ICCJ. Decizia nr. 437/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 437/2013
Dosar nr. 18186/3/2011
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 172 din 7 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul S.H.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată la data de 11 martie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia I Penală, condamnatul S.H. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 302 din 02 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală.
În motivarea cererii, condamnatul a arătat că a fost judecat şi condamnat la o pedeapsă cu privare de libertate pentru infracţiunea de tentativă la omor, infracţiune pe care nu a săvârşit-o. De asemenea petentul a mai precizat că la momentul judecării nu se afla în România. În esenţă, a solicitat admiterea cererii de rejudecare după extrădare.
S-au ataşat dosarele nr. 6068/1997 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I Penală, dosarul de urmărire penală nr. 2408/P/1996, dosarul nr. 33277/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a Penală şi dosarul nr. 12721/299/2011 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 302 din 02 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală, petentul S.H. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.
Potrivit adresei din data de 14 noiembrie 2011 emisă de Biroul executări penale în dosarul nr. 18186/3/2011 condamnatul S.H. a fost extrădat din Bulgaria la data de 29 octombrie 2010 în vederea executării MEPI nr. 411 din 25 noiembrie 1998 emis în baza sentinţei penale nr. 283 din 30 iunie 1998.
Constatând în această situaţie şi din verificarea dosarului de fond că petentul-condamnat a fost judecat fără a fi prezent la niciun termen de judecată, iar ulterior a fost extrădat în vederea executării pedepsei de 7 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998, instanţa a apreciat cererea de rejudecare a sa ca fiind admisibilă în principiu şi a dispus reluarea cercetării judecătoreşti.
A fost audiată partea vătămată S.V. care şi-a menţinut declaraţiile date anterior în cauză, arătând că în data de 25 noiembrie 1995 se afla în localul SC D.A. SRL în comuna Dobroieşti şi că la un moment dat a sosit inculpatul care se afla în stare de ebrietate şi care le-a cerut tuturor aflaţi în local să-l părăsească. Deşi, partea vătămată l-a rugat să-l lase să termine de servit băutura inculpatul a continuat să-l împingă, i-a dat două palme după care i-a aplicat o lovitură de cuţit în zona abdominală partea stângă.
Inculpatul fiind audiat a negat atât împrejurarea că a avut cuţit sau alt obiect tăietor asupra sa, cât şi orice agresiune asupra părţii vătămate cu vreun obiect ascuţit. Singurul aspect pe care acesta l-a recunoscut a fost cel privitor la înlăturarea clienţilor din magazin şi la aplicarea unei lovituri cu pumnul părţii vătămate S.V.
Au fost audiaţi şi martorii B.S.G. şi Ş.M. care şi-a menţinut declaraţiile date în primul proces penal însă au negat că ar fi văzut efectiv momentul la care S.V. a fost înjunghiat. Ambii martori au confirmat existenţa unei altercaţii între cei doi şi au confirmat că la un moment dat cei doi s-au aflat în afara localului.
Examinând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că se menţin concluziile şi argumentele de condamnare ale inculpatului expuse în sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia I Penală, atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt, temeiurile de drept cât şi aspectele referitoare la individualizarea pedepsei. Astfel, concluziile raportului de expertiză medico-legală privind leziunile suferite de partea vătămată, s-au coroborat cu declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză şi în plus, chiar inculpatul a recunoscut existenţa unui conflict între acesta şi partea vătămată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul S.H., criticând-o ca fiind netemeinică şi care a solicitat admiterea apelului, deoarece la instanţa de fond nu a fost audiat un martor esenţial pentru aflarea adevărului.
Prin decizia penală nr. 304 din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală s-a respins ca nefondat apelul declarat de condamnat.
Împotriva deciziei penale nr. 304 din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală în termen legal a declarat recurs condamnatul S.H., solicitând admiterea cererii sale de rejudecare şi achitarea întrucât nu a comis infracţiunea pentru care este condamnat, lipsind din ţară la data când se reţine că s-a comis fapta.
Examinând recursul declarat în cauză prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin încheierea din 15 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de recurent, iar în procedura rejudecării au fost audiaţi condamnatul, partea vătămată S.V., precum şi martorii B.S.G. şi Ş.M.
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., Înalta Curte constată că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile deciziei nr. 2074 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a constatat că cererea de rejudecare formulată de condamnat este inadmisibilă.
Fiind însă investită cu recursul condamnatului, Înalta Curte va analiza pe fond cererea de rejudecare, neputând să creeze acestuia o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Recurentul din prezenta cauză a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti definitivă prin decizia penală nr. 302 din 2 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., reţinându-se în fapt că la data de 25 noiembrie 1995 l-a lovit pe S.V. cu un cuţit, provocându-i o plagă penetrantă abdominală care a necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă şi i-a pus viaţa în primejdie.
Fiind audiată în procedura rejudecării, partea vătămată S.V. a arătat că recurentul condamnat este autorul agresiunii comise asupra sa la data de 25 noiembrie 2005, dată la care se afla în barul SC D.A. SRL La un moment dat s-a produs o busculadă, clienţii barului au fost împinşi afară, a simţit o lovitură de cuţit în zona abdominală şi a observat că recurentul este cel care l-a lovit.
Condamnatul nu a recunoscut fapta, a relatat că l-a împins pe S.V. pentru a ieşi din magazinul pe care îl deţinea în comuna Dobroieşti, l-a lovit cu pumnul, dar nu poate spune în ce zonă a corpului, nu a avut asupra sa un cuţit şi nici nu a văzut ca vreunul dintre clienţii barului să fi avut cuţit.
Martorii Ş.M. şi B.S.G. şi-au menţinut declaraţiile date anterior în cauză, i-au văzut pe inculpat şi pe partea vătămată îmbrâncindu-se, fără însă a vedea efectiv momentul când partea vătămată a fost înjunghiată.
Cei doi martori au relatat că incidentul dintre părţi a continuat şi în afara barului.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală din 17 ianuarie 1996 întocmit de I.N.M.L. „Mina Minovici” partea vătămată a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu un corp tăietor-înţepător la data de 25 noiembrie 1995 ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 zile îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie.
Coroborând declaraţiile părţii vătămate, cu cele ale martorilor şi cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, Înalta Curte constată că nu sunt temeiuri pentru a se dispune admiterea cererii de rejudecare, menţinându-se aceleaşi aspecte cu privire la starea de fapt, încadrarea în drept şi individualizarea pedepsei, stabilite prin sentinţa penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul S.H.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.H. împotriva deciziei penale nr. 304/A din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 450/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 438/2013. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
