ICCJ. Decizia nr. 336/2013. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 336/2013
Dosar nr. 801/1/2013
Şedinţa publică din 29 martie 2013
Asupra contestaţiei la executare de faţă,
Făcând trimitere la situaţia contestatorului B.I., sunt de evidenţiat următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 114 din 03 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 13805/3/2007, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 19 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003, în infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. formulată de inculpaţii B.I., B.V., S.S., S.A., P.A., S.C., B.I.
În baza art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul B.I. la pedeapsa închisorii de 13 ani.
În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe timp de 6 ani după executarea pedepsei, în condiţiile art. 66 C. pen.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a constatat că fapta dedusă judecaţii în prezenta cauză este concurentă cu faptele pentru care a fost condamnat inculpatul prin Sentinţa penală nr. 966/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu infracţiunile prev. de art. 211 alin. (2) cu aplicarea art 37 lit. a) şi b) C. pen. şi cu infracţiunea prev. art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 204 din 07 februarie 2003, definitivă prin Decizia penală nr. 1444 din 29 iulie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţele mai sus amintite în pedepsele componente, respectiv:
- 2 pedepse a cate 2 ani şi 6 luni închisoare fiecare;
- sporul de o lună şi 17 zile închisoare;
- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
- 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de 211 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pedepse pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 C. pen. au fost contopite pedepsele principale, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea a închisorii de 13 ani, ca pedeapsă rezultantă, alături de care s-a dispus a se executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe timp de 6 ani.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă prevenţia şi durata executată, respectiv de la 12 iulie 2004, la zi.
A fost anulat M.E.P.I. a pedepsei de 6 ani închisoare şi s-a dispus emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa rezultantă stabilită prin prezenta sentinţă.
În baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.I. a imobilului situat în Bucureşti, şi respectiv a imobilului situat în comuna Gruiu, sat Şanţu-Floreşti, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003.
Au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse în cauză.
Au fost menţinute măsurile de siguranţă privind confiscarea specială a bunurilor la care s-a făcut referire în cuprinsul Sentinţei penale nr. 966/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, astfel cum au rămas definitive prin Decizia penală nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se referă la inculpaţii din prezenta cauză, pentru a fi avute în vedere disp. art. 35 alin. (4) şi (5) C. pen. la emiterea noilor mandate de executare a pedepsei.
În baza art. 349 raportat la art. 191 C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În calea de atac a apelului, pe calea Deciziei penale nr. 123/A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a aplicat inculpatului B.I. o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
Totodată, măsura de siguranţă a confiscării dispusă de către instanţa de fond este apreciată de către Curte ca fiind una nelegală.
În ultima cale de atac ordinară, admiţându-se recursul Parchetului, au fost luate diferite dispoziţii penale faţă de ceilalţi coinculpaţi, singura hotărâre ce-l vizează pe contestatorul B.I. fiind cea de la pct. 8 - „Înlătură dispoziţiile privind greşita confiscare dispusă de instanţa de apel cu privire la toţi inculpaţii ..”, respingându-se ca nefondat recursul acestuia.
În motivarea contestaţiei la executare înregistrată pe rolul instanţei supreme se arată:
„Cerere de lămurire a dispozitivului Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 privind ridicarea sechestrelor aplicate inculpatului B.I. asupra imobilului situat în Bucureşti, şi respectiv a imobilului situat în comuna Gruiu. Din păcate la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară neînţelegerea dispozitivului deciziei a dus la greşita concluzie că titularul dreptului de proprietate asupra celor două imobile a devenit Statul român.
Faţă de toate aceste considerente, vă solicit lămurirea dispozitivului deciziei, respectiv pct. 8 privind aplicarea măsurii asigurătorii asupra imobilelor inculpatului B.I.”
Au fost ataşate acte eliberate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în sensul celor precizate de contestator.
Ca aspect procedural, deşi contestatorul nu şi-a încadrat în drept petiţia, aceasta în mod evident vizează art. 461 lit. c) C. proc. pen., respectiv nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută.
În consecinţă, conform alin. (2) art. 461 C. proc. pen. instanţa competentă a se pronunţa în cauză este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet legal constituit.
Abordând în fond contestaţia, dincolo de confuzia contestatorului între măsuri asiguratorii procesuale şi măsurile de siguranţă penale, sunt de precizat următoarele:
Instanţa de fond a menţionat că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea prev. de. art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003.
Potrivit disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 39/2003: ”În cazul infracţiunilor prev de art. 7 şi 10 se aplică disp. art. 118 C. pen. privind confiscarea bunurilor”. Din interpretarea acestui text rezultă că măsura aceasta este obligatorie a fi luată de organele judiciare, dispoziţia legală fiind imperativă, iar nu dispozitivă. Deci, aprecierea asupra oportunităţii luării măsurii confiscării speciale nu este lăsată la latitudinea procurorului sau a instanţei, ci este obligatorie, dispunerea unei astfel de măsuri putând fi însoţită de măsurile asiguratorii legale. În acest sens s-a apreciat a fi relevant, textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 39/2003, care prevede expres că “pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală”. Avem deci o prevedere legală expresă care instituie posibilitatea luării masurilor asigurătorii în scopul asigurării eficienţei măsurii confiscării speciale prev. de art. 118 C. pen., ceea ce este perfect legal, conform disp. art. 163 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, care prevede următoarele: ”Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii”.
Mergând la analiza raţiunii pentru care s-a instituit această regulă, instanţa de fond a constatat că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracţional al criminalităţii organizate şi măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranţă. În realizarea acestui deziderat, prin mijloacele legale mai sus amintite, s-au instituit sechestre mobiliare şi imobiliare de către organele de urmărire penală, instanţa pronunţându-se şi asupra lor.
Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracţional, căruia instanţa i-a dat eficienţa juridică corespunzătoare.
Privitor la măsurile asiguratorii dispuse pe parcursul urmăririi penale, instanţa de fond, în raport de soluţia de condamnare pronunţată în privinţa tuturor inculpaţilor, în baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. a dispus confiscarea şi a următoarelor bunuri:
- de la inculpatul B.I. imobilul situat în Bucureşti, şi respectiv imobilul situat în comuna Gruiu, sat Şanţu-Floreşti, judeţul Ilfov, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003.
Măsura de siguranţă a confiscării dispusă de către instanţa de fond a fost apreciată de către Curtea de Apel ca fiind una nelegală.
Astfel, se motivează, trebuie remarcat, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite anterior comiterii faptelor (în prima jumătate a anului 2003).
Este adevărat că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracţional al criminalităţii organizate şi măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranţă.
Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracţional, căruia instanţa i-a dat eficienţă juridică.
Curtea apreciază, însă, că atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost dobândit prin săvârşirea infracţiunilor scop, reţinute cu autoritate de lucru judecat în sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora organele judiciare nefăcând nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani dobândită de inculpat din activităţile respective, în cauză neexistând nicio evaluare a unui eventual beneficiu material obţinut de acesta, măsura confiscării apare ca fiind abuzivă.
Faţă de aceste argumente, Curtea a înlăturat măsura confiscării dispuse pentru cele 2 imobile, ridicând şi măsura sechestrului dispusă conform Ordonanţei nr. 147/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, bunurile fiind indisponibilizate de aproape 10 ani.
Tocmai instanţa de recurs, care a pronunţat decizia al cărei dispozitiv a fost considerat neclar de către B.I., este cea care a elucidat pe deplin situaţia.
Astfel, s-a redat că măsura de siguranţă a confiscării dispusă de către instanţa de fond a fost apreciată incorect de către Curtea de Apel ca fiind una nelegală.
În baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. s-a confiscat legal de la inculpatul B.I., imobilul situat în Bucureşti, şi imobilul situat în comuna Gruiu, sat Şanţu-Floreşti, judeţul Ilfov, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003.
Trebuie remarcat, aspect în fapt esenţial, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite anterior declanşării activităţii organelor de urmărire penală, şi nu anterior comiterii faptelor. În toate considerentele expunerii stării de fapt se face trimitere la perioada de desfăşurare a activităţii infracţionale ca fiind 2000 - 2004.
În alt plan, este de remarcat aplecarea judecătorului fondului către argumente ce ţin de planul, conceperea şi concretizarea cadrului normativ incident în cauză, că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracţional al criminalităţii organizate şi măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranţă. Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare ar rezida tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracţional.
Temeiurile juridice de înlăturare a confiscării de către Curtea de Apel vizează strict cadrul substanţial, de dovadă a unui raport de cauzalitate în cauză - că atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost dobândit prin săvârşirea infracţiunilor scop, reţinute cu autoritate de lucru judecat în sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora, organele judiciare nefăcând nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani dobândită de inculpat din activităţile respective, în cauză neexistând nicio evaluare a unui eventual beneficiu material obţinut de acesta, măsura confiscării apare ca fiind abuzivă.
Or, tocmai că în cauză avem dovada comiterii unor infracţiuni aducătoare de beneficii, dar şi aspectul că pentru niciunul din bunurile respective nu s-a făcut dovada provenienţei sumelor de bani folosite pentru achiziţie, inculpaţii, în genere, nu au făcut dovada niciun moment a obţinerii unor venituri licite care să aibă corespondent în aceste sume. Datele la care au fost achiziţionate bunurile sunt repartizate în perioade în care probele administrate în cauză relevă obţinerea unor venituri ilicite însemnate de către membrii grupului infracţional organizat.
Se conchide că, în contextul preocupărilor actuale de relaxare a probaţiunii în vederea dovedirii unor construcţii infracţionale, sau paşi semnificativi raportat la instituirea măsurii de confiscare a averii fără o premisă infracţională, rigiditatea, formalismul excesiv (ce forţează o probatio diabolica pentru anchetatori) nu-şi mai au locul într-o astfel de dezbatere juridică.
Faţă de toate aceste argumente, Înalta Curte a înlăturat dispoziţiile privind greşita confiscare dispusă pentru cele 2 imobile de către instanţa de apel, în recursul Parchetului grefat şi pe acest aspect, cu incidenţa art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
Aşadar dispozitivul deciziei pronunţate este unul lipsit de interpretativitate, ca dovadă fiind chiar actele depuse de contestator la dosar din care rezultă că autorităţile statului şi-au exercitat întocmai atribuţiile de executare, iar considerentele vin să contureze pe deplin hotărârea luată.
Neîntrunindu-se cazul de contestaţie la executare iniţiat, soarta juridică a contestaţiei de faţă este cea a respingerii sale ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 7307/2/2009.
Obligă contestatorul la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 295/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 349/2013. Penal → |
|---|
