ICCJ. Decizia nr. 396/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 396/2013
Dosar nr. 707/1/2013
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 100 din 28 mai 2012, printre altele, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 174 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 176 lit. a) C. pen. a condamnat, printre alţii, pe inculpatul B.C.D., născut la data de 5 mai 1980 în Timişoara, domiciliat în comuna V.V., sat S., judeţul Satu Mare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, la o pedeapsă de 25 ani închisoare şi interzicerea pe o perioada de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) potrivit art. 65 C. pen., cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv de la 2 decembrie 2010 la zi.
În fapt, s-a reţinut că în data de 17 noiembrie 2010, la orele 8:00, lucrători din cadrul Postului de Poliţie Certeze, judeţul Satu Mare au fost sesizaţi de numitul C.P. cu privire la faptul că în cursul nopţii de 16 din 17 noiembrie 2010 s-a produs un incendiu la o locuinţă improvizată construită pe un teren proprietatea numitului C.P., teren situat în spatele imobilului cu numărul 995 din localitate, teren numit generic „în vale". În incendiu a ars aproape în întregime locuinţa improvizată iar printre resturi numitul C.P. a găsit cadavrul carbonizat al numitului D.P. ce locuia acolo din primăvara anului 2010.
Din cercetările efectuate a rezultat faptul că în noaptea de 16 din 17 noiembrie 2010, inculpatul B.C.D., împreună cu inculpatul S.V., după ce în prealabil au consumat o cantitate mare de alcool, s-au deplasat la locuinţa improvizată din scânduri a victimei D.P. Inculpatul B.C.D. s-a deplasat înaintea lui S.V., şi, dintr-o grămadă de lemne a luat un par, continuându-şi deplasarea către locuinţa victimei.
Potrivit declaraţiei inculpatului B.C.D. aceste aspecte se petreceau la aproximativ orele 2:00 ale dimineţii. Pe victima D.P. cei doi inculpaţi l-au găsit în locuinţă în vădită stare de ebrietate, întins pe jos şi cântând.
Autorul infracţiunii, B.C.D., i-a cerut socoteală victimei pe motiv că ar fi sustras un telefon mobil de la inculpatul S.V., victima nerăspunzându-i, mormăind ceva neinteligibil. Cu parul pe care îl avea în mână şi cu care intrase în locuinţa victimei, inculpatul B.C.D. i-a aplicat acestuia o lovitură în zona capului, victima căzând.
După prima lovitură în zona capului, B.C.D. a continuat să lovească cu picioarele victima căzută la pământ peste piept, faţă şi în zona gâtului. La iniţiativa coinculpatului S.V., cei doi au lăsat victima întinsă pe jos şi au căutat prin locuinţă pentru a vedea ce ţine victima acolo găsind în cele din urmă o sticlă de o jdmătate de litru de palincă, din care lipseau aproximativ cantitatea de 100 ml din care cei doi au băut împreună până la terminarea conţinutului.
După consumarea alcoolului, inculpaţii au luat victima şi au aşezat-o pe pat cu faţa în sus, întrucât cei doi au aşezat victima aflată în inconştienţă pe marginea patului şi nemaiavând posibilitatea de a îl deplasa din cauza greutăţii corporale, inculpatul B.C.D. l-a întors cu faţa în jos şi l-a acoperit cu o pătură.
După plasarea victimei în această poziţie inculpatul B.C.D. a dat foc păturii cu care îl acoperise pe D.P., părăsind după incendierea păturii coliba din scânduri alături de inculpatului S.V.
În aceste condiţii, cei doi au părăsit coliba de scânduri arzând, în care se afla în viaţă, în stare de inconştienţă numitul D.P., fără a se gândi vreunul dintre cei doi coinculpaţi să revină la locul faptei să îl salveze pe D.P.
După comiterea faptei, inculpatul B.C.D. a dispărut, ascunzându-se, fiind ulterior identificat şi prins de organele de cercetare penală.
Imediat după descoperirea faptei şi dispariţia inculpatului B.C.D., fosta sa concubină, B.M.A., împreună cu inculpaţii L.I.V., T.V., şi S.F.C., au încercat să inducă în eroare organele judiciare, deşi cunoşteau ca omorul a fost săvârşit de B.C.D.
Astfel, cei patru, nu au denunţat fapta inculpatului B.C.D. organelor judiciar şi l-au favorizat pe acesta, în scopul de a zădărnici urmărirea penală. Mai mult, în declaraţiile de martor date în faţa organelor de cercetare penală l-au învinuit în mod mincinos pe numitul M.J., de săvârşirea acestui omor.
Procedând la verificarea arestării preventive a inculpatului apelant B.C.D., Curtea a constatat că aceasta este temeinică şi legală şi a dispus menţinerea acesteia.
Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, Tribunalul Satu Mare l-a condamnat pe inculpatul apelant la o pedeapsă de 25 de ani închisoare or, condamnarea în primă instanţă la pedeapsa închisorii cu executare într-un loc de detenţie de către un tribunal competent în urma cercetării judecătoreşti efectuate cu respectarea garanţiilor procesuale, constituie temeiuri noi suficiente şi necesare ce justifică menţinerea arestării preventive a acestuia, în condiţiile art. 160b alin. (1) şi (3) Cod proc. pen.
De asemenea, aşa după cum a statuat C.E.D.O., printre altele în cauzele Weimhoff c/a Germaniei şi B c/a Austriei, după pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenţia se încadrează în prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti, dată fiind legătura esenţială a acestor dispoziţii cu cele prevăzute de către parag. 3 şi 1 lit. c) ale art. 5, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deţinută pentru a fi adusă în faţa autorităţii competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracţiune.
Chiar dacă este adevărat că măsurile preventive sunt măsuri excepţionale, starea de libertate a persoanei fiind regula în cursul procesului penal, nu este mai puţin adevărat că protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească eforturile organelor judiciare şi ale instanţei în administrarea probelor şi desfăşurarea procesului în bune condiţii.
În consecinţă, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri subzistă şi în prezent, în vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, în baza art. 3002 combinat cu articolul 160b C. proc. pen., se va menţine măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul B.C.D.
Împotriva încheierii din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termenul legal a declarat recurs inculpatul B.C.D. criticând-o pentru netemeinicie.
În susţinerea recursului s-a susţinut în esenţă faptul ca în privinţa inculpatului nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. astfel cum s-a reţinut de către Curtea de Apel.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Faţă de criticile formulate de inculpat, Înalta Curte constată că, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. care impun menţinerea în continuare a măsurii arestării preventive.
Temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii sau prelungirii unei măsuri restrictive de libertate trebuie să se bazeze pe probele existente la dosar, de natură să creeze convingerea judecătorului că o astfel de măsură este necesar a fi luată. Modificarea temeiurilor, presupune modificarea elementelor pe care acestea se bazează, respectiv existenţa unor probe sau împrejurări noi de natură să determine convingerea judecătorului că, faţă de probele sau situaţiile noi apărute, măsura restrictivă de libertate dispusă nu mai este necesară.
Astfel, în aprecierea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situaţia de fapt, gravitatea faptelor, consecinţele acestora, gradul de implicare al inculpatului în ansamblul activităţilor infracţionale desfăşurate, precum şi stadiul procesual al cauzei.
În cauză, inculpatul B.C.D. a fost condamnat nedefinitiv, prin sentinţa penală nr. 100 din data de 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, la o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare şi interzicerea pe o perioada de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) potrivit art. 65 C. pen.
Astfel, se constată că existe suficiente probe în accepţiunea dată de art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa şi pentru care a suferit deja o condamnare nedefinitivă.
În acest context, Înalta Curte va avea în vedere raportul medico-legal de autopsie cu numărul 1667/111/326/2010, întocmit de Serviciul Medico-Legal al judeţului Satu Mare, declaraţiile inculpatului B.C.D. date în faţa procurorului şi în faţa instanţei de judecată la termenul din 30 mai 2011 în care recunoaşte săvârşirea faptei şi descrie în amănunt modul în care a săvârşit fapta, declaraţiile coroborându-se cu constatările raportului medico-legal şi declaraţiile coinculpatului S.V.
În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. care a definit noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică ca „reacţia colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează eficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate îrîcuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
În speţă, se constată faptul că inculpatul a săvârşit fapte deosebit de grave îndreptate împotriva unei dintre cele mai importante valori protejate de legea penală şi anume dreptul la viaţă. Modalitatea de săvârşire a faptelor respectiv aplicarea de lovituri repetate cu un par asupra victimei aflată în imposibilitate de a se apăra ca urmare a consumului excesiv de alcool şi incendierea victimei D.P. care se afla încă în viaţă în stare de inconştienta la acel moment, denotă o periculozitate sporită a inculpatului, faptul că acesta s-a ascuns după săvârşirea faptei determinând persoane din anturajul său să desfăşoare acţiuni de favorizare a sa, denotă lipsa de respect a inculpatului faţă de valorile sociale şi o atitudine de dispreţ faţă de lege.
În ceea ce priveşte rezonabilitatea perioadei de detenţie, Înalta Curte apreciază că nu a fost depăşită durata rezonabilă astfel cum aceasta este definită în jurisprudenţa C.E.D.O., având în vedere faptul că durata acesteia nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate şi de neîncredere în activitatea justiţiei.
Ca atare, detenţia provizorie este licită, fiind respectate atât exigenţele ce decurg din legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, impunându-se menţinerea în continuare a acesteia.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul B.C.D.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.D. împotriva încheierii din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 3751/83/P/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 419/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 393/2013. Penal → |
|---|
