durate determinate a acesteia, neputând fi perpetuă.
Cum legislaţia română nu permite aplicarea pedepsei complementare pentru o durată nedeterminată, şi în raport de ultima teză a art. 10 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, care se referă la continuarea executării pedepsei, a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcţii publice pe durata maximă permisă de C. pen., respectiv 10 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a constatat că aplicarea pedepsei complementare atrage necesitatea aplicării interdicţiei ocupării unei funcţii publice şi ca pedeapsă accesorie, nefiind de conceput stabilirea unei asemenea interdicţii după executarea pedepsei principale însă nu în timpul executării acesteia.
În consecinţă, a interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a deţine funcţii publice, pe durata executării pedepsei, conform dispoziţiilor exprese ale instanţei italiene, constatând că aceste dispoziţii sunt compatibile cu legea română.
S-a interzis condamnatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
S-a constatat că numitul H.S. beneficiază de 225 de zile de eliberare anticipată, conform dispoziţiilor autorităţilor italiene, urmând a fi liberat anticipat cu 225 de zile mai devreme respectiv la data de la data de 06 mai 2016, în cazul executării integrale a pedepsei şi numai dacă nu se dispune liberarea condiţionată conform legii române, conform înscrisurilor emise de autoritatea italiană de executare a pedepsei, înscrisuri aflate la dosar.
S-a apreciat că persoana condamnată nu poate fi lipsită de acest beneficiu acordat de autorităţile judiciare italiene, prin simplul fapt că acesta ar fi transferat în România; este adevărat că executarea pedepsei are loc conform legislaţiei române, însă instanţa română este obligată să ţină seama de voinţa autorităţilor statului de condamnare, care au considerat că inculpatul poate fi liberat cu 225 de zile mai devreme, aspect care, nu poate fi ignorat de autorităţile române.
Împotriva Sentinţei penale nr. 377/F din 14 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, arătând ca instanţa în mod greşit a constatat ca recurentul beneficiază de 225 zile de liberare anticipată, întrucât statul italian i-a adus la cunoştinţă că acesta este un beneficiu potenţial şi nu efectiv şi nu are corespondent în legislaţia română, solicitând astfel, înlăturarea acestei menţiuni din sentinţa atacată.
Înalta Curte, analizând recursul declarat în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 3866 C. proc. pen. a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 131 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevăd pentru recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin condiţia că "hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române".
De asemenea, din dispoziţiile art. 158 din aceiaşi lege, rezultă că statul român trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
De altfel, acelaşi articol prevede dispoziţii referitoare la continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, motiv pentru care instanţa de executare a respectat felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, cu deducerea integrală din pedeapsă a perioadei de privaţiune de libertate deja executată de condamnat.
În raport de cele menţionate, Înalta Curte constată că nu se justifică acordarea cele 225 de zile de liberare anticipată, întrucât această dispoziţie echivalează cu reducerea pedepsei, fără a avea un temei legal în acest sens şi totodată nu are corespondent în legislaţia română, această posibilitate nefiind prevăzută de Legea nr. 302/2004, republicată, iar în dreptul nostru penal nu există reglementată o instituţie similară "eliberării anticipate" din legislaţia penală italiană.
De asemenea, liberarea condiţionată nu constituie un drept al condamnatului, ci o facultate recunoscută instanţei, iar instituţia eliberării anticipate este reglementată în dreptul italian, care nu poate fi aplicată şi nu poate produce efecte pe perioada executării pedepsei în România, putând chiar veni în contradicţie cu legislaţia internă în materie, respectiv anumite cauze de înlăturare a răspunderii penale - amnistie sau de înlăturare a executării pedepsei - graţiere.
Totodată, în cauză, nu poate fi vorba nici de agravarea situaţiei penale a condamnatului, care priveşte întotdeauna pedeapsa aplicată şi recunoscută, nicidecum perioadele de eliberări anticipate acordate de statul de condamnare, astfel că, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond că persoana transferabilă beneficiază de 225 de zile de liberare anticipată, potrivit dispoziţiilor autorităţilor italiene, în cazul în care liberarea condiţionată nu se dispune potrivit legii penale române.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 377/7 din 14 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă H.S.
Va casa, în parte, sentinţa penală atacată şi va înlătura dispoziţiile prin care s-a constatat că persoana transferabilă beneficiază de 225 zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016), conform dispoziţiei autorităţilor italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiţionată potrivit legii penale române şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În baza art. 192 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 377/F din 14 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă H.S.
Casează, în parte, sentinţa penală atacată, după cum urmează: înlătură dispoziţiile prin care se constată că persoana transferabilă beneficiază de 225 zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016), conform dispoziţiei autorităţilor italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiţionată potrivit legii penale române.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă H.S., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă, publică, azi, 10 decembrie 2013.
Procesat de AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4052/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3937/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
